Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La force de l'art (3). De Chirico (1)


Bogdan Ghiu

21.06.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Vineri Alb şi Clasicismul oniric

Am apucat să văd marea expoziţie retrospectivă, destul de convenţional intitulată, "Giorgio de Chirico - la fabrique de rêves" (Giorgio de Chirico - fabrica de vise), organizată la Musée d'Art moderne de la Ville de Paris, cu o zi înainte să se închidă, adică într-o sîmbătă, pe 23 mai 2009. Şi bine am făcut: voi rămîne marcat toată viaţa de descoperirile pe care mi le-a prilejuit, pe care m-a îndemnat, pe care m-a purtat şi m-a ajutat, ca într-un basm, să le fac. În fond, fusese unul dintre punctele care mă determinaseră să trag o fugă de la Amsterdam la Paris. O dată în plus, ceea ce aş putea să numesc intuiţia consistenţei sau chemarea cunoaşterii a funcţionat perfect, cu perfecţiunea (viteza, "adresa") unui instinct animal, a unei săgeţi zen în zbor.

De Chirico - cîmp de scriere infinită. Ceea ce voi şi face. Mă predau forţelor, liniilor de tensiune ale cîmpului, ale "planului de consistenţă" (Deleuze) "De Chirico", şi dau drumul la scris, las să se scrie. Scrisul începe, şi nu se mai termină, mă termină el pe mine, mă epuizează, devine imposibil de oprit, de încheiat, de finalizat, o apucă în toate părţile, desenînd, ca un curs de apă cu multe ramificaţii, nu un teritoriu, ci, ca în Tarkovsky, o "zonă" de intuiţie sensibilă, în care lucrurile, prin intermediul meu, se scriu, se declară, devin, şi prin intermediul meu, ca "mine", consistente.

"Teoria" scrisului meu, teoria propriului scris: de ce scriu, de ce scriu aşa şi nu altfel? Nu pot cunoaşte anumite lucruri, anumite locuri în care lucrurile se scriu, se declară, decît scriind, prin intermediul propriului scris, care devine, astfel, producţie, independentă de mine, de semne perceptibile, de "semne-interpretante", cum le spune Peirce: orice interpretare, orice percepere, orice sesizare a unui semn este la rîndul ei semn. De-asta, printre altele, mi se pare suspectă noţiunea dualistă, leneşă, de "minte" (sau "spirit"). Nu există altfel de separaţii, trăim într-un continuum, într-o imanenţă inter-productivă de semne, producem semne ale semnelor, la infinit, "mintea" şi "văzul" nu "percep" separat, distinct "realitatea", ci sînt realitate, participă la ea, fac parte din ea. Or, cînd scriu, întotdeauna aplicat unui loc, îl fenomenalizez, îl fac semn, particip, altfel spus, la "semioza" realului, interpretez semnele prin semne, producînd semne. Scriind, nu fac decît să "materializez" realul: dacă n-aş scrie, n-aş avea în baza a ce să cunosc, adică să particip. Nu cunoaşte decît cel care face. Dau drumul la scris, produc realul participînd semiotic la producerea lui. Nebunia scrisului. Particip la producerea, la semioză productivă a realului prin scris, produc semne-interpretante, dacă n-aş scrie nu aş vedea, nu aş avea ce să văd. Semnele scrisului meu aparţin realului, nu mie. Dar numai eu, pentru mine, le pot produce. Trebuie să scriu. Nu pot să nu scriu. Şi scriu direct (de) pe verso, scriu pe partea asta ceea ce simt, tactil, pe partea cealaltă. Pagina e atingere, ecranare, blocare a văzului "natural" pentru a putea spune. Scriu ca să pipăi, ca un orb. Pun pagina ca să nu văd, mă orbesc voluntar ca să pot să simt, să pre-simt, deci să scriu. Privarea de vizibil ca naştere a dicibilului. Îmi ascund imaginea (mă ascunde de imagine) tocmai pentru a putea să produc realul-imagine. Etc. Criticii cretini, leneşi, necultivaţi, adică insensibili, numesc asta "textualism".

Carnet
Văd, adică scriu. Vederea ca scriitură directă. Scrisul infinit, căci productiv


Visul vede clar. Doar visul e clar. Viziunea. Vederea e viziune sau nu este deloc. Nu există decît imagini interioare, mentale, deşi noţiunea facilă, uşor de umplut cu orice, de "minte", "mental" etc., cu tot neamul ei, mi se pare, repet, facilă şi chiar, pe alocuri, periculoasă: o simplă diversiune de putere, menită a ne separa, a ne rupe de lucruri, pentru a ne pune în dependenţă faţă de ele. "Reificare" prin stabilizarea de "lucruri", de "obiecte", prin separaţia (dualizarea) simplă "obiect"-"subiect", prin întreruperea continuităţii sensibile a realului, care este "demonic" pentru că e infinit productiv şi care tocmai de aceea trebuie, prin urmare, exorcizat. "Cunoaşterea" ca exorcizare a productivităţii realului. Ca de-potenţare.

Deja, în tablouri, ("compoziţia") bric-à-brac-ul, visul e un depozit, o debara, un pod de (a)casă Şi, în acelaşi timp, claritate, limpezime: două structuri, două tipare, două "stări", două percepte care nu se exclud, ci merg împreună. Vedem halucinant de clar dezordinea. Halucinantă este, întotdeauna, doar limpezimea.

Visul: a vedea cu spatele, cu ochii închişi, a închide ochii ca să cunoşti. În aşa-zisa, auto-intitulata "pictură metafizică", "metafizic" înseamnă visat, revelat: claritatea visului. Nu vedem decît cu ochii închişi, interior, în "minte", dar tocmai pentru că "mintea", "spiritul" nu e ceva separat. Revelaţia nu este decît aceea a imanenţei. Transcendenţa nu există decît ca moment "tehnic" de dicibilitate al continuităţii productivităţii realului.

La orizontul multora dintre "picturile metafizice" ale lui De Chirico, după un gard-zid, tăind, constituind, tocmai, orizontul, trece pieziş, lateral, ea însăşi tăiată de gardul-zid, o locomotivă. A tăia, sculptural, pictural, orizontul. "Orizontul" oricărei vederi, al oricărei imagini trebuie operat, produs. Nu există, ca limitare, în sine, nu este dat. Orizontul se produce plat, plan, lateral, orizontal, blocînd, trezind din falsa profunzime, din iluzia, din minciuna raţionalizatoare a perspectivei.

Tablourile "metafizice" ale lui De Chirico sînt decoruri, figuraţii, compoziţii. Or, o intuiţie mai veche, pe care încă n-am dezvoltat-o, care a rămas în alte carnete, în cutiile cu carnete, îmi spune că arta contemporană, cu gesticulaţiile şi dramatizările ei exteriorizate "la scara 1/1", nu au făcut decît să iasă din tablou, din obiect, dar că dintotdeauna arta a fost "conceptuală", ceea ce pentru arta "veche" sau "tradiţională" se numeşte compoziţie fiind, de fapt, actualul concept. Voi explicita mai mult altădată, pentru moment e de ajuns, nu pot trece mai departe, nu pot produce (elabora) mai mult, m-aş strădui în gol, nefăcînd decît să repet.

Un extraordinar "Ulise" timpuriu, tablou mai puţin cunoscut. Figura căruia pictorul îi spune/ştie că e "Ulise" pare mai degrabă un Robinson, sau, şi mai degrabă, un Vineri alb, post-robinsonian (aşa-zisul post-colonialism produce negri albi), ars de soare, e gol şi stă ciucit, pe vine, are o figură răvăşită, amărîtă, de sălbatic, şi arată cu un gest ambiguu în spatele său, unde se vede marea: s-a întors sau se pregăteşte să plece?

Foarte "magrittiană", recompuneri cu adevărat "onirice", seria intitulată "Les bains mystérieux" (Băile misterioase). Mult umor. Deocamdată nu pot spune, nu pot produce mai mult.

Şi, aici, în carnetul meu, deci în parcurgerea expoziţiei, se efectuează o primă sinteză, o primă buclă de înţelegere: CLASICISMUL ONIRIC. "Clasicismul", triumful raţiunii, al ordinii, al diurnului (toate "visele" lui De Chirico sînt diurne, pictorul visează ziua, claritatea zilei, care nu există decît în vis, visată, abia visînd obţinem Ziua, Amiaza) ţine de vis, e o fantasmă. Fantasma Antichităţii, de exemplu, clasicismul visat.

De revenit, din această perspectivă tulburătoare, asupra lui Descartes, întemeietorul atît de criticat, de prost înţeles, a ceea ce se cheamă "raţionalism", care nu este decît un vis, o fantasmă: RAŢIUNEA E O FANTASMĂ. Vezi episodul, atît de discutat (cf. polemica exemplară Foucault-Derrida, al cărei "dosar" îl pregătesc pentru editura Idea), al "Geniului Rău": raţiunea nu se poate asigura de sine însăşi, de propria ei certitudine, decît trecînd prin proba visului şi, mai ales, prin proba nebuniei. Raţiunea e vis. Atît - iar - deocamdată.

O "serie" care traversează întreaga operă a lui De Chirico, mai ales de la maturitate încolo: autoportretele à la manière de. Pictorul se ipostaziază în alţi mari pictori, din alte epoci, pictorul se maschează tot în pictor, nu poate fi altceva, numai aşa poate vizualiza, "vizita" istoria, ca pictor. Numai aşa se poate, pe de altă parte, vedea pe sine, arăta: lăsîndu-se pictat (ca) de altul, pozînd ca pictor tot unui pictor, singurul care poate şi să vadă, şi să arate. Numai lăsîndu-se/făcîndu-se văzut/arătat de un alter ego pictor, şi ca altul, se poate vedea/arăta pe sine, apare, devine imagine, se "fenomenalizează", accede la existenţă şi ca individ singular, şi ca pictor văzut/văzător.



(De Chirico, Autoportret nud, 1945,
Galleria nazionale d'Arte moderna, Roma)
Histrion? Da, obligatoriu, dar termenul, ca orice termen al jargonului cultural, maschează, disciplinează nebunia fără de care realul pur şi simplu nu ar exista, pentru că nu ar avea cine să-l vadă, să-l producă semiotic, văzîndu-l. Delir de autoportrete, caută, în istorie, puncte din care să devină vizibil, să se poată arăta. Aşa cum eu caut "puncte" din care să pot scrie, adică tot vedea.

Apoi, în ultimele perioade, reluarea revelaţiei din seria Arheologilor: depozitul, maşinăriile, mecanismele interioare, altă "anatomie", nu atît "corp fără organe" (Artaud, Deleuze-Guattari), cît alt fel de organe. Ceea ce nu numim organe sînt, de fapt, ceilalţi, îngrămădiţi, sîntem compuşi din alţii, îngrămădiţi, stocaţi, ca "organe" ale noastre. "Mintea" e un stomac cu Antichităţi.



(De Chirico, Arheologii, 1927,
Galleria nazionale d'Arte moderna, Roma)
Şi, la sfîrşit de tot, desene ca de copil, fabule vizuale, ale vizualităţii, ale vizibilului, "fabule" amar-ironice ale picturii înseşi, epurată de picturalitate, extrasă, separat, din aceasta: "Soleil éteint" (Soare stins, 1968) şi, mai ales, "Întoarcerea lui Ulise" (1968).



(De Chirico, Întoarcerea lui Ulise, 1968,
Fondazione Giorgio e Isa de Chirico, Roma)
Descoperire masivă, cu totul neaşteptată. Artist prodigios, mult peste ceea ce ştiam, convenţional, comun, despre el. Artistul adevărat nu face altceva decît să încerce, toată viaţa, să facă faţă, să reziste productivităţii infinite a realului, hiperplasticităţii ontologice. Se luptă cu ceea ce îl posedă şi, pentru a învinge, pentru a triumfa ca artist, trebuie să ştie să se "predea", să "colaboreze" cu proliferarea realului, să se muleze pe ea, să-i fie teatru şi cîmp.

Voi continua. Este de continuat. Despre "pictura metafizică" ca joacă cu "scările" şi cu "perspectivele". Despre "fabula" triumfului artei în ciuda artistului. Şi despre arta-replay.

De ce m-aş grăbi, cînd aici este vorba de constituire?

(va urma)



(De Chirico, Ofranda soarelui, 1968,
Fondazione Giorgio e Isa de Chirico, Roma)




(De Chirico, Cap de animal misterios, 1975,
Fondazione Giorgio e Isa de Chirico, Roma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer