29.10.2003
François Buot
TRISTAN TZARA - Omul care a pus la cale revoluţia Dada
Editura Compania, 2003


traducere de Alexandru şi Magdalena Boiangiu




Citiţi un fragment din această carte.


*****




Notă: Citiţi mai jos primul şi ultimul capitol al acestui volum, urmat de cronica Adrianei Bittel dedicată acestei cărţi speciale.




Cuvînt înainte


Această carte răspunde unei spaime împărtăşite de mai multe generaţii. Cum să fii demn de omul care ai fost la douăzeci de ani? Cum să nu te transformi în "cîinele de pază" al ordinii sociale cînd ai fost un revoltat în tinereţe?

Am păstrat cîteva amintiri precise despre Tzara: incandescentele manifeste Dada azvîrlite în obrazul unei lumi în ruină, tînărul prins în vîltoarea anilor nebuni, teoreticianul suprarealismului victorios şi antifascistul de la tribunele manifestaţiilor dintre cele două războaie.

Nu pot să uit înfăţişarea uluitoare a lui Tzara. Bărbatul cu monoclu şi costum de culoare închisă se remarca, de altfel, în tablourile şi fotografiile din epocă. Eleganţa lui fin de siècle, expresia prin care el respingea integral lumea aşa cum era ea îl plasau în cercul foarte limitat al adevăraţilor dandy. Seriozitatea şi aspectul intransigent al personajului confirmă ideea. Era mic de statură - un lucru de care se folosea pentru a se distanţa de ceilalţi. Tzara nu era niciodată acolo unde te-ai fi aşteptat să-l vezi - era întotdeauna singur, undeva la margine. În celebrul tablou al lui Max Ernst, La întîlnirea prietenilor, el traversează pînza dansînd, în timp ce complicii săi Dada sînt imobili. Într-un clişeu de la un miting antifascist din anii '30, nu era la tribună, ci alături. Se arăta, maliţios, doar atît cît să nu treacă neobservat. Era un seducător şi asta se vede. Cînd o prietenă de-a lui, Thora Dardel, l-a fotografiat pe la mijlocul anilor '20 în camera lui din Montparnasse, Tzara a pozat de-a dreptul, înconjurat de reviste Dada. În faţa obiectivului lui Man Ray, săruta teatral mîinile muzelor avangardei pariziene.

Tzara era şi un om grăbit, ambiţios, cu gusturi eclectice. Purta la costumul lui negru o eşarfă în culori "simultane" semnată Sonia Delaunay, făcînd astfel cu ochiul modernităţii. Cîţiva ani mai tîrziu, a acceptat cu bucurie pozele de grup, atît de dragi suprarealiştilor. Sigur de el, surîzător, se arată fericit că participă la această aventură colectivă. Dar şi-a păstrat mereu libertatea. Iar cînd a venit bătrîneţea, luîndu-i monoclul, nu a lăsat, în schimb, urme prea adînci. Îmi amintesc de ultima fotografie făcută în apartamentul lui, la sfîrşitul anilor '50: costum sobru, surîs discret, farmecul lui dintotdeauna.

O sumă de portrete ale unui om cu mai multe vieţi...

Tzara e însă de multă vreme în purgatoriu. Biografiile tovarăşilor săi de drum se înmulţesc, în timp ce el pare definitiv aşezat pe raftul dadaismului în numeroasele antologii tematice care apar. În rest, mai nimic... Tzara este unul dintre marii indezirabili. Dar vremurile se schimbă, iar lumea de azi îmi pare mai deschisă, mai aptă să redescopere vocea acestui "barbar, autor al propriului stil", cum l-a numit prietenul său Richard Huelsenbeck. Revolta intransigentă nu ne mai face să surîdem, iar tineretul reacţionează adesea la nedreptatea lumii înconjurătoare.

În această lume în schimbare, merită să recitim apelurile incendiare ale tinerilor dadaişti. Să retrăim nopţile înfierbîntate ale Cabaretului Voltaire, unde a început totul. Să redescoperim lirismul sumbru al acestui "om aproximativ". Să încercăm să înţelegem bătăliile dintre cele două războaie mondiale şi îndoielile războiului rece. Desigur, Tzara nu a fost scutit de contradicţii şi rătăciri, dar omul matur a rămas fidel tinereţii sale rebele.

Cartea aceasta spune povestea unui tînăr român născut odată cu secolul care cerea ca totul să fie regîndit de la zero. Un fel de curăţenie generală, pe care Tzara voia s-o împingă pînă la ultimele consecinţe. Şi, cum orice revoltă sfîrşeşte prin a se recupera pe ea însăşi, el a trebuit să reziste în felul său, solitar. Cercetarea pentru acest volum a început acum mulţi ani. Mulţi dintre martorii citaţi aici au dispărut. Cu toţii au acceptat să-mi vorbească despre straniul răzvrătit. Îi mulţumesc aici lui Georges Bernier, cu care am vorbit adesea despre Tzara şi căruia această carte îi datorează mult. Le adresez mulţumirile mele şi lui Philippe Soupault, Michel Leiris, Jacques Baron, René Hilsum, Louis Aragon, Maurice Nadeau, Georges Emmanuel Clancier, Daniel Guérin, Claude Courtot, Charles Dobzinski, Raymond Aghion, Myrtille Hugnet, Jacques Gaucheron, Francis Crémieux, Jean Rousselot, Madeleine Marcoussis, Marguerite Bonnet, Bruno Marcenac, Georgette Camille de Gérando...

Această carte n-ar fi putut lua fiinţă fără sprijinul echipelor de la Biblioteca "Jacques-Doucet" şi de la Bibliothèque de France şi nici fără traducerile domnişoarei Iona Popa.

Le mulţumesc din toată inima lui Marie Chalin şi lui Manuel Carcassonne.

Trebuie să menţionez şi sprijinul fidel al lui Marie-Thérèse şi al lui Christophe Tzara, pentru care îmi exprim toată gratitudinea.

Această listă nu ar fi completă dacă nu i-aş adăuga pe cei care au făcut posibilă redescoperirea lui Tzara: Claude Sernet, Serge Fauchereau şi Henri Béhar.

Un gînd bun, de asemenea, pentru toţi prietenii lui Tzara, cei pe care el îi iubea şi care nu mai sînt, ca să-mi vorbească despre el - printre ei se află şi René Crevel pentru care am o simpatie aparte.

Îmi doresc ca paginile acestea să ne ducă pentru o clipă în atmosfera fascinantă a localurilor de noapte din Montparnasse, a aperitivelor rituale de la Cyrano, a balurilor de la contele de Beaumont sau a cafenelelor din Saint-Germain-des-Prés.

E multă muzică, sînt multe petreceri aici, pentru că Tzara iubea viaţa şi întîlnirile ei. Sînt aici şi ecourile Istoriei, convingerile angajate şi bătăliile pentru libertate.

Chiar în momentul în care scriu aceste rînduri, un grup de tineri din Zürich ia cu asalt imobilul în care se găsea Cabaretul Voltaire. Nu vor să audă de proiectul imobiliar al noului proprietar, care este o companie de asigurări. Tinerii cer să se deschidă acolo un centru cultural şi un muzeu al tuturor dadaismelor. (După ultimele ştiri, în septembrie 2003, proiectul de centru cultural a căpătat susţinere instituţională. Soarta imobilului nu s-a decis, dar totul nu e încă pierdut pentru dadaism.)

E timpul să-l redescoperim pe Tzara.


*****

Melodia Dada


În noiembrie 1963, o tînără ziaristă de la L'Express, Madeleine Chapsal, i-a solicitat lui Tzara un interviu. Se reeditau Manifestele Dada şi voia să stea de vorbă cu el despre acele texte. Sfîrşit, Tzara îşi aduna ultimele puteri. Nu putea să renunţe. Avea chef să vorbească din nou despre Dada, despre tinereţe, despre revoltă.

Madeleine Chapsal a povestit această ultimă întîlnire: "Despre Tristan Tzara nu ştiam decît un lucru: că dublase o silabă şi devenise celebru [...] Cînd auzim "Dada", ne gîndim imediat la "Tzara". Aveam doar o idee aproximativă despre ce voia să zică vorba "Dada". Despre Tzara nu ştiam nimic, nici de unde vine, nici despre viaţa lui, nici dacă mai trăia... Am întrebat: unde e Tzara? Spre surpriza mea, mi s-a răspuns: foarte aproape de-aici. De fapt, locuia pe rue de Lille, într-un imobil lipit de cel în care locuia Jacques Lacan! Cîteva zile mai tîrziu, eram la el. Tzara m-a primit în dormitor, lîngă pat. În jurul ochilor avea cearcăne, vorbea foarte încet şi, în primul moment, m-am simţit jenată că venisem să deranjez un om atît de bolnav. Muribund. Dar Tzara m-a încurajat cu un surîs şi m-a invitat cu blîndeţe să iau loc. Am simţit foarte repede că puţin îi pasă de moarte [...] Am început să-i vorbesc despre ceea ce avea să-i supravieţuiască, despre opera lui. Mi-am dat seama imediat că spiritul lui rămăsese viu, în mişcare."

Madeleine a fost de-a dreptul fermecată. Bătrînul domn era un om tînăr. Discuţia despre Dada i-a readus zîmbetul pe buze şi energia. "În scurt timp - spunea ea -, trăncăneam ca doi amici despre artă, despre locul ei în lumea de acum, despre literatură. Trăiam aceleaşi incertitudini, aveam aceleaşi aspiraţii."

Au vorbit de toate - despre dragoste, poezie, revoluţie. Cu cîteva săptămîni înainte, îl văzuse pe Breton care îi spusese acelaşi lucru. Şi totuşi, ce deosebire! "Cuvintele lor de ordine erau identice. Dar trăiau în chipuri opuse. Breton credea că e important să fii un mare om. Îşi construise o legendă, pe care o apăra cu dinţii [...] Tzara, în schimb, fugea de orice ar fi putut să semene cu o statuie. Era bolnav, desigur, dar simţeam în el voinţa deliberată de a nu se pune pe sine în faţă. Nu din modestie, ci pentru a se bucura mai deplin de toate: de clipă, de emoţii, de o idee, de o întîlnire, de un cuvînt, de un joc, de o noutate... Una peste alta, Tzara era mult mai liber decît Breton. Simpla lui prezenţă mă stimula. Mă simţeam încărcată de energie şi mă pregăteam să-i propun să mergem împreună la cinema, la expoziţii de pictură, de fotografie, ca să mă ajute să descifrez mai bine liniile de forţă ale viitorului..."

Într-adevăr, cînd parcurgi interviul, eşti surprins de simţul atît de acut al omului pentru actualitate. Slăbit, izolat, Tzara privea lumea în schimbare din jurul lui cu acelaşi ochi proaspăt.

A vorbit despre Anul trecut la Marienbad, ultimul film al lui Resnais, despre societatea de consum de tip american, despre situaţia de pe continentul african şi învăţămintele pe care ar trebui să le tragem. A pomenit toate lucrurile care-l pasionau, preistoria, arheologia, vechile meserii, Villon, Rabelais... Cînd a vorbit despre Dada, a avut grijă să evite lecţiile de morală tipice în gura unui veteran. A spus cu simplitate că Dada "nu făcea nici o concesie situaţiei, opiniei, banilor". Cînd Madeleine Chapsal l-a întrebat dacă e interesat de reeditarea Manifestelor, a răspuns imediat: "Deloc." Mirată, l-a întrebat ce crede despre acele texte. Iar el a spus: "Astăzi, nu le-aş fi scris aşa, ideile sînt amestecate cu poezie, e acolo multă fantezie, naivitate, e înduioşător. Dar mi se pare ciudat să văd că atîtea idei revoluţionare pe-atunci au devenit astăzi locuri comune."

Măcar o dată, Madeleine Chapsal n-a trebuit să suporte un moşneag sforăitor. Epuizat, Tzara a rugat-o să se oprească acolo cu interviul şi a invitat-o să continue altă dată. "De-abia îl descoperisem şi trebuia să-l părăsesc? Mi se părea că am atîta nevoie de el. De fapt, îmi dăduse esenţialul. Dintre toţi scriitorii pe care i-am întîlnit, Tristan Tzara a fost cel care mi-a spus cel mai repede şi cu cele mai puţine cuvinte ceea ce căutam să aflu. Melodia aceea care te îndeamnă să-ţi pui în mişcare propriile vise. Fără să se refere la cineva..."

A fost singura ei vizită în apartamentul din rue de Lille. Tzara a murit o lună mai tîrziu, la 24 decembrie 1963. Biroul politic al PCF a hotărît să trimită o delegaţie în rue de Lille. Gata oricînd să recupereze totul, Partidul a propus organizarea unei înmormîntări oficiale în cimitirul Père-Lachaise. Christophe Tzara a refuzat - a fost o înmormîntare în cadru strict privat, în cimitirul Montparnasse.

Tzara a fost însoţit pe ultimul drum de cei mai credincioşi prieteni, veniţi să depună cîte o floare. Nu s-a făcut nici o ceremonie, nu s-a ţinut nici un discurs. Partidul a fost reprezentat de Léo Figuères, secretarul de atunci al Comitetului Central. A doua zi, L'Humanité a publicat o ştire, fără comentarii. În micul grup de la cimitir se aflau Cassou, Soria, Marcenac, Leiris, Illyes, Caillois, Sadoul, Dobzinski, Moussinac - martorii tuturor vieţilor lui Samuel Rosenstock.




O carte despre un răzvrătit


În marile dicţionare enciclopedice ale lumii figurează şi cîteva nume de scriitori, plasticieni şi muzicieni originari din România, fără de care nu poate fi înţeleasă marea înnoire de limbaj al artei în secolul al XX-lea. Enescu, Brâncuşi, Victor Brauner, Marcel Iancu, Eugen Ionescu, Tristan Tzara, alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Benjamine Fondane (B. Fundoianu), Paul Celan, Gherasim Luca ş.a. fac să se vorbească despre ţara noastră, despre istoria şi cultura ei mai mult decît orice departament guvernamental "de imagine". Evidenţa că arta valoroasă e mai eficientă decît orice propagandă pare să nu fi ajuns la cunoştinţa politicienilor noştri, care continuă să îi desconsidere pe artişti sau să îi accepte doar pe cei dispuşi la compromisuri cu puterea de azi, aşa cum au fost şi cu cea de ieri. Cînd în Parlamentul actual al ţării au putut pătrunde securişti însărcinaţi cu "urmărirea operativă" a artiştilor, turnători, slujitori notorii ai cultului personalităţii lui Ceauşescu, oportunişti cinici, ce să ne mai mirăm că doar morţii cu valoare recunoscută de străini, deci buni de anexat propagandei demagogice, devin "buni" şi pentru reprezentanţi noştri ?

Mi-am spus oful în acest colţ de pagină pentru că ştiu bine cît de greu trăiesc marii artişti români care ţin mai presus de orice la libertatea lor de spirit şi care vor supravieţui prin operă, în timp ce potentaţii zilei vor dispărea în neant. O revanşă tardivă, de cele mai multe mijlocită de critici şi cercetători occidentali. Este şi cazul lui François Buot, un biograf francez specializat, fascinat de personalitatea lui Tristan Tzara. (Am mai spus-o şi eu alte ocazii: nu ştiu de ce la noi lipsesc autorii de biografii - un gen cu impact la marele public şi cu efect cultural considerabil, căci viaţa unei personalităţi te duce către curiozitatea faţă de operă. Poate fiindcă documentarea presupune multă muncă şi bani scoşi din propriul buzunar, iar câştigul material este infim.) Autorul cărţii despre Tristan Tzara şi-a început cercetarea în urmă cu mulţi ani, cînd încă mai trăiau destui dintre cei care îl cunoscuseră bine pe "straniul răzvrătit" născut la Moineşti în 1896. Biograful a călătorit pe urmele lui Samuel Rosenstock (adevăratul nume al lui Tzara) în Moldova şi la Bucureşti, a cercetat vasta corespondenţă cu familia rămasă în ţară, textele publicate în româneşte în revistele avangardei de la noi. a reconstituit prietenia tânărului Samuel cu Ion Vinea şi Marcel Iancu. A înţeles şi descrie foarte bine mediul familial provincial, conformist şi plicticos care-l exaspera pe băiatul cu mari elanuri sufleteşti şi intelectuale. Nici efervescenţa artistică din Bucureştii deceniului doi al secolului al XX-lea nu-i îngăduia să-şi manifeste forţele ce se cereau descătuşate şi, de aceea, în 1915, el decide să se azvîrle în necunoscut. Acest necunoscut purta numele oraşului Zürich şi de acolo a început în 1916, aventura ce avea să deschidă noi căi artei moderne: Cabaretul literar Voltaire (frecventat şi de Lenin!).

Alcătuită din secvenţe cronologice, bazate pe mărturii şi documente menţionate în impresionantul aparat de note, biograful îl urmăreşte pe Tristan Tzara pînă în ziua morţii, 24 decembrie 1963. Din însumarea de fapte, citate, idei, reconstituiri de atmosferă, portrete, se conturează un elogiu al libertăţii de creaţie (opusă canoanelor şi formelor prestabilite), al evadării din rutină, al unei disperări cu chip vesel, în căutarea deplinătăţii de expresie. Apărut ca o provocare, ca o mişcare subversivă de idei a tineretului din timpul Primului Război Mondial, dadaismul şi apoi suprarealismul au luptat cu imbecilizarea conformistă şi ideile primite de-a gata, dorind "să-i redea omului capacitatea de a se împlini liber". Pentru cititorii noştri, în special pentru cei tineri (căci spiritul mişcărilor de avangardă e unul tineresc prin excelenţă), dornici să înţeleagă parcursul artei moderne, biografia lui Tristan Tzara, editată cu profesionalism, e o "lecţie" indispendabilă.

(Cronică preluată din săptămînalul Formula AS, nr 588, 27 octombrie - 3 noiembrie 2003)

0 comentarii

Publicitate

Sus