Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Memoria oaselor pe fond de lécher-faire - Lecţia DAA


Bogdan Ghiu

19.07.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Taică-miu avea o chestie foarte interesantă, care mi-a folosit foarte mult în viaţă, ca să înţeleg blues-ul. Să zicem că repara un gard şi tăia hîrşa-hîrşa... Începea să fluiere, să cînte. Şi iarăşi hîrşa-hîrşa... Ei bine, de unde lăsa melodia, de acolo o relua... Mulţi ani mai tîrziu, mi-a explodat ideea că şi în blues, la chitară, trebuie să cînţi cît mai puţin şi cu pauze lungi - dar cînd reîncepi să o iei exact de unde ai lăsat-o. Să fie un discurs unitar, nu cîteva note de complezenţă."

În blues, deci în viaţă. Într-adevăr, "foarte interesantă" micuţa "chestie", micul "truc" existenţial-artistic pe care ni-l livrează strict en passant, de departe, marele chitarist Dan Andrei Aldea în interviul pe care l-a acordat "Ediţiei de colecţie" a Jurnalului naţional, şi prin care fostul "Sfinx" bucureştean anunţă că se desparte definitiv de România, că după treizeci de ani de stat şi cîntat în Germania, în sfîrşit se gîndeşte să renunţe la cetăţenia română, să uite că e român, şi rugîndu-şi (deja) foştii conaţionali (ai unei naţiuni pe cale de dispariţie identitară: "Eu zic că la ora actuală România este pe cel mai bun drum înspre a-şi pierde însăşi esenţa poporului care o locuieşte. Ceea ce nu s-a întîmplat nici sub unguri, nici sub turci, sub ruşi, sub comunism... Acum, îşi pierde identitatea") să-l uite definitiv, ca şi cum nici n-ar fi fost.

Gest de esenţă rară, provocare artistică înaltă, intempestivitate pentru care îţi trebuie anvergură şi, mai ales, consistenţă de sine, autonomie personală, greutate. De multă vreme nu mai ştiu, nu-şi mai permit artiştii să facă astfel de gesturi, arta contemporană, cu sfidările ei culturale de salon (citeşte: de galerie, de sală, de bienală, de festival etc.), trăind, dacă nu în complicitate, în colaboraţionism (regimurile politice sînt "civilizate", dominaţia se obţine soft, şi pe bază de softuri "interactive"), cel puţin în duplicitate şi, oricum, în comoditate, fără niciun fel de asperităţi, de rupturi. Cum s-ar putea auzi un astfel de gest de sfidare, de brutală întoarcere a spatelui şi de trîntire a uşii într-o ţară şi într-un climat "cultural" în care intelectualii se adăpostesc la umbra groasă, sinistră chiar şi în miezul zilei ("darkness at noon", vorba lui Koestler), a unei puteri lipsite de orice consistenţă, vînzîndu-şi sufletul, presupusa "esenţă tare" pe adăpostirea burţii?

Într-o amicală convorbire post-colocviu de la Cluj, prietenul meu, filosoful Ciprian Mihali, vorbind despre liberalismul intelectual românesc actual, a lansat recent (mai mult i-a scăpat în toiul brainstormingului), modificînd emblematic termenul-emblemă al liberalismului, laisser-faire, "a lăsa lucrurile să meargă, să curgă de la sine", a nu interveni, ca stat, inutil, un termen care ar trebui să facă istorie: lécher-faire. Intelectualii români lăudători ai laisser-faire-ismului, ai "statului minimal" etc. sînt, de fapt, campionii absoluţi ai linsului puterii, ai lécher-faire-ismului. Curat liberalism! Libertatea ca libertate de a te îndoi - de la mijloc!

În generalizatul lécher-faire-ism românesc, un gest cu adevărat artistic precum cel al lui Dan Andrei Aldea nu are cum să aibă ecou, cum să nu fie evitat, ocolit, ocultat, trecut sub tăcere, ca şi cum nici nu ar exista, cînd el este, de fapt, o palmă menită să ne trezească?

Să ne întoarcem însă la pilda sa, la povestea lui Dan Andrei Aldea, şi să "traducem". Arta apare din viaţă, nu are nici un rost dacă nu-şi are rostul acolo, în viaţă, asigurînd legato-ul existenţei, articulînd existenţa, construindu-i articulaţii tari şi fine, artiştii nu sînt decît nişte profesionişti ai artelor vieţii.

Poţi, trebuie, chiar, să "cînţi cît mai puţin", să nu terorizezi, fie şi sacrificial, în mod inevitabil exhibiţionist, spectacular, publicul, eşti dator să laşi "pauze lungi" pentru ceilalţi, pentru viaţă (arta, repet, nu e teroare), arta reafirmă raritatea resurselor corelativă adevăratelor nevoi, nu doar dorinţe, pofte etc. - (linia, aici, este decisivă, deoarece marchează ruptura, răsturnarea) "dar cînd reîncepi să o iei exact de unde ai lăsat-o. Să fie un discurs unitar, nu cîteva note de complezenţă".

Azi şi la noi (căci întîlnirea "spiritului românesc" cu contemporaneitatea este fatală, hiperamplificantă, şi produce "chintesenţieri" caricaturale, dar tocmai de aceea revelatoare pentru însuşi "spiritul epocii": cele două coincid halucinant), arta (şi, deci, viaţa) este discurs continuu, dar de complezenţă (important, mult mai amarnic decît în comunism, cînd eram ameninţaţi fizic, este să ne "punem burta la adăpost"), de fapt pauză continuă, fără nicio "notă".

A dispărut ritmul şi, mai ales, ceea ce Dan Andrei Aldea (un mare, nietzschean chiar DAA!) numeşte "memoria oaselor".

Ce este "memoria oaselor"? DAA azvîrle această, din nou, memorabilă formulă atunci cînd vorbeşte despre un mai vechi abandon şi o mai veche reconvertire, un mai vechi salt al său, de la vioară la chitară. Trebuie să te revolţi, să te rupi, să te desparţi, este o etică asta: "Mi-ar fi fost mult mai uşor (sub comunism, n. m.) dacă rămîneam la muzica clasică". Refuzul comodităţii, al carierei asigurate, deci. "Ca orice copil rebel, la 13-14 ani (atunci se întăresc, se consolidează "oasele" caracterului, care încep să se formeze însă mult înainte, în cazul lui DAA, dar poate nu numai al lui, în sărăcie lucie n. m.) aveam îndoielile mele legate de muzică. Şi acum mi se pare că muzica clasică e ceva frumos care a fost odată, a fost cît a fost, dar nu mai are nimic de zis oamenilor din timpul meu şi mai ales mie. Dar şi acum produc muzică clasică. Atunci am renunţat să mai studiez vioară. Însă, după 17 ani de studiu, rămîi cu ceva în oase! Mai ales în cazul meu, care am memoria oaselor puţin mai durabilă decît alţii".

Oase înseamnă schelet, "structură de rezistenţă", posibilitatea "staţiunii verticale" care face, însă, imposibilă aplecarea specifică posturii lécher-faire-ului, românesc şi în general (singura noastră universalitate e una negativă, a golului).

Oasele se pot frînge, poţi să-ţi rupi oasele, dar numai dacă le ai, dacă ai ce rupe, dacă nu eşti amorf şi nevertebrat, adică "de complezenţă", şi atunci, tocmai pentru că le încerci, ele se vor reface, făcîndu-te mai puternic şi nelăsîndu-te să te îndoi(eşti), decît, permanent, numai de tine însuţi, niciodată în faţa cuiva căruia să-i faci, astfel, puterea, dîndu-i-o din puterea ta (aşa-numitul "contract social").

Ne mai putem permite să trăim de complezenţă? Cine nu se pune singur, programatic, în criză este sortit să fie mîncat de "crize" generale şi obiective.

Totul e să continui exact de unde ai rămas: viaţa-blues.

"Atît timp cît seara îmi pun capul pe pernă şi-mi zic că în ziua în care a trecut nu am fost un căcănar... Fericire!", mai spune DAA, căcănar adică un lécher-cul, practicant cu panaş al lécher-faire-ului "filosofic".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer