02.06.2009
15.56. Atât arată ceasul la metrou, la Victoriei. Când vii de la Romană şi schimbi la Victoriei spre Dristor, vrei nu vrei, în mica escaladă-traversare, ca să ajungi pe celălalt peron, te trezeşti suspendat deasupra unui furnicar de oameni grăbiţi, cu ochii la ceas. Mă uit la ceas, mă uit la zumzăiala căreia îi voi aparţine, în câteva secunde şi eu. Mă uit şi mă gândesc la D.B, fratele lui Holden Caulfield, din romanul fetiş al lui Salinger.

A fi copil unic e o combinaţie între credinţă generală că ai fost mai crescut în puf ca alţii ("Ah! Eşti singur la părinţi? Păi te-au răsfăţat..."), susceptibilitatea că n-ai fi făcut toate bolile copilăriei (corectă, în cazul meu; probabil că şi microbii au duioşiile lor) şi o anumită stare de solitudine. Ani de zile mi-am dorit ca Moş Crăciun să-mi aducă o "frăţioară" (un hibrid benevolent care să arate că, frăţior sau surioară, totuna-mi e, numai să vină barza aia odată!). Dilema intervenea numai când părinţii mei punctau cu o întrebare bine ţintită, "Şi-i dai din jucăriile tale?", eventuale probleme de recuzită care-mi stimulau simţul proprietăţii şi mă conduceau domol spre concluzia că, o vreme cel, puţin, mă mai descurc şi singură.

În timp, am descoperit că toţi copiii unici pe care i-am cunoscut aveau fantezii similare, cu un frate sau o soră, obligatoriu "mai mare", nu neapărat livrat de Crăciun dar, oricum, existent în peisaj. Unul care să nu ia din jucăriile lor, ci să dea din jucăriile lui, care să mai explice una alta şi să fie, aşa, un fel de mentor-tovarăş-de-joacă-paravan-erou-soluţie universală. Dacă stai şi te gândeşti bine, nici măcar nu e vorba de un frate, ci de un fel de părinte mai tânăr, mai ludic, mai accesibil, mai comunicativ şi, obligatoriu, mai cool. E ceea ce e D.B. De câte ori Holden o încurcă pe undeva, se gândeşte la D.B. D.B. e regizor la Hollywood. Ceea ce înseamnă că, după ce a fost mult timp doar scriitor, "se prostituează", cum zice Holden, face filme şi e plin de bani. Ceea ce-l transformă într-un salvator de primă clasă pentru orice adolescent care a dat de bucluc.

Îmi aduc aminte exact când am citit De veghe în lanul de secară prima dată. Aveam un fragment în manualul de engleză, la liceu, din care nu mai ţin minte decât faptul că toată acţiunea se petrecea în jurul unei cabine telefonice, care trebuie să fi fost destul de importantă. Am citit tot romanul, pentru şcoală, şi nu prea mi-a plăcut. Adică exact ce vrea Holden? Şi de ce e toată lumea aşa impresionată de el şi de cum visează el s-o transforme pe surioara lui mai mică, pe Phoebe, într-un fel de Peter Pan, care să nu mai crească şi să nu mai devină niciodată o fată "specială", ca Jane Gallagher? Ce e atât de deosebit în a fi eternul adolescent-frate mai mare?

16.02. Sunt în metrou şi citesc. Citesc Metroland, de Julian Barnes, o carte despre doi adolescenţi, Christopher şi Toni. Care se emoţionează când li se cumpără prima pereche de pantaloni lungi. Care adoră să "epateze", care locuiesc la Londra şi se duc la National Gallery ca să elaboreze mici studii psihologice ale vizitatorilor care pozează în tipuri umane jumătate patetice, jumătate ridicole, aninaţi în faţa unei capodopere de un invizibil fir al snobismului care trage la notorietate. Şi Christopher are un frate mai mare, pe care nu-l înghite. Îl chestionează, totuşi, cu privire la diferenţa dintre "a muri" şi "a fi mort" (a muri nu e aşa o nenorocire, dar a fi mort pune probleme teologico-filozofice destul de angoasante). Râd înfundat, pentru că e Barnes şi, asta e, Barnes e întotdeauna delicios, până când mă recompun sub privirile austere ale doamnei de vizavi. Pentru un minut, însă, am avut şi eu nu ghiozdan, ci sac, purtat obligatoriu pe un singur umăr (cred că aş fi murit de ruşine să mă vadă cineva pe stradă cu el pe ambii umeri, purtat "ghiozdăneşte", ca în clasele mici), părul în ochi, nedumeriri existenţiale şi una bucată frate sau soră mai mare lipsă. Întotdeauna e un frate mai mare, în cărţile cu adolescenţi. Chiar şi în cea despre Holden, care vrea să crească şi să fie el eroul unei surioare mai mici.

Nu ştiu exact cum funcţionează lucrurile în familiile cu doi copii. Sau, mă rog, ştiu din poveşti. La vârsta la care îl citeam prima oară pe Salinger, "frăţioara" mea se estompase aproape total ca deziderat, iar o soră mai mare pur şi simplu nu exista altundeva decât în imaginaţia mea, ori de câte ori, aşa ca Holden, dădeam de bucluc.

17.15. Sunt acasă şi scriu. Destul de şchiop şi de fără idei, despre fraţii mai mari şi cărţile cu adolescenţi. Am De veghe în lanul de secară, într-o ediţie veche, cu o copertă galbenă, pe birou. La un moment dat, mă fură cartea. Mă fură de tot. Mă ia de sub privirea austeră a unui document Word care mă priveşte sever şi gol, ca doamna din metrou. Holden tocmai s-a întors acasă, noaptea şi caută, pe întuneric, camera lui Phoebe. A uitat că, atunci când D.B. e la Hollywood, Phoebe doarme în camera lui.

0 comentarii

Publicitate

Sus