Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gro(u)nd Zero


Augustin Ioan

21.07.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Literatura dedicată evenimentelor de la 11 septembrie 2001 a început să fie consistentă. De cînd se cunosc şi rezultatele - mai mult sau mai puţin definitive - ale proiectelor pentru reconstrucţia atît arhitecturală, cît şi memorială a zonei, s-ar părea că lucrurile pot intra pe făgaşul interpretărilor "calme". Nu e deloc aşa. Totul e încă în ebuliţie.

Ceea ce putea să pară, pînă atunci, aproape "desuet" ca temă de acţiune sau meditaţie a devenit dintr-o dată nu numai grav, ci şi actual. "Retragerea pe codurile tari în faţa unei dificultăţi de decodare", cum numea Cezar Radu asemenea instanţieri intelectuale ale spaimei dinaintea catastrofei, reinstaurează cuvintele "mari" la locul de unde fuseseră şterse. Auzim din nou interogaţii şi definiţii. Dacă altitudinea oraşului se prăbuşeşte, poate că trebuie să căutăm noi înţelesuri ale oraşului din străfundurile sitului său, din "gr(o)und", cum ortografiază Lebbeus Woods titlul cărţii sale în care poate fi auzită şi o asemenea punere în criză a conceptelor ce păreau nu doar cunoscute, ci şi descărcate de sens. Vedem acum iarăşi clară, violentă, figura acelui "Grund" originar iţindu-se din asemenea investigaţii din care frivolitatea şi jocul post-moderne au plecat. Deconstrucţia este o metodă de investigare a distrucţiei, iar "reconstrucţia radicală" - una de evitare a "reveniriila normal".

Literatura aceasta e dedicată deopotrivă arhitecţilor şi grupurilor sociale implicate - supravieţuitori şi moştenitori ai victimelor, titularii poliţei de leasing asupra terenului, primărie, partide politice. În acelaşi timp, literatura reconstrucţiei foloseşte exemplul WTC spre a pune în discuţie probleme mai generale. Michael Sorkin, urmărind modul în care este permanent jucată miza reconstrucţiei, o face ajungînd, în cele din urmă, să se întrebe asupra naturii democraţiei (ca drept al cetăţenilor de a opta între soluţii valide, nu de a vorbi în marginea celor care le sunt insinuate de varii grupuri de presiune, spune el cînd critică deschis modul în care întîlnirile cu cetăţenii newyorkezi erau făcute astfel încît să se manipuleze decizia finală). Poate că nu suntem într-un spaţiu al democraţiei, pînă la urmă. Poate că elogiul simulacrului postmodern a înlocuit pînă şi necesitatea de a discerne eficacitatea instituţiilor?

Mai mult decît atît, Sorkin nu îşi pune doar probleme, ci dă şi soluţii sub forma strategiilor urbane pe care le crede de rigoare, dată fiind dimensiunea catastrofei (şi, paradoxal, oportunitatea pe care aceasta o deschide pentru clarificarea multor probleme cronicizate în Lower Manhattan). Orice astfel de strategie este urmată imediat în carte de proiecte de arhitectură care sunt conceptuale superioare oricăruia dintre cele oferite de concursul ad-hoc, cu invitaţi, pe care l-a organizat pe furiş Lower Manhattan Development Corporation (prea repede, crede Sorkin, după tragedie). Or, în această multifaţetată angajare intelectuală, cetăţenească şi profesională (ca architect) văd valoarea volumului. De la jurnal personal - cartea e scrisă practice la persoana I singular, şi, atunci cînd echipa sa de proiectare intervine în povestire, plural - la articolul de ziar decupat din "realitate" şi lipit în carte ca martor, referinţă, sau oglindă (cînd el arată interesul public pentru propriile soluţii), cartea este de asemenea una c(h)orală.

Spunînd aceasta, fac trimitere la felul în care Chora L Works, cartea lui Peter Eisenman şi Jacques Derrida, pune la lucru atît idea de cor, cît şi pe aceea de chora platonică. Orice metodă de investigaţie, orice tip de discurs, scris sau desenat, cu toatele sunt binevenite în carte atîta vreme cît dau seama despre dimensiunea traumei şi despre seriozitatea cu care ea trebuie tratată. Or, prea puţini par să o facă. Sorkin admiră poziţia lui Giuliani, care credea, în noiembrie 2001, că locul trebuie salvat de la o dezvoltare care ar fi "epuizat" resursele sale memoriale (pag.30: capitoul însuşi se cheamă sugestiv "The center that cannot hold"). Extrema cealaltă, reconstruirea WTC cum era sau, şi mai grav, cu adăugată mplitudine, îi pare autorului de neluat în seamă, deşi a fost vehiculată, dacă vă mai amintiţi, în aceeaşi măsură la început (i.e. după 9/11) ca şi completa neconstruire.

Soluţia, de compromis, pe care o propune la început, este aceea de a păstra centrul neatins, un memorial al absenţei, în vreme ce limita s-ar fi dezvoltat întîi pur şi simplu în sensul "heideggerian" al barierei, pentru ca apoi această peras să crească şi pe înălţime, ca un tor, care ar fi adus la jumătatea drumului foamea comercială de spaţiu cu nevoia de neîntinare a ceea ce a devenit la 11 septembrie 2001 un cîmp al morţii. Arhitectul ştie să păstreze drumul drept între cinismul eficienţei imobiliare şi durerea, pîrjolitoare, după cei morţi: observînd că există un consens în păstrarea intangibilă doar a amprentelor turnurilor, Sorkin propune un memorial care să coboare sub pămînt un soi de "Vietnam Memorial", cu numele celor duşi, în care s-ar fi ajuns pătrunzînd prin oricare din cele două pătrate în plan. Astfel desenat, el se adaugă cărţii, spre părerea de rău a celor care, ştiind acum ce soluţie s-a ales spre a fi construită drept memorial, îşi vor dori, poate, ca Michael Sorkin să fi participat şi să fi cîştigat competiţia. Uneori, vorba lui Daniel Libeskind, cîştigătorul proiectului architectural, a nu construi este o virtute mai mare decît a construi. Este un gînd greu venind de la un architect şi, în plus, de la unul de această talie.

De asemenea, Sorkin îşi pune întrebări cu privire la sanctitatea locului, în lumina morţii multiple. "Toată lumea a recunoscut că acesta era un loc sacru, un cimitir, un loc marcat în chip permanent de tragedie" (66), pe care îl compară cu altele, de anvergură similară, invocînd pentru WTC un tratament analog. Întrebîndu-se asupra acestui character sacru, Sorkin se întreabă, deloc ingenuu, asupra aurei lui. Trebuie ea să includă spaţiul aerian de deasupra amprentelor pe sol ale WTC? Cu ce ar fi însă tulburată liniştea morţilor (şi înlăturarea oricăror rămăşiţe a fost făcută, atît cît s-a putut date fiind condiţiile, tocmai pentru a efasa cît mai mult din aerul de cimitir al locului), dacă amprentele ar fi fost elevate (căci, la ce nivel funcţionează ele ca arhive metonimice ale WTC: în fundaţie, în subsolurile de garaje, la parter?) sau strămutate în plan?

Dar în profunzime, adică sub fostele fundaţii, cît trebuie sacralitatea să "bată"? Nu, nu e o insolenţă de natură să pîngărească locul: pe de o parte, asociaţiile victimelor şi supravieţuitorilor au opus veto-ul lor amplasării oricărei forme de spaţiu comercial în zona auratică. Pe de altă parte însă, autorităţile au acceptat ca trenurile de navetişti PATH pot trece pe dedesubtul turnurilor , sub cuvînt că este o activitate publică, mai puţin ofensatoare la adresa sacralităţii sitului, dar "în ciuda argumentelor supravieţuitorilor că spaţiul sacru se extinde pînă la roca de dedesubt" (67). Desigur, sacralitatea nu este chestionată de autor (el însuşi interesat, de altfel, într-o altă carte, de locuri deja încărcate cu semnificaţie, de felul celor din Ierusalim), ci modul în care instanţe străine de întregul ritual de confirmare a acestei stări martiriale a locului o proclamă. Sorkin face observaţia că, după ce guvernatorul statului NY, G.Pataki, a promis solemn că nu se va construi pe urmele WTC, această promisiune a fost deîndată interpretată prin corolarul ei: prin urmare, în rest se poate "reface" edificarea!

Inutil să mai insist asupra importanţei acestei cărţi în înţelegerea critică a proceselor prin care se ajunge la decizia de a construi din nou ceva (de pildă un turn de 1776 [!] de picioare, a cărui umbră din ziua şi la ora atacului, să arate locul tragediei - aşa cum e "turnul libertăţii" din proiectul lui Libeskind, preluat de SOM: supra-saturat cu semnificaţie şi, prin aceasta, deloc paradoxal, sedant) acolo unde se credea că se va instaura liniştea unui cimitir sau memorial. Pentru un arhitect care ştie locul, volumul e o lecţie de distincţie intelectuală. Cred că o carte de felul celei aici discutate este ea însăşi un memorial.


Bibliografie:
Sorkin, Michael, Starting from Zero/Reconstructing Downtown Manhattan (London: Routledge, 2003)
Venderber, Stephen, "Compassionism and the Design Studio in the Aftermath of 9/11", în Journal of Architectural Education, vol.56, issue 3, Februarie 2003, pp.48-62
Woods, Lebbeus, Lafranchi, Guy, Gr(o)und Workshop 2002 (Wien, NY:Springer, 2002, RIEAeuropa Concept Series)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer