Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Nu avem nevoie de idoli şi de mituri


Ovidiu Şimonca, un interviu cu Matei Călinescu

03.07.2009
Observator Cultural, martie 2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Profesorul Matei Călinescu se întoarce în România, în fiecare an. Pe 1 martie 2005, s-au împlinit doi ani de la moartea fiului sau, căruia i-a dedicat şi o carte, Portretul lui M. Cînd a părăsit România, în 1973, Matei Călinescu lăsa în urmă o carieră de profesor universitar şi cîteva cărţi de critică literara. Publicase şi şocantul roman-eseu Viata şi opiniile lui Zacharias Lichter. După 1989, a publicat împreună cu Ion Vianu un volum intitulat Amintiri în dialog. La Editura Polirom a publicat Despre Ioan P. Culianu şi Mircea Eliade, volum distins cu Marele Premiu ASPRO în 2002, în care prezintă "despărţirea discipolului de maestrul altădată idolatrizat". A publicat traducerea din limba engleză a volumului Rereading (1993) sub titlul A citi, a reciti (2003; Premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru ştiinţe socio-umane, acordat Editurii Polirom). Sub tipar la Editura Polirom se află o nouă ediţie a cărţii sale, tradusa tot din engleză, Cinci feţe ale modernităţii. Am discutat cu Matei Călinescu vinerea trecută, cu cîteva ore înainte de plecarea să la Sibiu, în fata unei ceşti de ceai indian. Deşi afară era zloată, în casa sa din Bucureşti era linişte şi seninătate.

Ovidiu Şimonca: Aveţi două oraşe apropiate, două oraşe pe care le vizitaţi des cînd reveniţi în România: Sibiu şi Turnu Severin. Ce vă leagă de aceste oraşe?
Matei Călinescu: De Sibiu mă leagă unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei, Mircea Ivănescu, pe care îl vizitez anual. De multă vreme nu mai iese din casă din pricina bolii. În fiecare an îmi fac o plăcere din a merge la Sibiu. La Turnu Severin este altceva. Acolo se află cavoul familiei Burileanu-Călinescu. Acolo sînt înmormîntaţi bunicii mei, părinţii mei, fiul meu, şi acolo vom sfîrşi şi noi. Chiar zilele acestea am fost la Turnu Severin şi m-a emoţionat să citesc pe placă de marmura numele meu cu data naşterii, şi cu data morţii lăsată liberă. Noi mergem în fiecare an într-un fel de pelerinaj la mormîntul familiei mele, la mormîntul fiului meu.

O.Ş.: Pe 1 martie 2005 s-au împlinit doi ani de la moartea fiului dvs.
M.C.: Am fost la Turnu Severin, am meditat, am făcut o slujbă, o pomenire, e un ritual anual care are o mare importanţă pentru noi.

O.Ş.: O să veniţi mai des în România?
M.C.: Cel puţin două-trei săptămîni, în fiecare an.

O.Ş.: Cum vă simţiţi la doi ani de la moartea fiului dvs.? Cît de traumatizat?
M.C.: Îi duc lipsa ca şi cînd s-ar fi întîmplat ieri, pe de o parte. S-a produs o înseninare, pe de altă parte. Înseninarea este legată şi de gîndul morţii, am 71 de ani, trebuie să accept că viitorul se îngustează. Asta nu înseamnă ca n-am o mulţime de proiecte. Am terminat de curînd o carte despre Eugen Ionescu, aproape 400 de pagini.


A fost o ruptură lingvistică şi spirituală

O.Ş.: Aţi scris-o în româneşte sau în englezeşte?
M.C.: Am scris-o în română şi am să i-o dau lui Silviu Lupescu s-o publice la Polirom. Am şi o versiune prescurtată în franceză care vă apărea la Paris, la Editura Oxus, în colecţia "Les Roumains de Paris", dirijată de Basarab Nicolescu.

O.Ş.: De ce despre Eugen Ionescu?
M.C.: Într-un anumit fel, m-am reflectat şi pe mine în situaţia lui: ruptura, identitatea dublă. Şi el a plecat tîrziu din România, şi-a făcut debutul francez cînd avea 41 de ani şi a devenit curînd după aceea un mare scriitor francez. Eu am rămas un universitar oarecare. Am plecat în 1973, aveam o carieră universitară în urma mea. La mine n-a fost vorba deci de o ruptură profesională. În America, mi-am continuat preocupările universitare începute aici. Dar a fost ruptura lingvistică şi spirituală, am abandonat prietenii, idei, bucurii şi melancolii, inclusiv amintiri, pe care le-am regăsit mai tîrziu, mult schimbate, irecognoscibile aproape, întorcându-mă după 1989.

Eu m-am simţit întotdeauna un scriitor, nu un erudit

O.Ş.: De ce aţi plecat din România, în 1973?
M.C.: Motivul principal a fost respingerea unei situaţii sufocant dictatoriale, infiltrarea vieţii cotidiene de către Securitate şi acel sentiment, care s-a dovedit greşit, ca lucrurile sînt ireversibile. Comunismul era de fapt foarte fragil, dar noi nu ne dădeam seamă. În 1973, am reuşit să plec în cadrul unui schimb universitar în Statele Unite. Am rămas acolo şi am obţinut curînd o catedră de literatură comparată, prin concurs, la Indiana University. Statul roman m-a rechemat în tara - de urgenţă -, dar eu nu m-am întors.

O.Ş.: A rămas şi soţia împreună cu dvs.?
M.C.: Da, am rămas împreună.

O.Ş.: Bariera lingvistică a fost puternică?
M.C.: Nu, deloc. Eu făcusem engleza aici, mă descurcam foarte bine. În America am scris multe articole în engleză, am editat cărţi, am publicat două cărţi erudite.

O.Ş.: Ce vă lipsea în America?
M.C.: Îmi lipsea o posibilitate de expresie extrauniversitară. Doream să scriu poezie, proză. Eu m-am simţit întotdeauna un scriitor, nu un erudit. De fapt, pentru mine, în România, profesoratul a fost un fel de refugiu, viaţă literară era tot mai ideologizată, mai politizată. Universitatea era un loc mai liber, mai senin, mai ferit. Am ţinut la Bucureşti seminarii de care îmi amintesc cu plăcere, bunăoară un semestru întreg am făcut un seminar despre Marcel Proust. Dar după 1971 (după infamele "Teze din iulie"), lucrurile s-au schimbat drastic. Îmi amintesc de o şedinţă la Universitate, cu un colonel de Securitate, în care s-a "prelucrat" o nouă lege (secreta!) cu privire la necesitatea autodenunţului după orice contact cu un străin. Era de fapt un semn de fragilitate a regimului, care avea totuşi să mai dureze aproape două decenii...

O.Ş.: Cînd v-aţi întors prima oară în România?
M.C.: În 1994. A fost destul de tîrziu, aşteptam să se producă o schimbare de regim. Eu eram de la început un partizan al soluţiei monarhice, credeam ca vă veni Regele ca Rege, am dat chiar şi cîteva interviuri în acest sens, unul Gabrielei Adamesteanu pentru revista 22, la începutul anilor '90, în care spuneam ca eu nu revin în România decît atunci cînd Regele vă reveni ca şef de stat. Nu s-a întîmplat niciodată acest lucru şi am cedat... nostalgiei. Mă simţeam tentat să mă întorc, apăruse cartea de memorii, Amintiri în dialog, scrisă împreună cu Ion Vianu, şi am venit pentru lansare. După 1994, am revenit aproape în fiecare an şi am stat tot mai lungi perioade de timp, pînă cînd am ajuns să am şi un curs la Universitatea Bucureşti, la Teoria Literaturii, în 2006.

O.Ş.: Atunci, în 1994, ce v-a şocat cel mai tare?
M.C.: Şocul cel mare era legat de persoana mea. Aveam sentimentul ca eram o fantomă. Eu eram ireal, aşa mă simţeam, şi în acelaşi timp lumea în care mă mişcam era ireală. Nu mai recunoşteam figurile. Mă simţeam ca într-un loc în care am mai fost, dar în altă viaţă.


Prea mult vorbim despre dimensiunea românească a existenţei

O.Ş.: Iar acum, la 11 ani după ce eraţi o fantomă pe meleaguri româneşti, ce vă mai şochează?
M.C.: Acum mă simt bine aici. Urmăresc viaţă culturala din România, citesc reviste româneşti, capăt cărţi. Însă mă deranjează un anumit provincialism, această veche obsesie identitară a intelectualului român. Cred că trebuie să încetăm să ne căutam specificul. Noi trebuie să fim pur şi simplu, să existăm, fără această apăsare a definirii unei identităţi. Prea mult vorbim despre "dimensiunea românească a existenţei", despre "ontologia românească", despre "logică românească". Identitatea ideală românească este o ficţiune. Nimeni nu contesta sensul identitar al realităţii geografice, sociale, religioase ori confesionale. Dar dacă le punem pe toate la un loc, nu rezultă ca trebuie să căutam, să exprimăm şi o dimensiune ontologică românească. A fi român e o fatalitate, nu un deziderat - spunea Lucian Blaga.

O.Ş.: Aţi putea fi contrazis rău.
M.C.: Bine, dacă vreţi dvs. putem vorbi de o identitate românească, inclusiv gastronomică: a mititeilor, a ţuicii, a "iaurtului folcloric romanesc", cum spunea Eugen Ionescu în piesa Englezeşte fără profesor. Hai, leliţa, în deal la vie. Ajungem uşor la aspecte umoristice... Dar eu refuz să mă regăsesc în această identitate. Pe un plan mai înalt, cultural, eu cred ca trebuie făcuta logică, filozofie, ontologie, nu logică românească, filozofie românească, ontologie românească.

O.Ş.: Toată această bătaie cu pumnul în piept, România, românaşii, vă scîrbeşte?
M.C.: Mi se pare absurdă. Vorba lui Eugen Ionescu: să fim, mai întîi, să avem problemele unor oameni care sînt, nu ale unor oameni care discută mereu despre ceva nedefinit, specificul naţional, care se redefineşte mereu, mereu, mereu şi nu se defineşte, de fapt, niciodată.

O.Ş.: Acum de cine sînteţi mai apropiat în lumea românească?
M.C.: De vechii mei prieteni. De Ion Vianu, cu care am fost coleg de liceu, la "Titu Maiorescu". De marele poet Mircea Ivănescu. Alţi prieteni au murit, din păcate. Însă din fericire mă simt apropiat şi de colegi de facultate sau scriitori mai tineri. Îmi face plăcere să mă întîlnesc cu oameni tineri. Am vorbit, de pildă, cu mare plăcere, anul trecut, la lansarea cărţii O lume dispărută de Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir. Mi-a plăcut cartea şi mi-au plăcut oamenii.

O.Ş.: Recent aţi mai spus ceva, că, după pierderea fiului dvs., aţi renunţat la erudiţie. Ce înseamnă asta?
M.C.: Nu mai vreau să scriu cu note de subsol, cu referinţe. Tocmai pentru că, în perioada americană am scris în felul acesta, am ajuns să detest tipul acesta de scriitură. Acum m-am eliberat, pot să scriu mai liber. Dacă e nevoie, eu pot fi şi erudit, dar în sens borgesian. Din acest punct de vedere, erudiţia devine o formă a invenţiei. Borges inventează autori, medievali sau moderni, dă citate, dar acei autori n-au existat niciodată...


Am făcut un seminar într-o cafenea

O.Ş.: Să vă mai aduc aminte de o afirmaţie pe care aţi făcut-o recent: "eu mă simt aproape de tineri, chiar şi de fantasmele lor de glorie".
M.C.: Încurajez asta. E foarte important să porneşti în viaţă aşa. E bine să te simţi glorios, dar e la fel de bine să ai şi nişte îndoieli. De fapt, credinţa este în funcţie de îndoială. Marii credincioşi sînt cei care au mari îndoieli. Numai încrederea şi fantasmele pozitive nu ajută. Cu fiecare zi trebuie să te îndoieşti şi cu fiecare zi trebuie să te redescoperi, să te refaci, să-ţi reconstruieşti credinţa, inclusiv credinţa în tine însuti.

O.Ş.: Studenţii din România, de la Litere, cei pe care i-aţi avut acum un an, cum sînt: glorioşi sau plini de îndoieli?
M.C.: Am constatat ca profesia s-a feminizat. Într-o societate patriarhală, profesiunea s-a feminizat. Probabil că şi-a pierdut din importanţă. Am avut o grupă numai de fete, fără nici un un băiat, la master, la Teoria Literaturii. Trei erau foarte bune. Nu ştiu ce vor face mai departe.

Să vă spun o chestie nostimă. De curînd am fost la un restaurant, aici, în cartier, în Dorobanţi. Am întîlnit o chelneriţă foarte drăguţă. Am întrebat-o: sînteţi studentă? Nu, mi-a răspuns, sînt absolventă, am terminat Psihologia. Rezultatul este că preferă să fie chelneriţă, probabil pentru că are mai mulţi bani.

O.Ş.: Aţi intuit-o bine, v-aţi dat seamă imediat ca sub hainele de chelneriţă se ascunde o fină intelectuală.
M.C.: Imediat se vede asta.

O.Ş.: Dar cu studenţii aţi mai ieşit la o bere, cum vă era obiceiul în anii '70?
M.C.: Da, cum să nu. Am făcut şi un seminar la o cafenea, în 2006 înaintea vacanţei de Paşte, cînd veniseră la curs doar cinci-şase studenţi.

O.Ş.: Şi în America vă permiteaţi accentele acestea de boemie?
M.C.: Da, şi acolo. Întotdeauna am făcut asta. Îi chemam pe studenţii mei şi la mine acasă. Ne cunoşteam mai bine, se crea şi o altă relaţie. Aşa îi cunoşti mai bine pe studenţi, îi intuieşti mai bine. E important pentru studenţi să nu aibă în faţă un profesor uscat.

O.Ş.: Cum priviţi raporturile dvs. cu moartea? Vă sperie, sînteţi senin?
M.C.: Raporturile cu moartea nu mă sperie. Viaţa este un miracol. Cît sîntem în viaţă cred că trebuie să mărturisim acest miracol al vieţii. De multe ori îl ignoram. Pe coperta volumului Tu - elegii şi invenţii, am pus aceste versuri: "Zădărnicia miracolului vieţii este ea însăşi un miracol./ Ea ne dă cel mai profund motiv de a trăi". Asta înseamnă să simţi ca trăieşti şi să te înfiori ca în faţa unui miracol. Ceea ce de multe ori neglijăm pentru că sîntem luaţi cu unele şi cu altele.


M-am înstrăinat de Zacharias Lichter

O.Ş.: Ce vă doriţi pentru următorii ani, ce aţi vrea să se întâmple bun cu dvs.?
M.C.: Să mai scriu una, două, trei cărţi. Să mai citesc nişte lucruri frumoase din care să învăţ cîte ceva. Prin învăţat nu înţeleg ceva didactic, înţeleg mai degrabă percepţii, puncte de vedere, posibilităţi de a privi, de a descoperi anumite culori, nuanţe, sensuri care scăpa, pe care vrei să le prinzi. Nu e vorba de didacticism, ci de o concepţie a lecturii ca descoperire, ca aflare a unui mod de a gîndi, de a percepe, de a simţi, care poate fi stimulant.

O.Ş.: Ce mai face Zacharias Lichter?
M.C.: Mă simt complet înstrăinat de acest personaj, n-aş mai putea adaugă nimic. Am publicat anul trecut o ediţie definitivă. De fapt, n-am intervenit deloc în textul publicat în 1969. Eu concepusem această carte ca pe o galaxie de fragmente, o carte care să nu se termine niciodată, să fie totdeauna posibil să adaugi lucruri noi fără să tulburi echilibrul cărţii.

O.Ş.: Se putea vorbi în 1969 despre un profet în zdrenţe, un biet metafizician, care locuia într-un garaj părăsit şi citea dintr-o Biblie îngălbenită, dăruită de o vecină bătrână şi bigotă?
M.C.: Se putea. Atunci se putea, după aceea nu s-a mai putut. Între 1964 şi 1971 a fost o perioadă de miniliberalizare, regimul nu era deranjat de reverii mistice. Regimul nu dorea să fie atacat, asta era dorinţa lui în acei ani. Partidul Comunist îi lăsa pe artişti în pace, cită vreme nu atacau regimul... Acum vreau să scriu o altă carte din cioburi, cioburi de memorie, tot o carte deschisă, dar fără să aibă un personaj central ca Lichter.

O.Ş.: Aţi avut traduceri la Viata şi opiniile lui Zacharias Lichter?
M.C.: Au fost cîteva traduceri, una a fost în Polonia, în 1970, altă în limba maghiară. Au apărut fragmente în franceză în revista Cahiers d'Est, în 1976.

O.Ş.: Americanilor aţi încercat să le-o oferiţi spre publicare?
M.C.: Nu, nu, că m-am înstrăinat de carte. Cu trecerea anilor, te detaşezi.

O.Ş.: Acum doi ani, aţi publicat o carte ciudată, necesară, dureroasă şi incredibil de autentică, Portretul lui M.
M.C.: Am scris-o în patruzeci de zile, după moartea fiului meu, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În cea de-a patruzecea zi m-am simţit împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. E o carte de doliu, de reflecţie asupra morţii cuiva apropiat, foarte fragil, handicapat, dar iubit. E o evocare a 25 de ani de viaţă cu acest copil, cu acest adolescent, cu acest tînăr, care a avut o soarta dramatică.

O.Ş.: Autism, epilepsie.
M.C.: E problema bolii, care apare în viaţa fiecăruia dintre noi. Meditaţia asupra bolii este una foarte importantă. E, în acelaşi timp, o meditaţie asupra aşa-zisei normalităţi. Noi sîntem un amestec de boala şi de sănătate. Sîntem bolnavi multiplu şi normali multiplu. Fiecare dintre conceptele de boala sînt statistice şi deci ficţionale. Portretul lui M n-am vrut să-l public, dar apoi mi-am dat seamă ca paginile mele ar putea să fie de ajutor unor părinţi cu probleme similare sau unor oameni care au pierdut pe cineva drag. Am primit multe mesaje pe Internet de la cititori. E o carte care m-a ajutat pe mine, dar s-a dovedit ca poate ajută şi pe alţii. Orice carte care îşi merită numele este un mod de înţelegere. Dacă nu te ajută să înţelegi un anumit lucru, ea nu e bună, nu-şi are rostul său. O carte nu e nici informaţie, nici desfătare pură, te ajută să înţelegi o realitate, poate stranie. Lectura are totdeauna un aspect cognitiv.

O.Ş.: Aţi spus într-un interviu ca trăim într-o "loterie babiloniană".
M.C.: Este loteria babiloniană închipuită de Borges. Parabola lui Borges este că există o societate secretă care organizează o loterie şi fiecare individ din societate primeşte un loz. Şi pe acel loz este înscrisă o recompensă sau o pierdere: individul poate să-şi piardă o mînă, poate să-şi piardă viaţă. Loteria din Babilon este viaţă noastră. Noi trăim într-o loterie. Poţi să ai noroc sau să pierzi. Nu ştim dacă există o societate secretă, cum sugerează Borges, poate e Dumnezeu, poate nu e nimic, dar efectul e acelaşi: se împart recompense şi pierderi. Pînă la urmă toţi pierd totul.


E bine să se ştie şi să se discute tot trecutul lui Mircea Eliade

O.Ş.: Aţi scris şi o carte care a luat şi Premiul ASPRO, Despre Ion P. Culianu şi Mircea Eliade. Pentru cei care vor să priceapă care a fost relaţia celor doi, care ar fi esenţa?
M.C.: Eu i-am cunoscut pe amîndoi, destul de bine. Am scris această carte gîndindu-mă la relaţia dintre maeştri şi discipoli. Mă interesa chestiunea idolatriei, a discipolului care idolatrizează - ce este idolatria, cum se întemeiază ea, cum se poate risipi, care este trezirea la realitate, la o altă realitate decît cea imaginată. În carte am spus povestea acestei relaţii.

O.Ş.: Credeţi ca există, în lumea românească, prea multe accente negative despre Mircea Eliade şi perioada sa de tinereţe şi de simpatie legionară?
M.C.: Nu asta mă interesează. Există exagerări. Unii văd numai asta: trecutul legionar. Alţii îl supralicitează pe Eliade într-o altă direcţie. Există şi viziunea Marelui Maestru. Culianu s-a format în matricea eliadiană, încă din România, dar a mers apoi pe un drum propriu. Eu m-am simţit legat şi de unul, şi de celălalt. Eram exilaţi toţi trei. Exilul apropie, eram într-o situaţie similara. Culianu îmi fusese student în România.

O.Ş.: L-aţi remarcat la curs?
M.C.: Da, sigur, îl remarcasem la cursuri, dar mai ales în afară cursurilor. Aveam discuţii cu studenţii, mergeam cu studenţii la o bere, erau chestiuni informale, în afară cursurilor. Culianu era un fel de figură cvasi-mitica, marele erudit, aşa era perceput de propriii lui colegi.

O.Ş.: Îşi arăta această erudiţie, făcea caz de ea?
M.C.: Nu neapărat. Era un erudit discret şi foarte colegial. N-avea deloc snobisme de genul acesta, era un foarte bun camarad şi prieten.

O.Ş.: Ca om care trăiţi în America, spuneţi-ne cît contează povestea cu trecutul legionar al lui Mircea Eliade?
M.C.: S-a ridicat această problemă. Nu se ştia nimic despre trecutul lui. Problema a apărut după moartea lui. Primul care a scris despre relaţia dintre Eliade şi Legiune a fost Mac Linscott Ricketts, într-o carte apărută în 1988, intitulată Mircea Eliade: The Romanian Roots. El a fost primul care a discutat cu citate, cu texte, despre situaţia lui Eliade. El a fost în anii '80 cu o bursa în România şi i s-a permis să meargă la Fondul Secret al Bibliotecii Academiei. Adusese cu sine o maşină xerox portativă şi le-a promis celor care se ocupau de Biblioteca Academiei ca le vă dona maşină în schimbul fotocopierii articolelor de presă ale lui Eliade. A fotocopiat textele şi, avînd o structura de savant american, dorea să împărtăşească informaţia. Mi-a trimis şi mie fotocopii. Nu ţinea secrete.

Pe urmă a intervenit articolul lui Norman Manea, care a deschis cu adevărat discuţia. Articolul a fost republicat în România, într-o traducere nefericită, am înţeles acest lucru chiar de la Norman Manea. Nu aprobase traducerea. Textul lui nu trebuia tradus. El fusese scris în româneşte şi tradus în engleză. Dacă i s-ar fi solicitat textul original, n-ar fi fost nici o problemă să îl ofere în româneşte. Citit azi, acest articol este exemplar de echilibrat.

O.Ş.: Şi cum aţi privit toată dezbaterea pe marginea trecutului lui Mircea Eliade?
M.C.: După părerea mea este foarte bine să se ştie. Ne trebuie adevărul, tot adevărul şi numai adevărul.

O.Ş.: Îi ştirbeşte din autoritatea ştiinţifică?
M.C.: Noi avem tendinţa de a mitiza şi de a ne focaliza, poate disproporţionat, pe un singur aspect, cum a făcut Alexandra Lavastine. Ar trebui mai multă rigoare, mai multă înţelepciune.

O.Ş.: Vreţi să spuneţi ca în Statele Unite n-a fost un şoc atît de mare cînd s-a aflat despre simpatiile legionare ale lui Mircea Eliade?
M.C.: Se discuta firesc, sint dezbateri, dar nu încrîncenări. La noi, şocul a fost mai mare pentru ca ne-am raportat la Eliade ca la un mit. În genere, în lumea savantă, nu-i nevoie de mituri. Nu avem nevoie de idoli şi de mituri. În Occident, Eliade nu este nici mit, nici anti-mit. Trebuie depăşite aceste etichetări restrictive, reductive. Contează ce spui, cum spui, se discută pe text.

Am văzut recent o reeditare a Şamanismului, cu o prefaţă semnată de Wendy Doniger, care este deţinătoarea Catedrei "Mircea Eliade" de la Chicago. Ea vorbeşte în treacăt, în prefaţă, despre treaba cu legionarismul, dar spune foarte clar ca n-a fost niciodată vorba în cazul lui Eliade de antisemitism. A fost un om de dreapta, sedus de anumite mitologii naţionalist-revoluţionare. Era o modă care prindea la tinerii intelectuali, toţi credeau în Revoluţii, fie revoluţii de tip bolşevic, fie revoluţii naţionaliste. Era o frenezie: să schimbăm, să distrugem, să facem "omul nou". În toate cazurile, acest "om nou" s-a dovedit de o brutală primitivitate.

O.Ş.: Astăzi, nu mai avem nevoie de idoli şi de mituri?
M.C.: Nu, în nici un caz.

O.Ş.: De ce nu mai avem nevoie de idoli şi de mituri?
M.C.: Lumea spre care ne îndreptăm este, prin firea ei, potrivnică mitizărilor. Este o lume mai înţelegătoare, relativistă, nu în sensul rău al cuvîntului. Există la noi un soi de prejudecată împotriva relativismului. Dar relativismul moderat are şi el meritele lui. Implică spiritul critic, o anumită distanţă, refuzul angajărilor iraţionale. Nu cred în mituri naţionale. Putem să avem miturile noastre individuale. Dar o cultură bazată pe mituri şi idolatrii o angajează pe un drum greşit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer