Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Operele materializante ale lui Daniel Knorr, sau cum produce arta efecte politice (sculptura subiectului civil)


Bogdan Ghiu

05.07.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Situaţia intelectuală şi politică a artei, azi (şi întotdeauna). Altfel spus, situaţia lumii, situaţia realităţii, situaţia substanţei etico-ontologice a subiectului (azi şi întotdeauna):
"Timp de cincisprezece zile, mă închisesem în cameră, şi mă înconjurasem de cărţi la modă pe vremea aceea (...); de cărţi, vreau să zic, în care se vorbea despre arta de a face popoarele fericite, înţelepte şi îmbelşugate, în douăzeci şi patru de ore. Digerasem prin urmare - vreau să spun, înghiţisem - toate elucubraţiile tuturor acelor antreprenori ai fericirii publice - ale celor ce-i povăţuiesc pe toţi săracii să se facă sclavi, şi ale celor care le bagă în cap că toţi sînt regi detronaţi. - Nu e de mirare că eram pe atunci într-o stare de spirit vecină cu buimăceala şi cu stupiditatea. (...) părăsii camera peste măsură de însetat. (...) Cum dădeam să intru într-un cabaret, un cerşetor îmi întinse pălăria..."

Subiectul iese, se sustrage, se auto-elimină din ceea ce i-a fost atribuit. Se sculptează pe sine auto-expulzîndu-se, smulgîndu-se expresiv, în toată plasticitatea sa afirmativă, şi abia apoi re-intră în lucruri, în substanţa umană a realităţii. Intelectualul, filosoful trebuie să redevină, de urgenţă, artist.

"În acelaşi timp, auzii un glas şoptindu-mi la ureche, un glas pe care îl recunoscui imediat; era al bunului Înger, sau al bunului Demon care mă însoţeşte peste tot. (...) Bietul Socrate nu avea decît un Demon prohibitor; al meu este un mare afirmator, al meu e un Demon al acţiunii, un Demon de luptă. Aşadar, glasul îmi şoptea astfel: «Numai cel care dovedeşte este egal cu altul, şi numai cel care ştie să cucerească libertatea e demn de ea». Imediat, mă năpustii asupra cerşetorului."

Subiectul, altfel spus acţiunea, demnitatea acţiunii, trebuie provocate să se nască, să reapară, să se re-afirme:
"Dintr-o dată - o, minune, o bucurie a filosofului care îşi verifică excelenţa teoriei! - văzui hîrbuita carcasă întorcîndu-se, ridicîndu-se cu o vlagă pe care niciodată n-aş fi bănuit-o într-o maşină atît de stricată (...) - Prin tratamentul energic pe care i-l aplicasem, îi redasem aşadar mîndria şi viaţa. (...) «Domnule, sînteţi egalul meu!»" (Charles Baudelaire, "Să-i ucidem pe săraci!", Spleen-ul Parisului, sau Mici poeme în proză; sublinierile îmi aparţin).

"Knorr specializes in invisible artworks", au constatat unii criticii. Dar nu s-a specializat oare însuşi capitalismul contemporan, internalizînd şi radicalizînd nihilismul ideii de Revoluţie, în a produce valoare, realitate, din dispariţie, în producerea, altfel spus, de semne-pure? Pînă şi critica a ajuns să producă valoare pură, liberă, fără referent. Numai efigia realităţii mai contează. Motorul realităţii actuale nu-l mai constituie perechea antitetică producţie-consum (consumul este producţie), ci perechea dispariţie-producţie. Există distrugători de realitate (altfel spus, producători de dispariţie-valoare) şi producători de realitate. Iar aceştia, în locul politicii complice, sînt artiştii (unii dintre ei). Dialectica (adică războiul) s-a accelerat, s-a dualizat, s-a automatizat: negativul e prim şi numai distrugerea mai produce. Terţul - exclus. Absenţa a ajuns să producă mai mult decît prezenţa.

Lumea, realitatea trebuie re-materializată, căci, iată, revelaţia cu adevărat ultimă, definitivă (tocmai de aceea, de depăşit - abia acum: grad zero) este că putem trăi şi fără realitate.

Dispariţia trebuie însă citită ca invizibilizare, ca trans-vizibilizare, ca disparenţă: din emitent-receptor-mesaj, omul a devenit mediu. Or, dispariţia, ca transparentizare (transparenţa, termen-cheie al democraţiei), este crima perfectă: nici nu ştim că ceva dispare, că nu mai e.

Istoria capitalismului este fenomenologia împlinită a Spiritului: "spiritualizarea" semiotică totală, împlinită. Abia aşa, dialectic, devine Spiritul Absolut.

Creştineşte, civilizator, am fost învăţaţi să mîncăm semne, adică să nu ne hrănim i-mediat, ne-mediat, din Aproapele: anti-canibalism. Şi anti-mimetism: "să nu-ţi faci chip cioplit!" - consumă simbolul, dă-i carnea ta, eşti ocolul devenirii-realitate a simbolului, produ semiotic realitatea, ocoleşte Iconul, fii Indicele nemijlocit, expresia imediată a Simbolului. Jumătatea lui vizibilă.

Ne-a învins Spiritul. Realitatea nu mai contează decît ca Semn.

Trei berlinezi actuali, care trebuie afirmaţi împreună. Trei teze în lanţ, trei momente ale aceleiaşi operaţiuni esenţiale, ale aceleiaşi dialectici, ale aceleiaşi politici de contra-dialectizare, deci de re-istorializare: Marius Babias, Marcus Steinweg, Daniel Knorr. Primul constată: "subiectivitatea - marfă". Al doilea propune: "subject without subjectivity". Al treilea operează: "materializing works".

Împotriva de-materializării producţiei capitaliste de valoare-semn, re-materializarea artistică a subiectului producător de realitate. Dialectică - contra-dialectică.

Miza de cea mai urgentă actualitate, care nu mai poate fi amînată ("situaţie revoluţionară" fără revoluţie), este refacerea subiectului împotriva - şi pe fondul - producţiei sociale de "subiectivitate-marfă".

Subiectivitatea subiectului nu a devenit, aşa cum spune Babias, marfă, ea nu i-a fost "sustrasă", "alienată", "falsificată" (limbajul metafizic marxist nu mai convine), subiectivitatea este din capului locului un produs sintetic de substituţie, un semn-proteză, o marfă, un "suplement", tocmai deoarece poate fi analizată, sintetizată şi fabricată. Subiectivitatea este afectul, afectarea pasivă (Spinoza, Deleuze), operaţiune prin intermediul căruia subiectul este împovărat (Nietzsche), înlocuit cu subiectivitate. Marea epocă finală, radical critică, deschizătoare, a Deconstrucţiei (Foucault, Deleuze, Derrida, Lyotard & Comp.) nu a ucis, aşa cum s-a afirmat de către detractori, Subiectul, "subiectitatea" subiectului uman, ci doar masivele şi masificantele fantasme ale subiectivităţii. Subiectul, azi, nu poate fi re-făcut decît în mod sculptural, ca "subiect sărac" (Marcus Stenweg), adică prin "sărăcirea" lui de o subiectivitate fantasmatică artificial, sintetic, social-economic-politic fabricată pentru a lua locul, ca proteză-semn manipulabilă, subiectităţii subiectului.

Subiectivitatea este ready-made. Arta contemporană nu mai operează cu obiecte ready-made, ci cu subiectivităţi ready-made, de care încearcă să golească, să "sărăcească", să despoaie subiectul, provocîndu-l (baudelairian) la auto-subiectivare, la re-"materializare" activă de sine. Principalul inamic şi obstacol în calea re-subiectivării activ-afirmative (auto-afectante) a subiectului este subiectivitatea subiectului, ca subiectivare-afectare pasivă, adică spinozian tristă, lipsită de bucuria demnităţii. Bucuria împotriva plăcerii. Demnitatea ca egalitate substanţială, ca materie a egalităţii.

"Artă în spaţiul public"? Dar spaţiul public, saturat de mesaje-incitări la subiectivare pasivă, la afectare cu subiectivităţi-marfă, este gol de subiect, de subiecţi. Iar reprezentarea (pretins mimetică: "imagine") a devenit impracticabilă, criminală, atît în artă, cît şi în politică: pură semiotizare a reprezentatului, transformarea lui în semn pur, liber manipulabil, întors, mai mult, împotriva propriului "referent".

După sculptura-modelaj (aglutinare, adăugare, alipire) caracteristică economiei-politică, sculptura-eliminare ca operaţiune esenţială a artei: re-sculptarea subiectului din subiectivitatea fabricată, artificială.

Împotriva-pe fondul (contra, nu anti) semioticii politicii-reprezentare (subiectivitatea în locul subiectului), arta-materializare a subiectului în golul spaţiului public, prin golirea acestuia de obiecte-reprezentări.

Împotriva dialecticii negative, războinice, ca fenomenologie capitalistă a spiritului, arta-maieutică a subiectului ca o contra-dialectică: provocare la materializarea de sine ca subiect demn. Estetica subiectului civil.

Să-i "ucidem", maieutic, pe săracii bogaţi doar în semne, ca semn!

Umanistul, redundantul "good Angel" trebuie redialectizat ca "good Demon", ca negativitate bună, "great affirmer", "Demon of action", "Demon of combat" luptîndu-se cu omul-maşină, fabricat-pentru-a-putea-fi-stricat-şi-înlocuit, "broken-down machine", "antique carcass" numai bună de umplut cu "subiectivităţi-marfă", cu semne de schimb.

Arta-pharmakon, arta-medicine, arta-"otravă".

Arta "materializantă", operele "invizibile" ale lui Daniel Knorr trebuie privite ca supremul semn de incitare la practicarea socială a Marii Arte de reactivare a Subiectului Uman, producătorul realităţii substanţiale.

Adevăratul capitalism nu poate fi decît al artei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer