Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Sulina - festinul a luat sfîrşit


Eugen Andronic

23.06.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt pe o plajă întinsă şi pustie. Un vînt aspru, ce anunţă începutul toamnei, ridică nisipul şi-l poartă zeci de metri de-a lungul ţărmului, învîrtindu-l fără încetare. Înaintez greu spre mare. Deasupra mea, nori uriaşi aleargă cu viteză, dîndu-mi o uşoară senzaţie de ameţeală după ce-i privesc încontinuu cîteva zeci de secunde. Marea freamătă la cîţiva paşi, agonizînd la ţărm într-o culoare verde-maronie, sporindu-mi sentimentul de singurătate pe care-l produce întinderea de nisip lipsită de oameni. Mă aşez pe nisipul fin şi urmăresc curbele line şi perfecte pe care mai mulţi pescăruşi le fac în apropierea mea. Întotdeauna i-am invidiat pentru măiestria şi uşurinţa plutirii. De undeva din apropiere se aude sirena unui vapor. Apoi iarăşi liniştea... de început de lume.

Am ajuns la Sulina de puţine ore, după cîteva zile de stat în satul Caraorman. Am luat "pasagerul" Tulcea-Sulina de la Crişan şi am ajuns aici în mai puţin de o oră. La plecarea din Caraorman cineva îmi spusese că nu trebuie să ratez mersul în Sulina. Pentru că acolo, zicea el, o să te simţi puţin altfel decît în marea majoritate a locurilor vizitabile din România; e linişte multă, e Dunărea (o parte din ea...) vărsîndu-se în mare, e o plajă uriaşă, numai a ta, sunt multe case vechi, din lemn, locuite de oameni la fel de bătrîni, e un cimitir cum n-ai unde să vezi în alt colţ de lume, cu creştini (ortodocşi "noi" şi "vechi", catolici şi protestanţi), musulmani şi evrei la un loc. Şi mai e un sentiment ciudat, de tristeţe sau melancolie, cînd vezi că marele oraş comercial de acum 150 de ani a decăzut cumplit.

Despre misterele "bălţilor" citisem în Panait Istrati. Parfumul inefabil al Deltei mă cucerise în zilele petrecute în Caraorman şi o parte din atmosfera poveştilor lui parcă reînviase. Venisem acum la Sulina, să descopăr o altă faţă a Deltei, aceea a unui fost mare oraş-port, cosmopolit şi foarte bogat în urmă cu mai bine de un secol.

Mă cazez la o pensiune aflată la cîţiva metri de debarcaderul de pe faleză. Jos e un restaurant, sus cîteva camere. Cele cîteva mese din restaurant sînt ocupate în majoritate de turişti străini. Sunt toţi foarte tineri şi extrem de veseli. Parcă puţin în contrast cu lambriul îmbătrînit şi cu atmosfera de vechi a locului. Găsesc şi eu o masă, în cele din urmă şi mănînc la repezeală ceva. Soarele după-amiezii mă îmbie la plimbare, aşa că ies să descopăr oraşul. Pînă la căderea serii vreau să urc în far şi apoi să fac o plimbare pe plajă.

Farul e pustiu, cum de altfel e toată zona. Renovat în anii '90 include acum şi muzeul Jean Bart (pseudonimul sub care şi-a semnat scrierile Eugeniu P. Botez). În vîrf se află instalaţia de iluminat originală, cuprinzînd un complicat sistem de sticle şi oglinzi care "amplifica" lumina dată de cîteva candelabre cu lumînări. Farul devenise o necesitate în jurul anului 1850 cînd o mulţime de vase cădeau pradă piraţilor din zonă (aceştia aveau metode foarte bine puse la punct de a atrage vasele în ape puţin adînci, prin plasarea de lumini de "control" în diverse puncte ale plajei sau chiar pe apă). Oraşul la vremea aceea prospera enorm datorită comerţului Dunăre-Marea Neagră-Egee..., aici se înfiinţaseră 9 consulate (austriac, englez, italian, danez, rus, grec, turc, olandez şi german). Apoi erau birourile celor mai mari companii de navigaţie şi transport pe apă din Europa. Era şi crema negustorimii din Europa sau de aiurea, venită aici cu mari afaceri.

Oraşul avea o tipografie unde apăreau 4 ziare, în mai multe limbi. Greaca se vorbea peste tot, la fel engleza şi franceza. De atunci au trecut mai bine de 100 de ani. La Sulina nu s-a mai întîmplat nimic notabil din al doilea război mondial. Comerţul cu cereale a murit demult, ceea ce a făcut ca portul din oraş să dispară aproape complet astăzi. Doar farul îţi mai aduce aminte că pe aici au trecut mii de nave care au îmbogăţit oraşul, făcîndu-l, la un moment dat, cel mai prosper oraş al României. Acum în Sulina au rămas puţini oameni, în mare majoritate bătrîni. La acea vreme însă, în Sulina erau 20000 de locuitori cu 30 de naţionalităţi. Acum mai sunt doar români, lipoveni, ucrainieni şi ceva turci, cu totul vreo 3500-4000 de suflete. Cei mai mulţi pescuiesc, vînzînd peşte la un preţ de nimic. Fabrica de conserve s-a închis, drumuri nu sunt, aşa că pe "insulă" viaţa nu-i tocmai uşoară.

Mă uit de cîteva minute la un bătrîn care stă lîngă mine, la cîţiva metri, pe o bancă. Sunt în imediata vecinătate a pieţei, pe o străduţă paralelă cu faleza. Omul e îmbrăcat destul de gros pentru vremea de afară. Are în mînă o pungă goală. Priveşte fix, în pămînt şi pare lipsit de orice speranţă. Îmi iau cu greu ochii de la el şi încerc să-i înţeleg privirea: locul ăsta pare blestemat, e atît de frumos şi totuşi atît de sărac. În piaţă vînd legume cîteva femei mai în vîrstă. Cîţiva saci de gogoşari, roşii, cartofi, morcovi, varză şi pepeni, asta e toată oferta. Nu cumpără nimeni mai nimic. Şi magazinul "universal" de alături pare pustiu. Pe trotuarele de lîngă piaţă e plin de cîini vagabonzi. E un peisaj "mort", toate sufletele astea par să aştepte ceva ce nu se mai întîmplă. Doar vîntul plimbă praful şi primele frunze de plop, căzute înainte de vreme. Încerc să-mi imaginez străzile astea pline de lume "bună", ditamai consulii ai marilor puteri europene ieşiţi la plimbare pe faleză, stînd la taclale cu căpitanii de vas sau cu negustorii veniţi aici din toată lumea... Oare chiar a fost adevărat?

Mă ridic de pe banca mea şi o iau încet pe strada care dă în Dunăre, îndepărtîndu-mă de apă. Intru în zona de case a Sulinei. Sulina e un mic caroiaj de 4 sau 5 străzi paralele cu Dunărea, tăiate în dreptunghiuri mici de alte 10-12 străduţe perpendiculare. În două ore poţi străbate lejer tot acest labirint de case. Foarte multe sunt din lemn. Acoperite cu scîndură bătută în caplama, vopsite în culori tari, casele vorbesc puţin despre istoria locului; s-au perindat pe aici oameni mulţi, în mare majoritate negustori, cu familii aflate uneori departe şi care n-au avut timp să ridice case de zidărie. Farmecul zonei e nespus de puternic. Şi toate gardurile sunt albastre, verzi sau maro, nimeni n-a făcut "economie" de culoare. Doar cîteva blocuri sinistre, gri-murdar, strică armonia zonei şi n-au cum să nu-ţi amintească de triştii ani de pînă în '89. Dar ceva lipseşte din acest oraş, nu prea văd oameni tineri. În afară de băiatul gălăgios care-şi trîmbiţa pepenii pe faleză, aproape că n-am văzut oameni sub 35 de ani. Cum poţi menţine în viaţă un loc fără tineri? Feţele oamenilor, sau cum sunt îmbrăcaţi sau ce vînd în piaţă... totul vorbeşte despre decădere, în diverse feluri.

După două zile de bătut străzile şi plaja micului oraş m-am urcat în pasagerul de Tulcea, dis-de-dimineaţă, aproape pe întuneric. Înconjurat de aceeaşi oameni cu traiste mari, ca la venire. Am plecat cu inima puţin strînsă, dar totuşi fericit că am văzut un loc atît de frumos şi de special. Pentru că la Sulina m-am simţit mai aproape de natură ca în alte multe locuri în care "civilizaţia" a devenit sursă de stres. Chiar şi zecile de cîini vagabonzi parcă erau mai bine "integraţi" în peisaj decît la oraş. Ar trebui făcut ceva acolo pentru a revitaliza locul. Dar nu mi-aş dori să văd plaja din Sulina plină ochi, pensiuni ca-n Vamă şi muzică peste tot. Sigur, poţi face şi turism de bună calitate, care să asigure prosperitatea zonei. Delta e la doi paşi, marea e acolo. Şi totuşi oamenii sunt atît de săraci. Sulina îţi va rămîne în inimă pentru mult timp sau pentru totdeauna, indiferent că o să urci pe cei mai înalţi munţi sau că o să priveşti la turnurile celor mai înalte catedrale.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • frumos si trist
    alinutza [membru], 02.10.2009, 20:46

    am sa iubesc orasul acesta toata viata si de cate ori ma intorc sunt fericita dar si trista in acelasi timp si nu imi pot explica de ce.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Samothraki, Iuliana Marchian (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Lemnos, Iuliana Marchian (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Insule Greceşti - Thassos, Iuliana Marchian (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Cascada Vârciorog, Florian-Rareş Tileagă
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la Pokhara înapoi la Kathmandu, Nepal, Iuliana Marchian (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer