Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

vapoare refuzate, nume de străzi şi paşi anonimi


Manu Anghelescu, Maria Balabas

13.07.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mai vreau un vot
Adăugat şirului lung de fapte
De răspândire a mea în lume

Mai vrei un vot? Din reflex, am să dau un click.
Conservarea asta, nu a speciei ci a sinelui, mi-a dat una peste cap... cumva, răspândirea personalităţii în lume ar fi vrut să evite în aceste situaţii chiar ochii posesorului. Pentru prima oară în viaţă luam în considerare pe altcineva.


Mai vreau un vizitator
Adăugat şirului neîntrerupt de căutători ai adevărului
Închis.imaterie
Is terie

Mai vrem vizitatori pentru că ne-am obişnuit să excelăm în primit oaspeţi.
Căutătorii de adevăruri s-au împotmolit acum în teoria haosului şi în voci parentale.
Nu, nu isterie, doar suspans. Aş fi vrut să simt că nu am nimic de pierdut. Waking Life Boat Car...


Sunt plină de mine. când deschid viaţa de dimineaţă mă umplu instantaneu de mii de chipuri ale mele, pozate pentru mine, înfipte bine şi efemer în mii de pagini. Tot pentru mine, evident. Ei sunt inexistenţi. Doar preţul lor, nu. Mă pierd în contemplarea-mi, prinţesă de smântână vândută la Giga şi Mega în piaţa cu memorie măsurată.

Îmi e imposibil sa mă desprind de ideea de a nu mă vedea răspândită folositor-nefolositor în toate părţile din care bate vântul online. Desigur, mă dezmerdre.

Eram şi eu destul de plină de mine. Demult nu mai primisem acea confirmare divină. Mă bucuram tremurând de un fel de teamă. Acum eram online cu multe rămăşite ale materiei care se dezlănţuiau într-o manieră isterică. Dincolo de insula din ziua de ieri era o prăpastie pufoasă în care să cazi lent, până la fund. Asta da viaţă de bordel!

Mă văd lipsă. Şi atunci o imensă inutilitate mă va înconjura. Şi nu doar pe mine. În lipsă de războaie, de foamete, de molime, ne învârteam în lipsa de greutate a propriei cozi. Atât de imponderabilă eram, încât apocalipsa nu putea să mă surprindă, doar să treacă pe lângă mine, relativă şi puţină cum eram, să mă treacă pe lista inexistenţilor, să mă arunce în golul promis cvasi-existenţelor. După ce am dispărut, în jur oamenii se întrebau: "ştiţi cumva când s-a născut?"

Inutilitatea nu ne înconjoară atunci când nu ne găsim. Ne atacă atunci când nu găsim ceva care să acopere goliciunea înconjuratului. Îmi fac şi eu provizii. Mă tem cumva că mai am mult de trăit. Îmi car după mine piatra până pe culmi. Înţeleg că prin decizia mea pot da peste cap viaţa altora, cu alte pietre agăţate de brâu şi cu alte păcate de spălat în gheţari. Nu mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla în eventualitatea unei erori de sistem. Prea îmi este dor de imponderabil. Apocalipsa era o nimica toată pe lângă măcinătura de azi şi de ieri. Să iei insula sau mătura?

Eram cu toţii virgule în poveştile altora. Şi ne era greu să acceptăm.

Eram un suspin de regret într-o poveste bizară de dragoste. Nu îmi era uşor să accept că discul nu mai era la mine. Poate trebuie să ne învăţăm mai degraba cu eşecul decât cu victoria. Ar fi mai sănătos pentru toţi. Şi cică cea mai bună metoda de a-ţi îndeplini visurile este să te trezeşti.

La telefon suna un dublu semn de întrebare. La telefon am spus prea multe zilele astea. M-am privit şi în webcam şi nu înţelegeam cum de puteam ieşi atât de tare din mine. Când răspund, mi se raporta deja rezolvarea, dar nu exclamarea. Rezolvarea nu stătea în vocea raţiunii. Tentaţia era prea mare. Alegeam să stau sub soarele tropical sau într-un apartament uscat? Vocea, vocea era plată. Vocea nu-mi spunea multe. Încă mai aveam reminiscenţe din copilărie. Îmi era frică de ratare. Auzeam vorbind un apartament de bloc, confort 2, amenajat cu canapea murdară şi televizor aproape de explozie; auzeam cum vorbea instituţia muncii, cum rostea cuvinte mama noastră 50 de ani de comunism şi continuarea. Indivizii fuseseră prinşi. Auzeam numai paşi de copil pe un nisip paradisiatic, ape translucide, stele şi licurici, muzici de sfere, şi tot felul de chestii din astea care se bagă în spoturile publiciare din apartamentele de blocuri corbusiene. Dincolo, un copil nu suporta poliţiştii. Copii nu suportă izolarea. Doar frizerii. Doar jongleurii. Vociferările au găsit, însă, răspuns: era un om. Eram cu toţi oameni, sortiţi marelui nonsens. Un om care citea. Care citea rapoarte. Rapoartele astea au să ne mănânce zilele. Avea şi el chiar el rolul de povestaş - dar lipsit, parol, de aura misiunii înalte. Copii... din nou copia copiei şi lupta cu genele.

Ca încheiere a fragmentelor. Pe final, am început şi eu să simt efectele bronzante ale apocalipsei unei ere. Senzaţie de depersonalizare... senzaţia de viol... bruscă... brută... la citirea într-un ziar... la citirea pe un ecran virtual... a frazei... a sentinţei... care începea... care încheia o etapă... cu... fără... B. a declarat următoarele... B. era oricare din familia mea... chiar M.B... era vorba de tine... era vorba de toate numele... Şi-am simţit aşa... îmi doream să am chimicale la mine..., fracţionar... fractali şi algoritmi "divide et impera"... atunci că te-au scos din tine... mi-au sos ficatul şi s-au uitat la el uimiţi..., că te-au rupt de mine... au rupt din mine..., că avem şi noi soarta noastră... suerte maldiva... mică... identică... de scriitori deveniţi nume de străzi şi paşi anonimi... de anonimi cu nume de străzi cu scriitori.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer