Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Murături paranoice?


Augustin Ioan

02.06.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cu câteva zile în urmă, profesorul Dorin Ştefan m-a rugat să prezint cartea sa, care stătea să apară, în cadrul unui eveniment la MNAC. Acesta s-a petrecut pe 28 mai 2009, seara, sub chipul unei instalaţii video cu şi despre Dorin şi proiectele sale, strecurate printre borcane de murături, costume de Doina Levinţa puse pe manechine (de plastic; simt nevoia să mai adaug un cuvânt: nevii) având drept cap o varză... Lume multă şi bună, arhitecţi vechi şi noi, studenţime, halebardieri, ba chiar şi amicul Mike Philips de la Tate Gallery, venit taman de la aeroport în drum spre Sibiu. Pe afişul serii apăream drept ce va ce nu mai fusesem vreodată: lansator. Mă rog... cum se întâmplă, am fost intimidat de prea multele distinse feţe şi m-am intimidat, uitându-mi discursul preparat dinainte. Drept e că evenimentul a fost distins, Dorin a glumit ca de obicei, ne-a arătat cum se taie cartea cu brişca cu care vei fi tăiat şi slănina, în tren, ca ardelenii (căci el este un braşovean care a stat prea mult timp la Bucureşti...).

Bine. Cartea nu e carte, ci un catalog sofisticat şi multi-pliat în sine, pe care nu doar cu o brişcă unsuroasă îl vei desluşi. Sunt proiecte, un interviu, ceva jurnal de călătorie japoneză, proiecte construite şi proiecte-proiecte, concursuri vechi şi nouă. Modelul pare să fie cumva S,M,L,XL a lui Koolhas, dar Dorin nu e un autor de tratate; dimpotrivă, câteva dintre textele lui mai interesante lipsesc, iar o cronică a receptării sale (căci s-a scris destul de mult despre el) poate că va apărea într-o ediţie viitoare revăzută şi adăugită a opului.

Instalaţia în sine n-a prea atras lumea. De înţeles, poate: evenimentul s-a vrut unul monden, cu palincă şi varză. Dar, cândva, poate că va fi interesant să discutăm despre câteva din mai puţin cunoscutele proiecte ale lui Dorin Ştefan. Despre terminarea proiectului său de casă de cultură pentru tineret de la Braşov am scris încă de prin 1990 în revista Arhitectura. Erau vremuri când puţinele edificii despre care se credea că se vor construi erau supuse dezbaterii publice: Biblioteca centrală universitară, edificiul ce a devenit ulterior sediul Ministerului Culturii şi Cultelor de la Muzeul Satului şi această ruină neterminată, de la Braşov, a lui Dorin. Desigur, ruina e şi acum la fel de neterminată, iar criticii amplasării unei clădiri contemporane în centrul vechi al oraşului de la poalele Tâmpei, cei care mai sunt în viaţă - la fel de dogmatici. Nu cred că a câştigat ceva oraşul neterminând o clădire frumoasă. Pare-mi-se, arhitectul chiar a refăcut proiectul, după câţiva ani, doar-doar o convinge edilii locali şi cerberii monumentelor naţionale: nu a reuşit.

Despre două concursuri dintre puţinele care au avut loc (fără a se alege ceva după vreunul dintre ele), pe scurt, aici, pentru că am fost şi eu implicat şi, deci, cunosc cazurile mai îndeaproape. În 1991, concursul de idei pentru Casa Republicii: Dorin a propus îngroparea clădirii până la registrul superior de etaje, cel mai restrâns ca dimensiuni. O refacere virtuală a Dealului Arsenalului, concomitentă cu diminuarea Edificiului Absolut al moştenirii naţional-comuniste. Era chiar o ironie acolo, devreme ce ne aflam, cu vernisajul/lansare, la MNAC, undeva chiar la cota zero a edificiului îngropat. Am participat şi eu, cu un text denumit Disneyland-ul comunist, în care propuneam imunizarea dinaintea kitschului înfricoşător al casei prin împingerea lui dincolo de limita la care ar mai fi putut fi agresiv: cel mai mare casino din Europa. Un Las Vegas într-o singură clădire. În durată lungă, deşi sunt convins că juriul de atunci şi-a râs în pumni de textul meu (text? Horribile dictu! La un concurs de arhitectură? Puşche pe limbă-ţi!), am avut dreptate. Sintagma a făcut carieră, vreo doi primari au vrut să facă exact acest lucru, iar acum un oarecare domn Prigoană se laudă cu ideea mea prin târg, dar uită să spună, sau habar n-are (dar neştiinţa, chiar candidă, nu e o scuză) cine e autorul real al propunerii, care a apărut de altfel în cartea mea Arhitectura şi Puterea din 1992.

Al doilea concurs este cel pentru Catedrala Patriarhală, din 2002. Aici îmi atribui meritul, pe care Dorin sper să mi-l mai recunoască, de a-l fi convins să participe. Îmi amintesc ca am vorbit de câteva ori la telefon despre asta şi s-a decis cu doar câteva zile înainte de predarea fazei prime. Aşa a ieşit cel mai experimental proiect din competiţie, dar şi - de aceea - cel mai de neconstruit. Strategia mea a fost aceea de a face o soluţie acceptabilă celor două tabere opuse din juriu: arhitecţii şi clerul; abia la faza următoare ne-am decis că nu avem nimic de pierdut şi că putem să mizăm pe o caroserie glamour. Am câştigat competiţia, dar am pierdut războiul. Acum se va face un proiect bătrânicios, gândit de cel ce a ieşit al treilea în competiţia deschisă, în luptă dreaptă. Pe dindărături, însă, a câştigat cea mai retardată perspectivă asupra viitorului BOR şi a edificiului său reprezentativ: exact opusul absolut al proiectului inteligent din punct de vedere conceptual şi, cum zic americanii, slick , al lui Dorin.

Acum îl vedem pe Dorin Ştefan te şi miri pe unde: ba pe coperta unei reviste glossy de business, ba că a înghiţit, precum Setilă, toată mlaştina (numită lac, în care pe vremuri se sinucideau tot felul de tembeli) din Parcul Circului pentru că a proiectat, în apropiere, o clădire de birouri. E un profesor cool, iubit (nu doar apreciat) de studenţi, care face show şi care are gust sigur.

Aici, pare excentric. Oriunde altundeva în Europa, un om ca Dorin Ştefan este considerat un arhitect mainstream. Atunci ar fi momentul să ne întrebăm: dacă marginalitatea aici înseamnă centralitate peste tot altundeva, nu ar fi momentul ca măcar tânăra generaţie, cea emulată de personaje precum Dorin Ştefan, să îşi pună întrebarea: oare nu e ceva în regulă cu ceea ce este considerat aici mainstream, cu alte cuvinte nu cumva centrul românesc nu este cumva, vorba ceea, pe răgălii, în retardare imemorială? Pentru că mi se pare elocventă această poziţionare a profesorului, arhitectului şi personajului public Dorin Ştefan: domnia sa nu vrea să aparţină acestei diorame cu fiare spăimoase dar hămuşite, cu ochi de sticlă şi descusute pe la-ncheieturi care populează spaţiul public autohton...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer