Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jacko(ff) Evanghelizatorul


Bogdan Ghiu

28.06.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"iluzia sfîrşitului" / doliul narcisic / Barbie-apocalipsa / istoria-deşert / jurnalistul-Spengler / Marx, proteza lui Nietzsche

"Fernand Braudel făcea o distincţie între timpul «duratei lungi», care vede succedîndu-se în istoria umană sisteme ce guvernează raporturile omului cu mediul său natural, şi, în interiorul acestor faze, timpul ciclurilor lungi conjuncturale, descrise de economişti precum Nicolas Kondratieff sau Joseph Schumpeter. Astăzi, ne aflăm, în mod evident, într-o fază B a unui ciclu al lui Kondratieff care a început în urmă cu 30-35 de ani, după o fază A care a fost cea mai lungă (din 1945 pînă în 1975) din toţi cei 500 de ani de istorie ai sistemului capitalist. (...) Astăzi însă, acest moment al ciclului conjunctural coincide cu, şi prin urmare agravează, o perioadă de tranziţie dintre două sisteme de durată lungă. Consider, într-adevăr, că am intrat, de 30 de ani încoace, în faza terminală a sistemului capitalist. (...) Ne aflăm într-o perioadă, extrem de rară, în care criza şi neputinţa celor puternici lasă un loc liber liberului-arbitru al fiecăruia: există, azi, un interval de timp în care fiecare avem posibilitatea de a influenţa viitorul prin acţiunea noastră individuală" (Immanuel Wallerstein, "Le capitalisme touche à sa fin", Le Monde, 11 octombrie 2008).

"Pentru cîteva clipe, moartea i-a redat lui Michael Jackson statutul său de star planetar. (...) Ne dăm seama, privind golul pe care el l-a lăsat în urmă cu, deja, multă vreme, că a fost ultimul superstar al planetei noastre. (...) De 15 ani, aceste industrii au cunoscut, în cazul cinematografului, o profundă mutaţie, iar în cazul discului, falimentul, ceea ce a contribuit cu putere la dispariţia supervedetelor. (...) În deceniul 1985-1995, sistemul dezvoltat în jurul lui Jackson atinge un nivel de eficacitate prodigios (...). Declinul creativ al cîntăreţului corespunde prăbuşirii acestul mod de producţie. Introducerea compact-discului accentuează mişcarea de concentrare a industriei muzicale, dar favorizează, mai ales, înflorirea pirateriei: constituit din informaţii digitale, CD-ul este uşor şi exact reproductibil. În acelaşi timp, media - canalele de informaţie continuă, publicaţiile people - descoperă extrema rentabilitate a acoperirii minuţioase a vieţii celebrităţilor. În anii 1994 şi 1995, procesul pentru omor al lui O.J. Simpson, care a trecut de la statutul de superstar al fotbalului american la acela de actor de mîna a doua, este mult mai bine acoperit mediatic decît genocidul din Rwanda. Michael Jackson a produs un material ideal pentru această industrie aflată în plină expansiune, mai întîi prin căsătoria sa dinastică cu fiica lui Elvis Presley, apoi prin saga morbidă a transformărilor sale fizice şi, în sfîrşit, prin procesul de pedofilie din 2004-2005. Nu mai era un star, ci o celebritate prizonieră a unei cronici televizate. Pe urmele ruinei sale, şi alte vedete îşi vor livra în mod deliberat spectacolul propriei decăderi (...). Această decădere nu este însoţită, cu toate acestea, de apariţia unei noi generaţii de stele. Nu mai există şi nu va mai exista un nou Michael Jackson şi nici nişte noi Beatles. În industria muzicii, artiştii care apar astăzi fac obiectul unor entuziasme pe cît de violente, pe atît de scurte, ca şi cum rapiditatea aşa-numitelor news cycles şi-ar fi impus propria lege perioadelor de creativitate. Cinematograful a rezistat mai bine mutaţiilor industriale şi mediatice, dar a învăţat să nu se mai încreadă în propriile staruri, care costă exorbitant şi a căror prezenţă pe generice nu garantează succesul comercial. Chiar şi investind sute de milioane de dolari, studiourile - care, spre deosebire de casele de discuri, au ştiut să se transforme, nemaivînd nimic de-a face cu uzinele de visuri din epoca de aur - preferă să producă filme fără vedete, divizibile în episoade, Harry Potter, X-Men sau Stăpînul inelelor, sau, şi mai simplu, desene animate. Industriile culturale învaţă tot mai mult, pe zi ce trece, să se lipsească de superstaruri. Dar pentru că multe dintre ele - Mick Jagger, Madonna, Will Smith etc. - supravieţuiesc şi prosperă, pentru că graniţa dintre star şi celebritate rămîne incertă, planeta nu şi-a dat, încă, seama că este vorba de o specie aflată pe cale de dispariţie, al cărui ultim specimen, apărut cu doar trei decenii în urmă, a fost Michael Jackson" (Thomas Sotinel, "Michael Jackson, la dernière des superstars", Le Monde, 27 iunie 2009).

"Nici monstru, nici extraterestru, Michel Jackson era un mutant", "un nou Adam, viitorul speciei noastre, icoana neliniştitoare noastre modernităţi". "Nici negru, nici alb, nici bătrîn, nici tînăr, nici copil, nici adult, nici bărbat, nici femeie (...) un spiriduş androgin". "Perfecţiune dantescă". "Un fel de Alien între alb şi negru, între tînăr şi bătrîn, la fel de inclasabil, de universal şi de kitsch ca şi muzica sa". "Un om care nu se iubea pe sine, ajungînd pînă la a-şi programa propria distrugere". "Primul star global, Michael Jackson a fost, pînă la ultima sa suflare, simbolul cultural al mondializării" (presa internaţională).

"Legea intitulată «Clean Energy and Security Act» a fost, deci, adoptată cu o majoritate infimă (219 voturi la 212) (...) dar, cu numai un an în urmă, o lege care să-şi propună să lupte împotriva încălzirii climatice ar fi fost de neimaginat, administraţia Bush nevoind să admită cu adevărat nicio clipă responsabilitatea umană în cazul acestui proces" ("Obama lance sa révolution verte", Le Monde, 27 iunie 2009).

Nu-mi îngădui, nu-mi dau voie, îmi interzic să am o gîndire proprie, fals proprie despre un fenomen impersonal, mondial apropriat şi ritualizat precum moartea (în sfîrşit consumată: dar iată că deja îmi dau cu părerea!) acestui Barbie-Jesus care a vrut să devină Michael Jackson. Constat, doar, că întreaga umanitate pare a profita, cu aviditate, de ea ca de un prilej de doliu narcisic, cuminecînd para-creştineşte dintr-un simbol şi metasimbolizînd, astfel, însăşi moartea devenirii-simbol a umanului: murim delegat, în efigie, în speranţa că, astfel, ne vom vindeca simbolic de bolile unei "epoci" pe care, altfel, am trăit-o cu delicii supracompensatorii, nefăcînd decît s-o stabilizăm ca fundal sub falsele schimbări delegate economic şi tehnologic, dar cîtuşi de puţin politic.

MJ este "consumat" mediatic cu fervoare evanghelică, iar din acest punct de vedere se poate spune că MJ a fost atît super-pastor, cît şi Superstar-Jesus, culminaţie a unui tip de milenarism nordamerican tradiţional. Moartea, în acest caz, are \ns` darul de a reda carne simbolului butaforic, meta-simbolizînd în acelaşi timp şi butaforia iluziei posibilităţii de "depăşire" iconică a umanului.

MJ a devenit, după părerea mea, ceea ce a dorit toată viaţa: un semn impersonal reunificator, o "icoană" ecomenică a umanităţii, un "icon" de autoidentificare-ecran, protectoare, comod simbolică, a acesteia, traumatică însă, traumatismul fiind, aici, unul sacrificial şi mutant: devenire-semn şi depăşire a condiţionărilor întregii umanităţi. Dacă se celebrează ceva, este tocmai sfîrşitul iluziei că am putea să devenim altceva, depăşindu-ne natura şi neutralizînd opoziţiile şi diferenţele, proces fantasmatic care a funcţionat şi în beneficiul victoriei iconice a lui Barack Obama, de altfel.

Căutăm dolii identificatoare, identificarea de sine prin transfer de doliu, o despărţire colectivă de sine neefectivă, simulată, o identificare colectivă, "mondializarea" de sine prin moarte, în efigie: Diana, Ioan Paul II şi, acum, "Wacko Jacko", Pierrot lunaire. Depresiv, nu căutăm, parcă, decît să ne despărţim de noi înşine cu acte simbolice în regulă, deci nu în mod real, ci ca perpetuu acte anume, intenţionat manqué, în mod simulat, trecător, ritualizînd întîmplarea, ocazia, ca să ne punem în regulă cu noi înşine, rezolvîndu-ne, prin doliul de semn, depresia de a nu putea şi a nu vrea, de fapt, să ne autodepăşim, să ne schimbăm efectiv, aşa cum de mult simţim, însă, că ar trebui să facem. Asta, cred, se precipită acum, avid, pe semnul magnetic "Michael Jackson".

Ceea ce celebrăm acum, regăsindu-ne, este însăşi moartea semnului, decesul iluziei că am putea să ne "rezolvăm" în efigie, devenind semne. Ne luăm, salutar, adio de la iluzia că ne-am putea depăşi "simbolic" umanitatea. Ne plîngem propriul eşec, moartea este a propriei noastre iluzii.

Există, deci, voiam să spun, momente cînd actualitatea pare a se ordona, cînd evenimentele par a se "alinia" pe o verticală, în profunzime, permiţînd apariţia unei perspective clasice, picturale, cînd nivelurile actualităţii par a se distribui armonic, a converge, cînd ştirile "cristalizează", generează configuraţii semnificative, "fac imagine", dîndu-ne iluzia unui sens istoric.

De obicei, la fel ca acum, astfel de revelaţii au o semnificaţie finală, retrospectivă, literal apocaliptică: ceva se încheie, ia sfîrşit, iar noi ne îngăduim, pentru o clipă, luxul îndelung aşteptat, după care tînjim tot timpul, al unui repaus, al unui paradoxal concediu de istorie, al unei priviri de sus şi în urmă prin care istoria devine vizibilă, perceptibilă, configurabilă tocmai pentru că pare a se opri. Ni se pare că percepem istoria numai atunci cînd ea se opreşte. Numai înapoi apare, din cînd în cînd, sens, iluzia unei coerenţe, a unui ritm, a unei ciclicităţi. Cîtă nevoie avem de astfel de momente! Cît de mult le aşteptăm, dat fiind că nu ne mai putem permite naivitatea practicării lor continue, şi cum le mai performăm atunci cînd ni se pare că se profilează, din nou, istorie, orientare temporală, semnificaţie!

"Sens", "semnificaţie" înseamnă sfîrşit, încheiere. Umanitatea visează, în astfel de momente, tot mai rare şi mai spasmodice, că ar putea să renască. Performează, de fapt, "schimbarea" prefăcîndu-se, strategic, că o constată "obiectiv", "în realitate", dîndu-i, doar, curs.

S-o ia de la capăt, dar altfel! Aşa îşi face umanitatea curaj: prin transfer, prefăcîndu-se a recunoaşte, a constata un "dat obiectiv": cîte o epocă, atunci cînd se încheie. Este, de fapt, simptomul nu al unei oboseli, ci al unei saturaţii. Omul preferă a se preface că descrie ceea ce, de fapt, produce.

Or, se pare că noi, acum, vrem să producem, să "performăm", să instituţionalizăm, în sensul actelor de limbaj teoretizate de către Austin, un sfîrşit, adică o despărţire de un anumit mod, epuizat, de a fi, de a simţi, de a gîndi. Pozitiv, afirmativ, sfîrşitul pare a ne face semne încurajatoare de pretutindeni. Istoria, înţeleasă ca schimbare, ca deplasare, pare a deveni, din nou, posibilă.

În modernitate, astfel de performative apocaliptice erau curente, continue, dar implicite, dat fiind că erau consubstanţiale înseşi ideii de modernitate ca ruptură şi ca proiectare în timp, ca imprimare şi înscriere în istorie, care constituia mişcarea primă. Păcatul modernităţii l-a constituit, însă, tocmai performarea voluntaristă, "tehnică", industrializată a istoriei, a rupturii, practicarea pe faţă a utopiei posibilităţii progresului.

Astăzi nu ne mai îngăduim astfel de "naivităţi": a crede că istoria poate fi produsă deliberat, tehnic, artificial. Am văzut la ce dezastre a dus această compulsiune, această continuitate predeterminată, preorientată a schimbării. Şi atunci ne ascundem în tot mai dese "constatări" ale cîte unui "sfîrşit de epocă" sau de "ciclu istoric". Nu mai îndrăznim, nu ne mai permitem, ca habitus istoric, să proiectăm nimic, nu ne-a mai rămas practicabilă decît profesarea obiectivistă, fals constatativă a cîte unui sfîrşit. Nu mai (putem să) facem istorie decît punîndu-i punct. După care, modest, înţelepţit - neantul, deşertul, postularea "răstimpului", a "intervalului", a mereu cîte unei "tranziţii" spre "altceva". Nu mai avem acces la istorie, la sens istoric decît, cel mult, operativ-melancolic, în regimul dispariţiei şi al sfîrşitului. Nu mai contemplăm elegiac "ruinurile" istoriei, dar nici nu ne mai rupem voluntarist de trecut, alergînd din urmă "progresul", ci încercăm să tot redeschidem istoria, macrotemporalitatea punîndu-i puncte. Puncte-puncte. Accesăm repetat istoria, îi dăm "refresh" în speranţa că ceva, între timp, s-a schimbat "de la sine", şi putem şi noi să ne ducem să ne luăm partea.

Aşteptăm, retraşi pe margine, în pustiu, în afara unei istorii automatizate care ne-a scăpat (sau pe care am lăsat-o să ne scape, căreia i-am dat drumul s-o ia razna şi, poate, să producă noutate în locul nostru şi să ne tragă după ea, întorcîndu-se împotriva noastră, produsele ei, devenindu-ne, ca "lume", mediu ostil) să vedem cum istoria însăşi se "revoluţionează", se epuizează, se "schimbă" - de la sine. Ne uităm în oglindă la tot felul de "iconuri" (precum, acum, "Wacko Jacko") ca să putem să ne efectuăm, jubilînd secret, în efigie, la adăpost, doliul de noi î'înşine, falsa despărţire de noi înşine. Ne-am ascuns în afara istoriei ca să ne putem face în continuare, în secret, mendrele, şi nu ne mai judecăm decît prin procură, în imagine.

Şi atunci ne ascundem ruşinaţi de propriile fapte colective (iluzii şi entuziasme, credinţe şi minciuni de sine), fugim de noi înşine, dar tot împreună, ducîndu-ne ceva mai încolo să ne vedem de treabă, făcînd altfel aceleaşi lucruri, producînd diferit identicul: diferăm jocul iluziei colective trecînd, migrînd de la un joc de-a sfîrşitul, de-a epocalitatea la altul, plan, ptolemeic. Ne ascundem în pustiu, purtînd pustiul tot mai departe în speranţa că, de la sine, ceva, o plantă oricît de minusculă, de chircită, va înflori.

Dacă ne-am interzis deci, curativ, iluzia mobilizatoare a sensului înainte, "tot înainte", nu ne-a mai rămas decît bucuria sedentară sensului înapoi, a sensului retrospectiv: bucuria sfîrşitului, capabilă să mai producă iluzia propulsiei înainte a unei specii obosite de ea însăşi. Istoria ca rachetă în trepte sau ca balast care trebuie abandonat pentru a ne putea relua "zborul".

Dar şi această nouă aşteptare, mult diminuată, amputată, a unui sens, fie şi doar final, retrospectiv, al istoriei ne-a fost abuzată: de către media, cu ideologia ei imanentă, care ne asediază în permanenţă cu "evenimente", parazitînd nevoia de epocalitate şi simulînd mutabilitatea, "progresivitatea" speciei umane. Efectul tipului mediatic de evenimenţializare a actualităţii este fluxul de "sfîrşituri" care anulează, neutralizează însăşi eventuală semnificaţie epocală a oricărui eveniment. Mediatic, sfîrşitul se serializează, anesteziind, prin artificializare mecanică, nevoia de sens: trăim o istorie de sfîrşituri care falsifică şi abuzează atît nevoia de istorie, cît şi iluzia performativă a evenimenţialului. Tristă, amarnică operaţiune! Am devenit captivii propriilor noastre proiecţii, care ne sînt oferite, industrial, comercial, pe tavă, fiind produse în serie, global.

Aşa încît minţile lucide au devenit extrem de circumspecte, jucînd tot mai disimulat şi mai diminuat jocul. Nu-şi mai permit luxul iluziei evenimentului, înţeles doar a posteriori, amputat, doar ca o confirmare ulterioară, prin ea însăşi retrospectivă, ca o consfinţire a unui sfîrşit deja petrecut, decît atunci cînd mai multe evenimente cu semnificaţie (pur semiotică) post-finală par a constitui constelaţii istoriale, configuraţii evenimenţiale. Este nevoie, acum, de mai multe evenimente-simptom, de constituirea unui (paradoxal) macro-eveniment-fundal în raport cu care fiecare eveniment în parte, din domenii şi de niveluri diferite, să facă figură semnificativă. Percepţia, sau, mai degrabă, senzaţia percepţiei, impresia de percepţie (căci percepţia ca atare este extrem de rară) are, întotdeauna, structura raportului figură-fond.

Continuităţii moderniste a progresului i-a luat, însă, locul un fel de nomadism temporal. "Globalizarea" este şi un simptom al unei de-temporalizări a istoriei. Ceea ce Bergson regreta şi critica, pe urmele lui Kant, ca structură transcendentală a umanului, spaţializarea timpului, nu numai că s-a agravat, dar s-a şi fărîmat, devenind amorfă. Modernitatea a supra-temporalizat istoria, unidirecţionalizînd-o în sensul viitorului. În felul acesta, ea a falsificat şi a compromis perceptivitatea temporală a istoricului. Acum, noi respaţializăm temporalul, dar, cum spuneam, într-un mod destructurat, amorf, dez-arhitecturalizat (nu mai este posibilă nici o arhitectură, deci niciun constructivism istoric): ca deşert. Încercăm oare să re-potenţializăm aşteptarea mesianică a istoriei printr-o inconştientă regresie la parabola şi metafora pribegiei prin deşert, ne replasăm oare, strategic-inconştient, într-o pre-istorie, într-o ante-istorie tocmai în speranţa unei alt fel de apropieri de istorie, a unui alt mod de acces la istorie?

Nu ştiu, s-ar putea să proiectez prea mult, să suprainterpretez această deşertificare a simţului istoric, această "curăţare" a spaţiului metaforic al istoriei de orice repere şi orientări predeterminate. Cert este că am ajuns să ne imaginăm sfîrşitul, schimbarea istorică nu ca mutaţie, ci ca mutare, ca deplasare, ca regresie într-un pustiu, sperăm noi, re-potenţializant, bogat tocmai prin indeterminare: ne strîngem catrafusele, strictul necesar, ce-a mai rămas, fiinţa-minimum pentru existenţă, şi ne mutăm în altă configuraţie.

Sîntem, din nou, nişte triburi migrante, şi nu mai percepem istoria decît cel mult ca repunere în mers prin pustiu. Plecăm, din nou, la drum, dar, tocmai, fără drum.

Asta pare a precipita, ca răspuns global imediat, noua ideologie a Crizei. Un fel de modestie ipocrită, vicleană.

Din istorie n-a mai rămas decît mişcarea, deplasarea prin pustiu. Căci istoria însăşi ne-a pustiit, a pustiit realitatea. Drumul, devenit autostradă, a distrus peisajul.

Excesiv teritorializată, "lumea" a distrus "mediul". Imaginar, noi părem a căuta, din nou, deşertul regenerator, singurul care ne-a mai rămas: deşertul ca oază, pustiul ca "virtualizare" a unor determinaţii care au ajuns să ne supra-determine. Fugim în minimal, căutăm sensul în pre-sens.

Nu mai performăm istoria, nu mai injectăm sens istoric, nu ne mai dăm iluzia istoriei decît ca sfîrşit al unor moduri colective de "aşezare" în timp şi ca abandonare strict fizică a lor şi ca plecare, din nou, în pribegie, pînă cînd vom obosi, după numai o clipă, iarăşi de mers şi ne vom reaşeza, ceva mai încolo, mult înainte, prudent, de orizont, în interiorul orizontului pustiit, pentru masa, jocurile şi poveştile următorului moment al zilei istorice.

Pentru a redeveni, în efigie, accesibilă, istoria e prescurtată.

Simulăm tot mai bine istoria. Dez-eroizată, producţia de "istorie" devine tot mai mult un gest cotidian şi colectiv modest şi reflex, atent reţinut dar cu atît mai victorios: istorie de-o zi, pe care să ne-o putem povesti încurajator la cină. "Sfîrşitul istoriei", "post-istoria" se traduce prin "revoluţii" performative pur discursive de post-istorii. Ne povestim zilnic sfîrşituri, imaginaţia noastră a devenit una preponderent finală. Ziua şi ciclul istoric! În fiecare zi, o nouă "post-istorie" de istorisit, o nouă încheiere de sărbatorit, o nouă uşurare. Ceea ce în modernitate era macro-naraţiune a devenit ştire. Iar ştirile, ca acte de vorbire, migrează în masă spre genul, desuet istoric, al unei "filosofii a istoriei", al unei meta-naraţiuni. Se poartă din nou Istoria. Moda Istoriei revine, prêt-à-porter modest, sobru, reţinut accesibil tuturor ca mod de gîndire.

Generalizînd stilul dezabuzat profetic, ironic mesianic, cinic apocaliptic, mărunt istoric devenit, parcă, stilul epocii (de fapt, al momentului tocmai astfel "epocalizat"), nu numai toţi jurnaliştii cît de cît culţi şi cu pretenţii au devenit nişte Baudrillard de serviciu, dar însuşi Spengler pare a fi ajuns columnist, trăindu-şi o neaşteptată posteritate lucrativă ca jurnalist-filosof.

Pe cînd, însă, Nietzsche, singurul gînditor neactualizat, rămas perfect virtual, neconsumat, dacă tot e să apucăm taurul de coarne şi să revoluţionăm, în sfîrşit, nu doar epoca, ci istoria (pe care, post-istoric, sîntem pe cale a o gramaticaliza ca gest inofensiv, cotidian)? Din teama de o adevărată revoluţie şi dintr-o, deja, compulsiune la revoluţie, mulţi preferă, timid, să-l "reîncarce" mai degrabă pe Marx, despre care, cu perfectă îndreptăţire, să ne amintim, Michel Foucault spunea că se mişcă, în epoca sa, "ca peştele în apă": "dacă îl scoatem de acolo, se sufocă".

Ne ferim, de fapt, de o adevărată revoluţie tocmai prin reevocarea lui Marx, iar filosofia a "învins", depresiv, devenind jurnalism şi regresînd la o "filosofie a istoriei" de mult depăşită. Prin gesturi de secol al XIX-lea nu se poate inventa şi îmblînzi secolul XXI, locui pustiul. Şi nu doar din pricini de anacronism cronologic.

"Gîndirea critică" este pe cale de a ajunge ea însăşi ritornelă de salon şi vulgată mondială: contra-ideologie şi minţire de sine. Pură inerţie reactivă, ne-afirmativă, necreatoare. "Filosofie a istoriei" fără istorie şi revoluţionare nepolitică a ceva deja revoluţionat, deja revolut.

Etc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer