Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mihai Gălăţanu: Eu profesez dragostea.


Ioana Scoruş, un interviu cu Mihail Gălăţanu

24.10.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Scoruş: "(...) versificatorul Mihai Gălăţanu devine un mistic al erosului alături de Rodica Drăghincescu!" spune Iulian Băicuş despre cartea lui Daniel Corbu, care are ca temă generaţia poetică din anii \'80. Simţiţi vreun disconfort apropo de această minicaracterizare?

Mihai Gălăţanu: Nu ştiu contextul. Contextul e fundamental. N-am văzut unde şi cum a apărut afirmaţia cu pricina. În plus, nu aparţin generaţiei '80. Cine aparţine optzeciştilor să fie sănătos. Rodica Drăghincescu e o poetă foarte bună, alăturarea mă onorează. De asemeni Daniel Corbu, care îmi e şi un drag prieten, el e poet născut, nu făcut. (...) Cât despre Iulian Băicuş, vorba fotbaliştilor: părerea lui! Totuşi, schema mea de interviu nu viza meschinării din astea pline de frivolitate: cine împotriva cui, vezi ce spune cutare despre matale... Sunt într-un registru prea grosier. Eu aş fi preferat să vorbim despre: 1. Instituţia interviului. 2. Religiozitate. Omul religios. 3. O întâmplare - sau întâmplări decisive din viaţa noastră. 4. Violenţa în literatură, sinceritatea, frustul, abruptul experienţelor noastre. 5. Rostul, rolul U.S. 6. Publicitatea, Advertising-ul, Instituţia imaginii, impactul imaginii asupra civilizaţiei noastre 6. Moartea. Pur şi simplu, moartea. 7. Patria. 9. Sexul. 10 Erosul. 11. Instituţia premiilor/recunoaşterii literare 12. Cărtărescu. Hei, mai departe nu ştiu...

I.S.: Perfect de acord, vorbim despre ce doriţi d-voastră, am început cu această mostră nu pentru a porni un nou scandal prin răspunsul d-voastră, ci pentru că mi s-a părut interesantă sintagma aleasă: "versificator". Ce anume diferenţiază poetul de versificator?

M.G.: Şi alţii l-au numit, peiorativ, "versificator" pe Arghezi. Suflul îl difereţiază pe poet de versificator. Băicuş îşi dă şi el cu părerea. Are argumente? Să le vedem.

Ce voiam să mai spun ţine de instituţia interviului. Un interviu bun e unul viu. Unul care rămâne în tine şi lucrează şi când te duci la budă sau te urci în autobuz, la câteva ore sau zile după ce l-ai citit.

Interviul îşi are originea în oracolul de la Delphi sau, mai demult, în interogaţiile biblice. Când două conştiinţe se întâlnesc, ele se "înfruntă", se "compară", se "confruntă". Se măsoară şi se iubesc în obiectul acelei instituţii, care este text. Mai mult sau mai puţin sacru. Revelaţia nu e altceva decât răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea devotului.

I.S.: În enumerarea subiectelor pe care aţi făcut-o mai sus, observ că aţi aşezat sexul şi erosul după moarte. Observaţi că din cele 12 puncte, moartea aţi aşezat-o pe locul 6, adică exact la mijloc. Nu îmi spuneţi că aleatorul este de vină, vă invit să "disecaţi" puţin această întâmplare de a aşeza moartea în centru.

M.G.: Hei, Ioana, moartea e punctul de echilibru, cum altfel? De izbăvire. Dar religiozitatea am aşezat-o pe locul întâi (de fapt, primul loc după statuarea interviului, discuţia de principii despre cum să facem şi ce fel să facem). Sexul, erosul, sunt un contraechilibru la moarte. N-aş putea suporta ideea că voi muri, dacă nu ar exista sacrul, sexul & erosul. Moartea e fundamentală, pentru că răstoarnă lucrurile. Ce moralitate ar fi în lume, dacă n-ar fi moartea? Trăim la infinit şi nu ne pasă - acesta ar fi sloganul, în acel caz. Cum să poţi suporta ideea că vei muri, vei putrezi, corpul tău se va face bucăţi - fără ceva care să te sprijine? Şi primul lucru care te sprijină e sacrul. Religia ta. Te re-leagă, de bunăvoie. În plus, cum ar fi dragostea? Dragostea are nevoie de această ameninţare, această stringenţă: moartea, deteriorarea fizică, decrepitudinea. Ca un punct de plecare. Deşi, finalmente, dragostea poate exista independent de moarte.

I.S.: Moartea ca punct de echilibru înţeleg, dar izbăvire? Nu vreţi să fiţi un strop mai transparent aici? În plus, vorbiţi despre moralitate, în sensul că dacă moartea nu ar exista, moralitatea şi-ar pierde "discursul", sensul. Vă rog să vă referiţi mai pe larg la aceasta. Sunt de acord că religia este un mare punct de sprijin, deseori singurul care ne mai rămâne şi este bine că este aşa, dar credeţi că fără sau cu religie corpul nostru s-ar transforma în altceva după moarte? Vă este bine cunoscută ipoteza conform căreia religia nu este altceva decât cea mai eficientă amăgire, capabilă a ne ajuta să traversăm viaţa cu speranţă. Căci dacă nu ea, religia, atunci ce?

M.G.: Sfântul Pavel - şi nu numai el - religia creştină, ezoterismul creştin, isihasmul, vorbesc despre îndumnezeirea omului. Iar asta se produce şi în trup. Trupul nu mai putrezeşte, să zicem. Materia se îndumnezeieşte, se însufleţeşte, căci, în ceea ce viaţa a intrat definitiv, putreziciunea nu poate să intre. Moaştele nu sunt doar nişte sfinţi uscaţi. Moaştele sunt materie îndumnezeită. Religia nu poate fi cea mai simplă amăgire decât în cazul în care nu CREZI cu adevărat în asta. Căci dacă ai crezut cu adevărat, atunci eşti salvat, eşti în puterea lucrului în care crezi. Dacă e Dumnezeu, atunci eşti în puterea Celui Sfânt. Dacă este Cel Rău... Cum, îmi spui tu, mie, Ioana, că lucrul în care cred e o amăgire? Atunci, iartă-mă, dar nu ştii, nu cunoşti puterea credinţei. Cel în care cred poate coborî şi în iad pentru mine. Poate veni şi în locuinţa morţilor, ca să mă scoată viu de acolo - sau, dacă sunt mort, să mă învie. Să nu ai, niciodată, nici cea mai mică îndoială despre puterea lucrului în care crezi. Eşti, oricum, în puterea Celui în care crezi. Cât despre îndumnezeire, iată: "Vă voi da o inimă nouă - şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră - şi vă voi da o inimă de carne." (Ezechiel, 36-26). Şi/sau: "Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi" (Corinteni, 5-17). Credinţa mea e, oricum, nezdrumicată. Eu am privilegiul să ştiu că sunt printre cei mântuiţi. Cum de ştiu? Simplu: pentru că Dumnezeul iubirii nu va lăsa pe nimeni care crede în el cu toată puterea sufletului său (şi eu cred cu toată puterea sufletului meu) să coboare în iad. Altfel, ar fi Dumnezeul iubirii? Ar fi Dumnezeul Cel Viu?

Altceva: fără moarte, n-ar exista moralitate decât la cei care înţeleg lucrul ăsta înnăscut, ca a doua natură - sau, mai degrabă, ca prima natură. Moartea e un instrument. Ştim că moartea e o finalitate a vieţii. După care urmează judecata.

Chiar dacă după moarte ar veni doar "neantul absolut" (vorba lui Khayam), tot ai fi judecat. Şi asta ar fi o judecată. Faptul că rămâi în neantul absolut e o judecată. Ceea ce mi-a făgăduit mie Dumnezeul meu nu este neantul, ci viaţa eternă, alături de el. Vorba lui Bănulescu, Dumnezeul meu dansează cu mine.

Şi acum, mă întorc şi zic: eu profesez dragostea.

Băicuş profesează dragostea? Asta e deosebirea între mine şi el. Îi urez să ajungă să profeseze dragostea.

I.S.: Şi atunci, unde îi aşezăm pe sceptici, căci ei nu sunt nici dintre cei care cred, nici dintre cei care nu cred, ei sunt cei care se îndoiesc, care suportă această neprivilegiată poziţie a intervalului, cea mai nefericită raportare la Dumnezeu, pentru că a fi sceptic nu înseamnă, nu-i aşa, lipsă de credinţă. Nu-l voi aminti aici decât pe Cioran care, chiar de a blasfemiat universul şi pe Dumnezeu Însuşi, nu a reuşit să iasă din incertitudine, din scepticism. El nu necredincios a murit, ci sceptic, aşa cum a fost toată viaţa.

M.G.: Tocmai, că mulţi dintre sceptici chiar cred, dar se îndoiesc. Una e să fii necredincios, alta sceptic, fireşte. Pentru cei care se îndoiesc există o renumită terapie biblică: episodul lui Toma necredinciosul. Cristos nu-i alungă, ci le spune: încearcă, doar, Tomo, şi fii credincios, nu necredincios. Iar Cioran CHIAR e credincios, în ciuda tuturor blasfemiilor lui. El chiar îl iubeşte pasional pe Dumnezeu, dar, pe urmă, se întoarce, îl scuipă, îl înjură, îl blasfemiază. Dar, în felul său, îl iubeşte. Şi toate astea se întâmplă nu pentru că îi teamă de Dumnezeu, ci îi e teamă de iubirea lui, de propriul său sentiment. Că îl face neliber, că îl LEAGĂ (religia= re+jungere!) de Dumnezeu. Cioran mai e şi GELOS. Pe Divinitate, fireşte. Discursul lui e totdeauna cu Divinitatea. Or a vorbi cu Dumnezeu înseamnă a-l recunoaşte, nu? De interlocutor, măcar.

I.S.: În ordinea de mai sus, vorbiţi despre nevoia dragostei de a fi ameninţată de moarte, şi asta ca "punct de plecare". Dar câţi conştientizează realitatea morţii la dimensiunile ei, altfel decât atunci când ajung la o vârstă? Vă spun sincer că, în acest sens, eu am fost o infantilă, realizând ce înseamnă moartea de-abia pe la vreo 29-30 de ani, iar "revelaţia" s-a produs în clipa în care am primit o întrebare: "Dar ce, moartea e dreaptă?" A fost una dintre întrebările esenţiale care mi-a fost pusă şi asta pentru că, în infantilismul meu, credeam că moartea este o realitate care se aplică altora, eu simţindu-mă la ani lumină de ea. Cum aţi răspunde la întrebarea pe care eu am primit-o?

M.G.: Aici sunt posibile două răspunsuri: ori moartea e dreaptă şi noi nu putem vedea dreptatea morţii (iar eu cred că e aşa), ori moartea nu e dreaptă. Mie nu mi se pare o întrebare fundamentală asta. Ce importanţă are dacă moartea mea e dreaptă sau nu, când ea e doar o etapă simplă, aşa cum ai intra pe o uşă. Cât durează să intri pe uşă? Are vreo importanţă cât durează, câte zecimi de secundă? Pe mine mă interesează ce se va întâmpla după asta. Clarvăzătorii spun că moartea e dreaptă. Cei care propovăduiesc legea karmei afirmă, în esenţă, acelaşi lucru. Ei cred că moartea e dreaptă în absolut, în transcendent. Nu neapărat în plan real. În plan real, tot ce putem vedea e o basculantă lovind un tractorist. Vedem noi, însă, şi aura tractoristului?

Revin şi spun: întrebarea fundamentală e: universul e ordonat? Dacă spui că da, înseamnă că, volens-nolens, ai definit Ordinea, Structura, Divinitatea, spune-i cum vrei. Dacă nu, atunci eşti pierdut. Cu totul şi iremediabil pierdut. Într-un univers incongruent, lipsit de ordine, se poate întâmpla orice cu tine. Eşti la mâna Hazardului.

Dar, uite: toate lucrurile mărturisesc despre un univers ordonat. Care? Structura atomului. Cea a planetelor. Legile universale. Lanţul trofic. Matematica. Fizica. Chimia.

I.S.: Nu am spus că e o întrebare fundamentală, ci că aşa a fost pentru mine. Mie, în schimb, întrebarea pe care d-voastră o consideraţi fundamentală nu mi se pare deloc aşa. Eu aş spune dimpotrivă, nu, universul nu este ordonat şi spun asta poate din pricina formaţiei mele de chimist. Faptul că atomul are o structură nu înseamnă absolut deloc că şi universul trebuie să aibă una ordonată. De ce nu s-a ajuns la cunoaşterea legilor entropiei, atunci? De ce hazardul are un cuvânt atât de important de spus oricând? De ce nu poate fi definit, de vreme ce universul e ordonat? Una dintre marile descoperiri aparţine lui Heisenberg, tocmai entropia, care defineşte ireversibilitatea proceselor fizice, iar principiul al II-lea al termodinamicii spune că entropia lumii tinde către un maxim. Bazându-se pe cercetările din microfizică, Heisenberg susţine că lumea este dominată de haos. Afirmaţia sa «La nivelul elementelor atomice există relaţii de incertitudineeste azi un fapt acceptat. Deci, iată că la întrebarea aceasta pe care o consideraţi fundamentală lucrurile nu sunt tranşate, nu sunt atât de clare astfel încât să dormim liniştiţi, sunt astfel doar dacă ne impunem să credem că sunt aşa. (Matematica, fizica, chimia pe care le invocaţi nu subscriu la demonstraţia de nezdruncinat că universul este ordonat.) Şi de vreme ce este demonstrat că entropia există şi că procesele fizice sunt ireversibile, atunci ce anume mă mai salvează pe mine, care sunt deja «iremediabil pierdută», crezând în argumentele cu care mi se demonstrează toate astea?

M.G.: O, Doamne, dar atunci de ce "funcţionează", cel puţin teoretic, teza materiei şi antimateriei... Modelul este, în mod clar, ordonat. Hazardul se inserează ca un pandant necesar în "mortarul" ordonat al existenţei. În plus, hazardul poate fi interpretat şi ca ordonatul încă "nemodelat " de noi, oamenii. Noi avem nevoie disperată de model, modelare. Pe măsură ce fizica moleculară este "parcelată", "defrişată", noi domenii "modelate" ni se deschid în faţă. Tocmai, faptul că entropia, adică haosul, suportă un "model" este suprema demonstraţie. În rest, bunele şi frumoasele reflexe ale fizicii cuantice: se ia o incintă, se fac experimente, se măsoară impulsul particulelor, se stabilesc ecuaţii, legături, link-uri interuniversale...

I.S.: Nu m-aţi convins. Trebuie să recunoaşteţi că a funcţiona teoretic nu implică, totuşi, şi o apriorică funcţionare practică. Şi cum ne-am obişnuit ca practica să ne «omoare»... Mă rog, să trecem la altceva. Povestiţi-mi o întâlnire semnificativă din viaţa d-voastră, una în urma căreia v-aţi transformat, una care v-a zdruncinat din temelii.

M.G.: Ar fi mai multe. Gândeşte-te la un "bufet suedez" cu întâmplări adevărate & semnificative din viaţa lui Gălăţanu. Una: moartea bunicii mele. Doi: ziua în care am încercat cu un bărbat. De fapt, eram prea puşti amândoi pentru a şti ce facem. Dar am rămas cu o singură concluzie: cu o femeie e altfel. Trei: 1992, anul în care m-am întors cu toată inima mea la Dumnezeu. Şi ultima, cea mai mare pesemne: ziua când a apărut pe lume întâiul meu născut, Cristian. Ar mai fi câteva, legate de patrie: 2000, anul în care am fost căutat de Poliţie pentru a se putea începe urmărirea penală împotriva mea (din cauza poemului/volumului "O noapte cu Patria"), ziua în care am fost bălăcărit la Deseşti pentru că am citit "Româna cu prostii" etc. Ce preferi?

I.S.: O prefer pe cea din 1992, întoarcerea la Dumnezeu. Cum adică «întoarcere», unde eraţi plecat?

M.G.: Eram plecat în trufie. Nu aveam conştiinţa morţii şi nici a eşecului. Eram mult prea tânăr, aveam, încă, 28 de ani, cu vreo unsprezece mai puţin ca acum. Se întâmpla în primăvara lui '92, adică începuse chiar din primele luni ale anului, din iarnă. Mă despărţisem de o femeie pe care o iubisem foarte mult, iar lucrul ăsta a fost de-a dreptul tragic pentru mine. Mi-a trebuit oarece vreme să mă vindec. Lucrurile s-au petrecut, ca la oricare convertire, doar înăuntrul meu. Nu au fost lucruri spectaculoase în afară. Şi tot cărţile m-au schimbat. Am citit, îmi amintesc, iar asta m-a marcat, "Viaţa lui Milarepa", scrisă de Marpa Tibetanul. Tot atunci am citit "Cartea Morţilor". Urmăream cartea de vreo câţiva ani şi n-o găseam, deşi citisem despre ea în istoria lui Eliade. Cartea a avut un impact devastator asupra mea. Cum nu avuseseră celelalte cărţi. Era o carte "existenţială" - tocmai pentru că era desprinsă de acel înveliş cultural care formează, în multe privinţe, premisa unei cărţi. Asta era doar tradiţie, oralitate. Era o reducţie la izvoarele credinţei. Credinţa fusese în mine, dar eu mă îndepărtasem de ea. Era, într-o oarecare măsură, moartă. O resimţeam asemeni unei cutume - şi atât. În cinci luni am înţeles că nu eram din lumea asta - sau că nu eram numai din lumea asta. Că numai sfera culturală nu mi-era de ajuns. Trebuia să înţeleg existenţa de dinaintea existenţei cărţilor. Atunci când cultura era doar fapt trăit şi repovestit. Cred că toate astea sună cam fad şi nespectaculos, dar, în esenţă, asta a fost. Pe urmă, a mai fost doar o pârtie deschisă spre isihasm, spre zen, spre alte religii. A fost, hai să zicem aşa, antecamera unei alte/noi experienţe religioase.

I.S.: Vorbeaţi despre violenţa în literatură. Ce să însemne sau ce să ascundă ea astăzi? Cum vă raportaţi la aceste «derapaje» care se rezolvă prin a pune violenţa în cuvinte? Este ea atât de necesară, are ea vreun rost care nu poate fi întemeiat prin alt fel de intermediere, foloseşte, în cele din urmă, la ceva?

M.G.: Nu, eu am vrut să spun altceva. Există o lâncezeală, un dezinteres în receptarea literaturii în Estul Europei şi, mai ales, în România. Oamenii s-au întors foarte mult EXCLUSIV spre latura materialistă a lucrurilor. Ei bine, ca să poţi sensibiliza pe cineva pe-aşa o ceaţă, în aşa o inerţie - şi chiar confuzie a valorilor, trebuie, uneori, să ridici tonul. Să ţipi chiar. Să foloseşti pamfletul. Cravaşa, chiar publicistică. Formele vituperante. Genurile literare devin mai agresive, ca o consecinţă. Şi aici, subliniez, aşa cum am făcut-o şi în interviul din Ziua, tocmai ca să nu fiu rău înţeles, forma mai violentă a discursului liric/artistic are sensul şi valoarea unei cravaşări cu nuieluşa-zen. Adică un semn de trezire, de revelaţie.

I.S.: Sunt de acord cu ce spuneţi, dar vreau să-mi răspundeţi şi la întrebare, pentru că literatura «violentă» este o realitate, probabil după modelul ştirilor de la tv. De ce lumea gustă azi violenţa, de ce agresivitatea face parte din firesc?

M.G.: Pentru că există o revenire sub cupola lumii libere. Noi trăiam, înainte de '89, într-un laborator atroce. Într-o lume controlată şi jugulată. Literatura are o mai mare violenţă/ eu aş spune percuţie/ tocmai pentru că lumea s-a îndepărtat de experienţa culturală. Violenţa nu este necesară decât ca trezire a simţurilor, o mai mare acuitate. Ea trebuie doar să provoace receptivitatea. Cea atrofiată. Nu simpatizez cu violenţa de proastă sorginte. Ceea ce vor să provoace scriitorii de azi, de după '89, mai cu seamă generaţia '90, ţine de impact. Ei vor să provoace impactul. Ce provoacă acea cravaşă-zen invocată? Iluminarea. Accesul la o altă trăire. La o altă stare de conştiinţă. Restul violenţei mi-e străin. Îl resimt ca străin. Ba chiar sunt adeptul non-violenţei. Dar aici, doar aici, în cultură, violenţa are uneori acest efect benefic, de trezire. Hei, treziţi-vă! Asta spun şi piesele de teatru care folosesc nudul ostentativ pe scenă, care incită la dezbaterea pe teme de homosexualitate (eu, unul, sunt un heterosexual convins - ba chiar un neobosit devot al frumuseţii feminine, dar cred că aici, oamenii au o problemă, societatea românească are o problemă de acceptare!). Est-europenii au părăsit lumea virtuală în care trăiau. Sunt nefericiţi şi cu lumea îmbibată de materialism gregar. Pentru ei, există acum o pendulare. Ei au nevoie de cultură ca de un punct de sprijin, dar nu realizează asta deplin. Îşi caută un punct de sprijin, interior, bâjbâind.

Cred că asta vine şi dintr-o acută lipsă de modele. Iar aici, un model important e cel al relaţiei maestru-discipol. Despre asta chiar mi-aş dori să discutăm, pentru că e un subiect cât se poate de fertil şi, pe deasupra, drag inimii mele.

I.S.: Mă bucur că aduceţi această relaţie în discuţie. Sunteţi, cumva, fericitul «deţinător» al unui maestru? Generaţia noastră se pare că a fost una lipsită de maeştri, de repere, de modele, de orice. Sigur că ei existau, cum există şi azi, dar marea majoritate nu a avut şansa unei asemenea întâlniri.

M.G.: Da, sunt printre cei care a avut aşa ceva. Eu îi spun "îndrumător pe cale", pentru că el însuşi îşi doreşte să-i spun astfel. "Maestrul e numai unul, zice el, Învăţătorul." Iar aici citează din Christos (evanghelii, fireşte), care spune: să nu numiţi pe altcineva învăţătorul vostru. E şi oarecare modestie reală aici, la îndrumătorul meu pe cale. Ca oricare maestru adevărat, el e cvasianonim. Spun asta pentru că şi el scrie, iar cărţile lui - foarte puţine - au apărut sau sunt pe cale să apară. Subliniez însă că nu e vorba numai de un maestru "cultural", ci şi unul "existenţial". Este drept să spun şi că relaţia noastră are, în primul rând, o componentă culturală, dar nu se rezumă numai la asta. Numele său este Dimitrie (Miti) Lupu - şi e mai vârstnic decât mine cu 19 ani. Trăieşte în Galaţi, oarecum mai retras, dar nu izolat. În rest, ar fi de spus că a existat şi o altă relaţie a lui Alex. Ştefănescu cu mine, una de tutelă literară. Încă de la începuturi, Alex. a făcut şi a însemnat mult pentru mine.

Cât priveşte relaţia mea cu Miti, el m-a lăsat să fac toate nebuniile din lume. Nu m-a oprit niciodată, deşi mi-a spus răspicat cum credea că ar trebui întocmite lucrurile, însă nu m-a bruscat. Nu m-a condiţionat. A fost cel care m-a suportat necondiţionat. Ceea ce nu înseamnă că n-ar avea autoritate asupra mea. Dintre cei aflaţi în trup, în viaţă, muritori, el - desigur, alături de părinţii mei - are cea mai mare autoritate cu putinţă. El m-a lăsat să înţeleg de unul singur lucrurile - şi apoi mi le-a explicat, mai pe îndelete. "Treapta" (apropo de "Treptele iniţierii", cartea lui Steiner) trebuie cucerită de unul singur. Altfel "nu se pune". Ceea ce înţelegi de unul singur rămâne. Restul, chiar dacă îţi este şoptit la ureche, nu e un lucru construit, e o clădire pe vânt. Aşa am înţeles, gradat, câteva lucruri: de pildă, care este cel mai valoros lucru pe lumea asta - sau ce se întâmpla în iniţierea antică - şi ce însemna iniţierea înainte de Cristos. Cea autentică, vreau să zic.

Mai cred că maeştrii sunt foarte rari, deşi n-aş putea spune "aproape inexistenţi". Totul e să-l întâlneşti pe "maestrul" tău. Pe cel în trup, vreau să zic. Există, foarte probabil, o mulţime a maeştrilor neîntrupaţi. Care ne veghează, ne conduc. Eu am colindat lumea încercând să găsesc unul mai bun decât maestrul pe care îl am. Răspunsul e simplu: n-am găsit. Nici măcar la Paris. Explicaţia e la fel de simplă: maestrul este, neîndoios, ocultat. Mai ştiu pe cineva care a avut un maestru: Dan Stanca - pe Vasile Lovinescu. Cred că Vasile Andru ar putea fi un maestru. (Nu al meu). Spun ar, pentru că nu sunt sigur că este. Mai sunt câţiva părinţi duhovnici, dintre care unul de la Cernica. A mai fost Ilie Cleopa, pe care l-am cunoscut. E neîndoios pentru mine că părintele Cleopa avea o aură cu totul specială. Fericirea adevărată e să te mulţumeşti cu îndrumătorul pe cale pe care ţi l-a hărăzit Dumnezeu. Ce m-a învăţat Miti? Printre altele, diferenţa între a fi sub lege şi a fi sub har. Pentru mine, e ceva neasemuit de preţios. E un mare dar de la Dumnezeu să înţelegi că eşti sub har şi să făptuieşti/să te porţi ca atare. Şi, mai presus de toate astea, să nu ajungi bigot, ci să ciocăneşti fiecare adevăr pe care-l primeşti şi care ţi se oferă. A fi viu e un lucru care se învaţă, nu ţi-l dă doar Christos aşa, ca o pleaşcă aruncată peste capul tău.

I.S.: Au vreo altă şansă cei fără de maestru şi care, cei mai mulţi, nici autodidacţi nu sunt?

M.G.: Au cu siguranţă, Ioana. De altfel, "dogma"/sau învăţătura zice că, o dată ajuns la un anume nivel, poţi să ai "facilitatea" de a întâlni un maestru. Dacă autodidact înseamnă sa înveţi singur, ei bine, atunci asta ar trebui să fie o condiţie. De altfel, maestrul nu e decât o "scurtătură", un "toiag de sprijin" - şi un soi de "arag" de roşii, ca să poţi sta, cu adevărat, drept. Pentru asta s-au inventat instrumentele: mărturisirea, spovedania, împărtăşania, toate sunt nişte instrumente remarcabil de eficace. Nu creştinismul le-a inventat, ci doar le-a şlefuit. Sigur că ele se leagă de duhovnic, maestru, confesor etc.

I.S.: Daţi-mi cinci nume de scriitori care v-au marcat. Doar cinci.

M.G.: Rimbaudelaire, Cioran, Dostoievski, Khayam, Apollinaire. Observaţi că n-am pus românii (decât Cioran). Dacă ar fi să fac un "top five" doar românesc, aş mai adăuga/pune: Stănescu, Barbu(Ion)/Barbilian, Eliade, Culianu, Vasile Lovinescu. Cred că distincţia trebuie făcută.

I.S.: Nu-l văd pe Cărtărescu, cu toate că, văzându-l pe "lista" iniţială, m-am gândit că sigur îl voi găsi şi la... "întemeietori". Ce-mi spuneţi despre Mircea Cărtărescu, de ce l-aţi pomenit la început?

M.G.: Pentru că, acum, cazul Cărtărescu are importanţă. Multă vreme, nume din generaţia '90 l-au contestat. Poate au avut dreptate, într-o anumită măsură. Cărtărescu este, totuşi, important, din mai multe motive. În primul rând, el este eroul unui paradox: e un mare scriitor, fără a fi, musai, un mare poet. Deşi ca poet a pornit, asta a fost vioara dintâi. E un mai mare scriitor ca poet. Eu, unul, apreciez foarte mult Visul. Este, după gândul meu, cea mai bună carte a lui - şi, în general, o carte bună. Care poate ajunge model. Pe de altă parte, Cărtărescu este unul din cei mai mari scriitori pe care îi avem - şi pe care i-am avut vreodată. Fie că vrem noi ori nu vrem, unii, să recunoaştem asta. Să ne uităm cu mare atenţie la ce se întâmplă cu Cărtărescu. În privinţa circuitului european În privinţa "trecutului său la vestă". Aceste lucruri se vor întâmpla, păstrând proporţiile, şi generaţiei noastre. Trebuie să ne uităm la Cărtărescu ca la un reper. Şi, dacă putem, chiar să-l iubim. Ca pe un autor, fireşte.

Aş avea mai multe de spus aici, dar abreviez datorită unei precizări care mi se pare esenţială. Cărtărescu nu e unul din "întemeietori", cum ai spus. În nici un caz. "Întemeietorii", în literatura română, sunt foarte puţini, atât de puţini încât aproape... unici. Un întemeietor e Eminescu. Poate, chiar, unicul. Adică, de-a dreptul, "Întemeietorul". Există, totuşi, şi un alt arhetip, o altă figură arhetipală. A "Reformatorului". De-o pildă, Nichita Stănescu e "Reformatorul". Cărtărescu se poate aşeza, eventual, în descendenţa "Reformatorului". În continuitatea acelui şir de reformatori, atât de necesar pentru ca literatura română să supravieţuiască.

I.S.: Poate că ceea ce scrie azi Cărtărescu va întemeia o generaţie viitoare. Aşa că nu-l pun în ghilimele, eu chiar îl iubesc ca autor, exceptând Jurnal-ul. Nu fac abstracţie de el, de Jurnal, ci îl except de-a binelea. Nu discutăm aici valoarea acestei cărţi, voi spune doar că mi s-a părut o greşeală de... tactică. Dacă nu i-a făcut rău, cu atât mai bine. Apropo de proaspătul "veston", vă reamintesc şi de editorialul său cu privire la eseu. Dintr-un punct de vedere mi s-a părut corect ce spune dânsul acolo, din altul, îl contrazic. Şi dacă aş avea ocazia l-aş ruga doar să-şi amintească de câtă nevoie a avut el însuşi cu multă vreme în urmă de eseu. Eseul, după mine, este parte din structura de bază a unei deveniri scriitoriceşti, de orice fel ar fi ea. Dar dacă a trecut de perioada aceea, când avea nevoie de eseu, asta nu înseamnă că valabilitatea lui s-a pierdut. Mă aşteptam ca replica lui Patapievici să fie mai la obiect, dar a preferat o metaforă. Păcat...

M.G.: Malheureusement, mă simt mai aproape de Cioran decât de Patapievici, deşi nici Horia-Roman nu e rău deloc. E un avatar al eseului peste timp, peste alte timpuri. Personal, gustul meu, dacă e să venim oarecum mai în contemporaneitate, se îndreaptă spre Luca Piţu, care e un stilist impecabil. Desăvârşit. Şi de o uluitoare erudiţie. Alături de el l-aş pune pe Silviu Lupaşcu, pe care, mă repet, tocmai pentru a fi persuasiv, îl consider peste nivelul Culianu. Şi, sigur, îmi place şi Bădiliţă.

I.S.: O ultimă întrebare, domnule Gălăţanu, să nu plictisim cititorii. Cum vă vedeţi peste 20 de ani?

M.G.: Dacă voi mai trăi, un singur lucru îmi doresc cu precădere: să fiu viu. Să îmi pot conserva o anume vioiciune spirituală. De curând am împlinit 40 de ani. Cred că la douăzeci de ani eram, în aceeaşi măsură, un ksatriya, un Luptător adică. Dacă a fost un arhetip în mine, alături de cel al Poetului, acela este al Luptătorului. Şi a mai fost un arhetip: cel al Credinciosului. Nu al Misticului, nici al Bigotului, ci al Credinciosului, pur şi simplu.

I.S.: Aproape ca în Makine. La mulţi ani, domnule Mihail Gălăţanu.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer