Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Poveste cu tauri şi sangría


Ioana Bâldea Constantinescu

21.07.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A început cu mine, uitându-mă la televizor. Tauri alergând pe străzile Pamplonei. Ţipete de turişti hămesiţi după senzaţii tari cu tradiţie oarecum livrescă. Zâmbete condescendente de la ferestrele localnicilor care au văzut ei multe, de San Fermín, şi de-abia aşteaptă să treacă cele nouă zile, să se termine odată, să-şi reia în stăpânire dalele lor alunecoase şi să plece hoarda de aventurieri, posibil mai puţin numeroşi decât au descins, înapoi de unde-or fi venit ei.

Mi-au fugit ochii în bibliotecă (da, clişeu, dar ce să-i faci) şi aproape instantaneu mi-am adus aminte că nu, nu am Fiesta. Nu ştiu de ce. E una din scrierile mele favorite de Hemingway şi, totuşi, paradoxal, mi-a scăpat, cumva, am neglijat să-mi cumpăr un exemplar al meu.

Cartea asta are toate păcatele din lume. Flagelate de toţii criticii cumsecade. Antisemitism, ton patriarhal, un personaj feminin unic şi lipsit de substanţă, un complex al castrării (recurent, de altfel, la Hemingway) dus până la extrem, de data asta, poveşti de dragoste schilodite din faşă, alcool care te ameţeşte de nu mai vezi pe unde o ia povestea şi de ce... Şi ce dacă? E admirabil scrisă. E şi oglinda perfectă a nesiguranţelor şi a ocazionalei micimi sufleteşti a unui scriitor imens, e adevărat. Toţi cei care identifică în Jake Barnes, vocea care ne spune povestea, un Hemingway deja bântuit de marii lui demoni, au, probabil, dreptate. Hemingway a văzut fiesta de la Pamplona în 1925, iar cartea a apărut în 1926, dată la care Zelda Fitzgerald îşi făcuse deja publice acuzaţiile de homosexualitate la adresa lui. Hemingway, în schimb, se instalase deja comod în poza lui clasică de autor homofob, îmbibat de băutură, extrem de bolnăvicios şi uşor mizantrop, din această cauză, supărat pe toate femeile din lume pentru eşecurile lui amoroase şi blagoslovit cu un talent a cărui fineţe extremă se ascunde în haina poveştii spuse neferchezuit, frust, aproape fără viaţă. E unul din puţinii autori pe care i-am citit care ştiu să-şi spună povestea printre rânduri, să o strecoare în firul naraţiunii şi să o închege, cu o îngerească răbdare de fost bijutier care s-a lepădat de ornamentaţie, din adevăruri nespuse.

Iar povestea lui din 1926 suna aşa. Un grup de americani bogaţi caută senzaţia extremă, viaţa acolo unde palpită ea mai puternic, imediat după primul război mondial. Fiecare îşi are trauma lui. Jake e îndrăgostit de Lady Brett Ashley, dar emasculat de un accident de avion, în timpul războiului. Brett e victima propriei frivolităţi, care o împinge dintr-un oraş în altul, de la un bărbat la altul, de la o stare la alta fără ca nimic să lase vreo urmă. Robert Cohn e chinuit de identitatea lui religioasă. Michael Campbell, logodnicul oficial al lui Brett, e violent în antisemitismul lui faţă de Cohn tocmai pentru a-şi ascunde propriul complex - nu mai are banii pentru a întreţine o relaţie cu o femeie atât de pretenţioasă. Şi toţi, ei toţi, sunt Hemingway. Cel căruia Gertrude Stein îi spunea "Tu eşti Generaţia Pierdută!". Şi probabil că aşa era. Impotenţa lui Jake, superficialitatea lui Brett, spaima lui Cohn, cruzimea lui Mike - toate sunt simptomele unei generaţii interbelice, plictisite de viaţă, scârbite de viaţă şi, totuşi, încă îndrăgostite de ea, în felul acela debusolat şi aproape patologic al celui care-şi străbate deşerturile interioare în căutarea unei fărâme de sens.

La Pamplona, acolo unde mulţimea de excentrici e urmărită de coarnele taurilor întărâtaţi de căldură, de miros, de zgomot, de însăşi cursa în care sunt de fapt prinşi, adrenalina e un fel de zeitate locală, menită să-i readucă la viaţă, măcar prin conştiinţa pericolului, pe cei rătăciţi de drumul lor. Pentru unii funcţionează, pentru unii nu. Unii sfârşesc în coarnele taurilor care vor sfârşi, la rândul lor, săgetaţi, sub capa matadorilor. Unii se scutură de ennui şi se întorc în lumile lor, exorcizaţi de fricile care le hălăduiau prin vise. Unii îşi reiau neputinţele şi vieţile fără noimă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Există o poveste spusă printre rânduri, printre copite în goană şi valuri de sangría?

Mulţimea de la televizor pare veselă, exuberantă. În fiecare matador cu spatele drept şi sprâncene împreunate e un Pedro Romero, care face să bată mai des genele unei Brett Ashley, şi ea recognoscibilă în orice profil fin, de frumuseţe nordică. Şi Pamplona e Hemingway, într-un fel. E o poveste care se spune singură, mai departe, din poveşti nespuse.

Nu ştiu dacă Fiesta s-a reeditat, de curând, sau dacă trebuie să-mi reiau pribegiile prin anticariate, ca să dau de ea. Ca de obicei, net-ul are toate răspunsurile. Şi, căutând o carte pe care nu o am în bibliotecă, mă trezesc citind despre un personaj care, pentru mine, se alcătuieşte din coincidenţă şi paradox, din exces şi fraze monahal de simple. Ernest Hemingway s-a născut pe 21 iulie 1899. Mi s-a părut, brusc, foarte straniu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer