Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arhitectura, ca apa...


Augustin Ioan

30.06.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De ce e interesant să discutăm despre relaţia dintre arhitectură şi apă?

Pentru că este de discutat într-un fel despre proiectul - nerealizat - al lui Jean Nouvel pentru un centru de congrese şi loisir La Corogne, în Spania (2001), unde relaţia arhitectură-apă este mediată de metafora portuară (iar clădirea pare a fi o însumare de containere plus schelăria aferentă stocării lor) şi altfel despre rezultatele concursului din Sardinia pentru un muzeu al preistoriei locului la malul mării (câştigat de Zaha Hadid), unde mulţi dintre concurenţi au asociat forma la mal cu una arhaică - organică, fostă cochilie sau fost sediment, erodate de mare. Într-un fel vorbim despre piscinele îndelung oglinditoare de pe Mall-ul din Washington, DC, menite să reflecte de la un memorial la altul siluetele clasicizante ale precedentului şi în alt fel vorbim despre angajarea apei însăşi în edificii, precum spaţiile subacvatice proiectate prin Dubai, Emiratele Arabe Unite (unele chiar de către fostul nostru profesor şi / sau coleg Dinu Patriciu), sau prin ridicarea apei deasupra apei, dacă se poate spune aşa, precum în uriaşele acvarii contemporane, din care cel mai spectaculos pe care l-am văzut rămâne cel de la Lisabona.

Cu alte cuvinte, putem face deja unele clasificări relevante. Prima dintre ele ne-ar putea trimite către o "proxemică" a apei lângă, sau în oraş şi casă, cu următoarele subdiviziuni:
1) din punctul de vedere al relaţiei cu apa al aşezării;
2) din punctul de vedere al angajării apei în spaţiul exterior al obiectului de arhitectură;
3) din punctul de vedere al prezenţei apei în spaţiul interior al obiectului de arhitectură.

Evident, există cazuri extreme la primul punct:
1a) în care un oraş se relaţionează, din raţiuni de apărare, comerciale sau politice, cu apa prin medierea unui oraş subordonat (Atena şi Pireu, Roma şi Ostia), versus
1b) oraşe care se extind pe apă, în detrimentul acesteia, precum oraşele-port contemporane japoneze sau olandeze. Între aceste două extreme, o plajă largă de ipostaze se întinde: fie că oraşul s-a format în relativă indiferenţă faţă de proximitatea apei (Viena este, din acest punct de vedere, un exemplu destul de grăitor), fie că el se deschide în amfiteatru natural (Tulcea), sau prin proiectare în amfiteatru (Brăila) către apa tutelatoare (aici, Dunărea), sau prin străpungerea oraşului de către apă (Florenţa, sau, în cheie minoră, Bucureştii înşişi).

Ajunşi aici, vom putea nuanţa şi mai mult lucrurile dacă inspectăm nu doar poziţia generală a oraşului în raport cu apa, cât poziţia centrelor acestora în raport cu apa. Budapesta, de pildă, este traversată de Dunăre, dar centrii aşezărilor componente (Buda şi Pesta) sunt relativ indiferenţi la acest privilegiu şi secolele de întreţesere a celor două nu a rectificat cu mult din acest fapt.

O altă clasificare ne împinge să inspectăm tipul de apă lângă care se sedimentează o aşezare, observând că problemele, de la microclimat la economie sau arhitectură, sunt altele pentru un oraş traversat de un râu, pentru un port la Dunăre sau pentru un port la ocean, pe o mare rută comercială (am proaspăt în minte exemplul recent vizitat al Dakar-ului).

Semioticianul şi esteticianul Cezar Radu, cel care ne-a fost şi mie şi lui Costin Popescu mentor şi prieten, preluase clasificarea spaţiilor de la Renato De Fusco şi insista asupra ei: spaţiul exterior al obiectului edificat (aura sa, zona lui de influenţă, de semnificaţie, de prezenţă în peisajul urban) şi cel exterior obiectului, cu alte cuvinte cel care nu datorează nimic acelei prezenţe şi viceversa. Astfel, observăm, aproape prin analogie cu punctul 1) al clasificării întâi propuse, că, între indiferenţă, oglindire naturală sau provocată, prezenţa statică (oglinzi) sau cinetică a apei (fântâni, mori cu apă, vila Kaufmann de pe cascadă, din Bear Run, Pennsylvania, a lui F.L.Wright, centrul de cercetări californian al lui Kahn, traversat de un firicel de apă devenit cascadă spre oceanul către care se deschide întregul ansamblu), până la spălarea faţadei de apă sau scufundarea cu totul în apă, avem o panoplie de gesturi arhitecturale prin intermediul cărora edificiul să beneficieze de atributele fizice ale apei (microclimat, transparenţă, refracţie) sau de cele simbolice (lunga piscină reflectantă din faţa proiectului câştigător pentru Catedrala Patriarhală, din 2002, era umplută cu apă de mare şi bordată cu piatră de Dobrogea, câtă vreme unul din hramurile lăcaşului era Sf.Andrei, creştinatorul românilor, iertată fie-mi pledoaria pro domo).

În fine, există clădiri care nu doar îngăduie prezenţa apei înăuntru, dar capitalizează această prezenţă. E de discutat despre arhitectura acvariilor de cele mai felurite forme, cele care "sculptează" formele acvatice şi le folosesc în consecinţă. Este de discutat, de asemenea, în siajul amintitei case de pe cascadă (pe care am avut privilegiul - smintitor - să o văd în 1994), despre captarea şi punerea apei la lucru în atrium-uri, living-uri, adică acolo unde ea poate deveni semnificativă.

În fine, mai rămâne să ne gândim, poate, la sugerarea arhitecturală a apei şi a feluritelor forme de agregare ale acesteia, de la forma britanică "aburită" a cutărui experiment de arhitectură eterală, la gheaţă (faţada unui patinoar grenoblez vizitat în 2005 era pictată în bleu şi acoperită cu policarbonat transparent, generând nu doar un efect glacial, ci şi unul de hyper-suprafaţă), gheţari (Sverre Fehn). Sau, de asemenea, ne putem gândi la modul în care apa este metaforizată în atribute pe care formele edificate le pot mima: fluiditatea, oglindirea, curgerea (în ipostaza heraclitiană chiar), eroziunea (efect al curgerii pe suprafeţe), atributele topologice, feminitatea chiar.

Această cartografiere extrem de rapidă şi, deci, de reductivă, invită, sper, la a preţui mai mult decât o facem rolul apei în arhitectura prezentului autohton. Înţeleg de ce piscinele de Bărăgan sunt mai cerute decât suprafeţele reflectante ale eleganţei, vai, absente, a edificiilor pe care trebuiau să ni le ofere instituţiile publice până acum. Dar nu înţeleg de ce arhitecţii se privează singuri de "trucurile" acvatice, aşa cum au făcut-o, spre pildă, la Tulcea, unde o mână de nătângi a construit un şir de blocuri odioase pe faleza Dunării, castrând amfiteatrul natural care îngăduia unei bune părţi din oraş să vadă fluviul şi să fie văzut de (pe) el...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer