Miss Perfumado

Miss Perfumado prin vocea Cesáriei Évora şi a lui Bedros Horasangian ne oferă câteva poveşti pline de întâmplări mai mult sau mai puţin vesele pentru a ne amăgi prezentul.

Prin intermediul lui Kiki Iguazu sau al Giuliettei, prin mijlocirea lui Karin sau a Marisei, cu Isabelle, Carol, Noemi sau Nataşa, străbatem lumea întreagă de la New York şi Montreal, ajungem la Atena, Paris, Lisabona, Istanbul sau Madrid, trecem prin sufletele altora ca să intrăm pentru o clipă şi într-al nostru. Ne oprim o secundă, un minut, câteva ore, zile. Cine sunt aceste femei? Cine suntem noi?

O carte admirabilă, indiferent de sex, vârstă şi preocupări.

Femeile lui Bedros din această carte sunt trăitorii lumii de astăzi. O lume cu de toate pentru toţi, femei, bărbaţi şi copii din Europa Unită sau lumea largă, din ce în ce mai neunită. Găsim în aceste proze cu personaje de tot felul un apăsat sentiment al neliniştii de a fi. Căutări şi incertitudini, bucurii şi tristeţi pe alese, dar şi un anume sentiment, stenic pe alocuri, că există şi un dram de bucurie a vieţii. Care nu poate fi anihilată. Râdem şi zâmbim mereu, ca să nu crăpăm.

Într-o lume a bărbaţilor care dau tonul, femeile fac muzica. Într-o lume a violenţei şi nenorocirilor care nu ne ocolesc, femeile împing lumea înainte. Într-o lume profund nefericită, femeile, tot femeile, sunt cele care aduc un dram de bucurie şi speranţă. Dincolo de buletinele de ştiri şi noutăţile de ultimă oră, fiinţele de hârtie pot ieşi din această carte şi păşi în lumea reală fără niciun efort. E la îndemâna oricui să dea mâna cu ele. Pentru prima dată sau după tăceri prelungite prin ani. După imaginaţia sau disponibilităţile fiecăruia. Pe alese. Bonjour! Bonjour la toată lumea. (Cristina Manole)

Bedros Horasangian este un prozator, publicist şi jurnalist român. Încă în viaţă. Născut în România, a trăit în Bucureşti şi, lungi perioade, în Europa şi Statele Unite. Debutează în 1984 cu trei cărţi de proză scurtă, dintre care Curcubeul de la miezul nopţii (Editura Albatros) obţine chiar Premiul Uniunii Scriitorilor. Gest care nu se va mai repeta. Romanul Sala de aşteptare (Editura Cartea Românească, 1987) primeşte Premiul Academiei Române pe acelaşi an. Cărţile lui Bedros Horasangian n-au fost traduse în nici o limbă străină şi nici nu au obţinut vreun premiu internaţional.

Intensă activitate de cronicar muzical, comentator de cărţi, teatru şi cinema, atunci când nu abordează chestiuni politico-istorico-ideologice din registrul ideilor gingaşe. Nu a fost membru de partid nici înainte, nici după 1989. Nu i-a folosit la nimic. Actualmente trăieşte sub nume propriu în Bucureşti. Nu face parte din nici o organizaţie profesională, iar relaţiile cu statul român sunt generate de plata întreţinerii şi impozitul pe venit.


Luni

Ziua a trecut repede, nici nu şi-a dat seama cum, cu atâtea treburi pe cap la serviciu şi Jeannette, care vorbeşte mult, plecată pentru câteva zile din Paris. Uneori, şi treaba multă devine un aliat preţios şi te ajută să scapi de multe gânduri. A găsit şi loc de parcare uşor, s-a salutat cu cei doi băieţi ai doctorului Leibowicz şi, după ce a făcut duşul de rigoare, s-a tot fâţâit bine dispusă prin casă. Nimic complicat, se simte bine printre lucruri familiare. O anume intimitate creată tot de ea unde se simte protejată. După ce a terminat de mâncat porţia de fulgi de porumb cu lapte degresat, s-a apucat să strângă prin cameră. A aerisit toată casa, a aranjat colţul de la covor care mereu se dă peste cap când trece repede cu papucii ei de catifea, a mai răsfoit nişte reviste. În Vogue era o prezentare Vera Wang, totdeauna i-au plăcut rochiile de mireasă de care ea nu a avut parte, iar cele făcute pentru Victoria Beckham şi Sharon Stone au fost realmente nişte bijuterii, mereu i-a trecut prin cap să-şi facă şi ea o rochie de mireasă, doar aşa, de amorul artei, s-o admire pusă chiar în colţul unde este acum marele lămâi. Care a crescut îngrozitor şi nu ştie ce să facă cu el, asta ar fi altă problemă de care nu trebuie să uite şi să-i găsească o soluţie.

Se pregătea să se culce. Urma să vină o altă zi. Programul de la radio se dovedea plictisitor - s-a săturat şi de buletinele de ştiri, şi de muzică simfonică, şi de pop, jazzul nu l-a suportat niciodată - la TV5 era un film anost cu Gérard Dépardieux, nu-i rămânea decât să se culce. Şi-a făcut patul, cum şi-l face în fiecare seară de când a plecat Jean Pierre la Bordeaux, a pus cuvertura împăturită pe fotoliu - gest considerat pedanterie şi care-l enerva la culme pe JP, care odată chiar a aruncat cuvertura pe jos - şi s-a îndreptat spre bucătărie. Pâş-pâş-pâş ca să ducă tava cu zaharniţa, cana de lapte şi linguriţa de argint la care ţine atât de mult. Se întunecase deja, şi când a aprins lumina din bucătăria plină de flori şi vase chinezeşti a rămas înmărmurită. Câteva secunde s-a speriat de-a binelea şi era să scape tava din mână - mereu are discuţii cu vecinul de sub ea, care-i reproşează că face prea mult zgomot, nici măcar nu e adevărat şi asta tot din cauza lui JP care se ceartă cu toată lumea cu sau fără motiv, "Merde!" în sus, "Salaud!" în jos, nu se poate trăi aşa în tihnă cu cei din jur, chiar dacă nu-ţi pasă de nimeni, măcar de ea tot ar fi trebuit să-i pese - şi a rămas ţintuită locului.

"Uau... Olálá!" şi chiar a scăpat tava din mână cu un zgomot îngrozitor. Cana s-a spart făcându-se bucăţi în timp ce ea urmărea îngrozită, pe bufetul din faţa aragazului, cum un şoricel a luat-o la fugă. "Nu se poate aşa ceva în casa mea...", şi-a spus îngrozită, nevenindu-i să creadă că este adevărat.
Era adevărat.
Şoricelul a dispărut după aragaz.

Ce să faci mai întâi în astfel de situaţii? A ridicat tava şi a luat mătura să strângă cioburile, şi a şi lovit de câteva ori cu piciorul în aragaz, ca să sperie şoricelul, oare unde naiba se putea duce? De frică să nu se ducă în casă, s-a repezit să închidă uşa la bucătărie. Asta mai lipsea, să doarmă cu un şoricel în dormitor! Tot din cauza lui JP, îi spusese de nenumărate ori să nu mai lase mâncare pe bufet, farfurii pe televizor sau sandvişuri neterminate chiar şi în dormitor. Ţi-ai găsit!

Tot timpul trebuia să strângă după el, acum a plecat, casa arată a locuinţă de om civilizat, poate şi ea să cheme pe cine vrea şi să se întâlnească cu cine-i place. Doar că pare cam pustie. Locuieşte nu departe de Marais şi nici firma unde lucrează de peste zece ani nu ar fi prea departe. Lângă podul Sebastopol. E mulţumită. Şi de slujbă, şi de viaţa ei. Care s-a simplificat mult după ce Jean Pierre a plecat cu Jojo la Bordeaux. Cine şi-ar fi închipuit?

Ce să facă mai întâi? A recuperat linguriţa de argint de lângă maşina de spălat vase, a luat şi tava care nu păţise nimic - s-au auzit, desigur, bătăile în calorifer ale lui monsieur Leclerc, era inevitabil, de data asta chiar nu avea nici o vină, pur şi simplu s-a speriat - şi le-a pus lângă chiuvetă. O să le spele mâine. JP punea tot ce găsea, curat sau murdar, În chiuvetă, ceea ce genera mereu discuţii în contradictoriu, pur şi simplu nu înţelegea că acolo, În chiuvetă, este un loc murdar "în sine", oricât ai da cu detergent şi praf de curăţat. A scăpat şi de sursa asta de nervi. "Şi acum ce să fac?", s-a întrebat ea neliniştită. Nu cumva ar putea să iasă iar şoricelul şi s-o ia pe nepregătite? Probabil acelaşi lucru îl făcea şi micul animal, de unde să ştie el ce este în capul acestei femei tinere şi frumoase, care acum tremură de frică şi parcă ar vrea să pună mâna pe orice ca să se apere de atacul lui. Dar lui nici vorbă să-i treacă prin cap aşa ceva, nu a vrut s-o sperie în nici un fel, ba chiar atunci când s-au privit în ochi, prea puţin este adevărat, i-a plăcut de ea. Avea ceva trist în ochi, cu toate că era speriată de prezenţa lui. Nici el nu are vreo vină, a nimerit din greşeală în apartamentul ei, a încurcat etajele. Se întâmplă şi la şoareci, nu doar la oameni. Cum să-i spui toate astea unei femei care acum nu ştie ce să facă şi e cu gândul doar la tine? Iar tu, pitit după aragaz, nu ştii încotro s-o apuci?

Ceva trebuie făcut, nu pot sta toată noaptea în situaţia asta. Cine să ia iniţiativa? "Oare unde s-o fi ascuns...", şi-a spus ea ridicându-şi poalele capotului de mătase şi apucând coada unei mături cu care să se apere în cazul unui atac neaşteptat. "Ce necaz pe capul meu... Asta-mi mai lipsea acum... Mizerie în casă... Şi să mai stau şi cu frica în sân că apare iar... Trebuie să-l prind, mai mare ruşinea să am şoareci în casă... Oare de unde o fi apărut?" "Sigur că JP s-ar fi amuzat, dar eu tremur ca o proastă... Ce-ar fi atâta de râs..."
Mai bine să se culce.

S-a tot învârtit prin bucătărie, spre disperarea şoricelului care stătea nemişcat şi se întreba ce tot vrea cucoana asta de la el de nu pleacă odată. A lovit cu piciorul în dulap, în aragaz, în găleata de gunoi, în frigider, doar, doar s-o speria micul animal şi să fugă sau măcar să iasă din ascunzătoarea lui. "Prea prost mă crede..., râdea şoricelul în barba lui inexistentă, nu ştie femeia asta nimic despre viaţa mea, îşi închipuie că mă poate păcăli oricum..."

Şi a rămas nemişcat la locul lui. Doamna cu capotul ei cel lung s-a lăsat păgubaşă. A stins lumina, după ce a verificat dacă fereastra de la bucătărie era închisă, şi s-a dus la ea în cameră unde, după plecarea lui JP, nu a mai intrat decât fata care vine la curăţenie. Este o antileză cuminte şi muncitoare, tăcută, şi orice face nici nu se simte. E ca o pisică frumos colorată. Evelyn are douăzeci de ani şi ar vrea să se mărite, doamna Isabelle o încurajează. Ce să facă după o astfel de întâmplare? S-a tot gândit şi a ajuns la concluzia că şoricelul a venit pe vreun canal, altfel nu avea cum să ajungă în casă. "Este clar că ăştia nu se înmulţesc prin spori... Am să întreb mâine pe cineva de unde poate să apară un şoricel la etajul patru... Şi cum să scap de el!"

S-a culcat după ce a închis uşa la dormitor, de teamă ca nu cumva şoricelul nepoftit să intre în camera ei. Dar şoricelul era deja în altă parte, chiar dacă se gândea la doamna asta emotivă, cu ochi cam trişti. Asta după capul şi experienţa lui de şoricel din Paris.


Marţi

După orele de serviciu, în care ea a avut de rezolvat o grămadă de situaţii şi acte restante din săptămânile trecute, şi iar au povestit câte ceva de­spre copii sau ce cred ei despre relaţia lui Sarkozy cu Carla Bruni - Elif, de la Public Relations, care e turcoaică, este foarte vehementă împotriva lui - iar Isabelle a relatat şi ea cu lux de amănunte ce păţise noaptea trecută din cauza şoricelului, şi s-a consultat discret ce măsuri eficace se pot întreprinde, a plecat în oraş să caute o capcană sau otravă pentru şoareci.

Elif a încurajat-o ferm să nu se sperie, şoriceii sunt foarte sperioşi şi, chiar dacă vin, pot fi prinşi uşor. La Istanbul apăreau tot timpul în casa noastră de pe ţărmul Mării Marmara, tot oftează ea după oraşul unde a fost violată şi unde nu mai vrea să se întoarcă în ruptul capului. Isabellei nu prea i-a plăcut nici una dintre soluţii. Ideal ar fi fost ca şoricelul să nu mai apară. Dar cum să-i transmiţi toate astea dacă nu ai nici un canal de comunicare cu el? A căutat o după-amiază întreagă până a găsit o capcană veritabilă, la nişte arabi, care i-au garantat eficacitatea şi au întrebat-o dacă e măritată. Ea a fost surprinsă de întrebare, dar arabul i-a spus că la ei bărbaţii din casă se ocupă de astfel de chestii. De prinderea şoarecilor. Ea a surâs ca o adevărată pariziană ce era, şi arabul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Poate nu doar din cauză că a vândut o capcană, oricum nu prea se vând.

A mâncat şi o prăjitură cu frişcă, şi o îngheţată de fructe, veselă de izbândă, că a găsit capcana. Când eşti obosită nervos te bucuri de toate prostiile, şi-a spus ea în gând. Şi şoricelul care nu era lângă ea, şi nici nu bănuia că Isabelle i-a pus gând rău, a confirmat mişcând din urechi când a auzit povestea cu oboseala nervoasă. "Aşa e...", a dat din cap afirmativ rozând o bucată de brânză fermentată, Rockfort sau din alea bleu, cu mucegai bun, care-i plac şi lui, nu doar francezilor. Bine dispusă, Isabelle a fost drăguţă cu toată lumea, inclusiv cu monsieur Leclerc, căruia i-a cerut scuze atunci când a abordat-o la lift să protesteze ca un adevărat cetăţean francez pentru dreptul lui la linişte. "Madame...", "Monsieur...", şi s-au despărţit elegant. "Bravo! Franţa e Franţa... Nu, Texas...", a confirmat şi şoricelul. Care nu-i prea înghite nici el pe americani. Dacă era JP prin preajmă, iar nu-şi dădeau bună ziua. Nu se poate trăi aşa. Se poate trăi oricum.

A montat capcana în bucătărie. Încredinţată că sugestiile lui Elif şi ale arabului, care tot lăudase calităţile aparatului, vor da rezultatele dorite. A mai citit de astădată câteva pagini dintr-un roman de Cristine Angot despre viaţa unei femei şi s-a culcat mulţumită. Cu gândul că o să pună mâna pe şoricel şi o să scape de frica lui, noaptea a dormit chiar foarte bine. Nu s-a trezit niciodată. Doar televizorul l-a uitat deschis. Asta a remarcat doar şoricelul, după ce a râs de capcana din bucătărie şi a dat o raită prin toată casa să vadă ce mai e pe acolo. Cum să se atingă el de mâncarea din capcană, ce proşti ne cred uneori femeile astea! Şi a oftat adânc, ehe, are şi el destule pe suflet, înainte de a dispărea prin spărtura de sub lavoarul de la baie.


Miercuri

Dimineaţa, imediat după ce s-a trezit, Isabelle a dat fuga la bucătărie să vadă dacă şoricelul s-a lăsat prins. Niciodată nu umblase ea în picioarele goale, ce naiba s-a întâmplat? Capcana cu sârmă din oţel de cea mai bună calitate a arabului era goală. Când a cumpărat aparatul, şi-a pus întrebarea cum să ştie ea dacă sârma de oţel e mai eficientă decât cea de fier simplu, dar a renunţat la aceste detalii ca să nu lungească vorba cu arabul. Oricum ar fi fost, cumpăra capcana. Cu toate că ea nu achiziţionează orice, oricum şi de oriunde. Trebuie să-i şi placă şi să fie şi ceva făcut ca lumea. De ce să arunce banii pe toate aiurelile? Să mai adauge de câte ori a fost păcălită în ciuda tuturor precauţiilor luate?
Ar fi inutil.
Este.

"Nu e prost banditul ăsta mic... Ia te uită... Şoricelul mi-a luat brânza şi a tulit-o...", a zâmbit ea, cumva bucuroasă că e scutită să vadă şoricelul prins de sârma de oţel şi făcut harcea parcea. Şi asta spre nedumerirea şoricelului care nu pricepea cine a furat bucata de brânză din capcana pusă pentru el!! El, oricum, nu era prost să se atingă de bucata aia de brânză. Prea mirosea apetisant ca să nu fie o capcană la mijloc. Instinctul de conservare a funcţionat şi de data asta foarte bine. Şi atunci, cine oare mai putea să umble în apartamentul de la etajul patru, numărul 18? Chestia asta îl nedumerea foarte tare.

Pe de altă parte, şi Isabelle era furioasă că nu l-a prins pe şoricel. Dar se şi bucura că a scăpat. "Era simpatic... aşa speriat cum l-am văzut eu...", şi-a spus ea în timp ce şoricelul râdea mân­zeşte, "Ia te uită cine vorbeşte... Ei, da, eu speriat, dar tu cum erai... Asta-i bună... Noi cam semănăm...", a adăugat el. Dar Isabelle nu a aflat asta niciodată.

Şi brusc s-a înfuriat pe capcana cu sârmă de oţel care urma să ucidă bietul animal. Şi-a imaginat una mai mare pentru oameni şi chestia asta a îngrozit-o. "Da, nu, nu este cinstit...", şi a luat capcana şi a aruncat-o în sacul cutiei de gunoi. La serviciu nu a mai deschis vorba de şoricel, până ce a apărut Elif şi i-a dat o altă soluţie în locul capcanei. Una mai puţin sângeroasă, să prindă şoricelul viu! "Ei, da, că eu sunt prostul proştilor... De drepturile minorităţilor şi protecţia animalelor n-aţi auzit...", i-a răspuns el imediat lui Elif şi s-a bucurat că Sarkozy nu e de acord cu primirea în Uniunea Europeană a turcilor. Cu toate că nici el nu se omoară după Carla Bruni, de data asta e solidar cu preşedintele Franţei. Auzi, să-l prindă pe el viu, ce le mai trece prin cap femeilor! Dar ce-o învăţa Elif în timpul ăsta pe Isabelle? Îi explica o schemă nouă, prin care să pună la bătaie inteligenţa, şi nu apelul la obişnuinţele unuia sau altuia.

Ce scrie în cărţi e una, ce fac oamenii şi animalele în mediul lor de viaţă e mai altceva. Mereu se descoperă lucruri noi. Isabelle şi-a notat tot ce i-a povestit Elif, nu care cumva să uite vreun amănunt. "Apelăm de data asta la inteligenţă, râdea Elif cu poftă. E nevoie de un băţ, o nucă...", "O nucă..., s-a mirat Isabelle... Şoriceii nu mănâncă nuci...", "Ai răbdare...", a continuat Elif râzând cu poftă, cine şi-ar fi închipuit că o să ajungă ea la Paris să le înveţe pe pariziencele astea sclifosite cum se prinde un şoricel. Dar şi ea a prins de la Isabelle cum se face un machiaj ca lumea, aşa că n-are de ce să şi-o ia în cap. Mai era nevoie, pe lângă băţ şi nucă, de o farfurie adâncă de supă şi de o bucăţică de brânză proaspătă. Nu caşcaval, nu Schweizer, nu Camembert, ci să fie din aia din Balcani, "ştii tu, Isabelle". Ştia ea, şi a aşteptat cu nerăbdare să ajungă acasă să pună în aplicare noul tip de capcană. În debara, de data asta, cum a sfătuit-o Elif.

"Ei, de parcă sunt naiv să mă las păcălit de-o femeie... Şi turcoaică pe deasupra!", a replicat imediat şoricelul parizian. Uneori, şi naţionalist xenofob pe deasupra. Isabelle a desfăcut o pungă cu griş ca să ispitească bietul animal, adversarul ei cum ar veni. Seara a tot aşteptat s-o sune un fost coleg de serviciu, cumva amic, cumva amorezat inutil de ea, chestii din astea care se întâmplă la Paris. Fără început, fără sfârşit, la voia întâmplării. Pe furate. S-a bucurat mult când s-au revăzut în staţia de metrou - în ziua aceea lăsase maşina acasă, dar n-a sunat nimeni. Telefonul a rămas inert. Ar fi putut să sune ea, doar avea numărul de telefon al prietenului ei, nu, nu era prietenul ei. Un fost coleg, vag amorezat cândva de ea şi atât. Asta nu înseamnă mai nimic. JP era altceva. Şi cu cine s-a găsit s-o schimbe, cu Jojo, mon Dieu! A renunţat la ideea de a mai vorbi cu cineva la telefon, s-a spălat pe cap şi a constatat că iar se făcuse târziu fără să se întâmple nimic. Ce să se întâmple, ce s-ar fi putut întâmpla în mod special? Nu neapărat special. Ceva. De exemplu, să apară la uşă JP cu un buchet de flori şi să se plângă că-i e o foame de lup. Aşa, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Şi ar fi fost normal şi firesc aşa după şase luni de absenţă. Asta după capul lui. "Ce ciudaţi sunt şi oamenii ăştia, gândea şoricelul pitit în ascunzătoarea lui... Prea complicat după capul meu... De ce să plece cu Jojo dacă JP era cu Isabelle şi trăiau împreună? Oare şi la noi sunt chestii din astea? O să întreb dacă au fost cazuri, nu se poate ca Musette să nu ştie... Musette le ştie pe toate...". A zâmbit şi a mişcat orgolios din mustăţile lui subţiri. Musette era şoricioaica lui favorită cu care se înţelegea cel mai bine.

S-a făcut noapte iar, timpul a trecut aiurea, Isabelle s-a tot întrebat pe unde umblă şoricelul de n-a mai apărut. "Dacă a fugit ca Jean Pierre, bărbaţii ăştia se iau repede unul după altul... Am muncit de pomană să pun nuca sub farfurie... nu, n-are unde să se ducă şoricelul, tot prin casă ar trebui să fie... vrea să fie şmecher cu mine şi să mă păcălească...", "Ce proastă eşti, păi, ce, eu îmi pun mintea cu tine... Tu vrei să mă păcăleşti pe mine şi tot eu sunt de vină... Hai că-i tare... Şi Musette procedează uneori aşa, dar nu-i merge cu mine." Şoricelul era mândru că nu se lăsa păcălit de Isabelle. "E nefericită şi tocmai pe mine s-a găsit să se răzbune... Parcă nu se face... Şi nici nu-i frumos..."

Apoi Isabelle s-a luat cu treburile prin casă şi a uitat de el. A ascultat un concert la radio, de Vivaldi, şi a mai citit alte câteva pagini din Angot. Nu prea era de acord cu modul în care vede scriitoarea asta viaţa femeii franceze, i se părea excesivă partea de confesiune, nu-ţi scoţi chiar toate intimităţile pe tarabă. Iar chestiile astea legate de incest i se par oribile. Mai păstrezi şi pentru tine câte ceva. Ce trebuie să ştie toată lumea ce mai fac părinţii cu copii lor atunci când nu-i sărută pe frunte înainte de a pleca la şcoală?!

"Frumos, îmi place de fata asta...", a conchis repede şoricelul, care de felul lui era puţin misogin. Deja nu mai era o doamnă dispusă să-l prindă, ci simţea el, cu instinctele lui extrem de ascuţite, că un anume grad de simpatie se transferă de la unul la altul. Treburi din astea care nu se pot măsura. Aşa se şi întâmplă de multe ori când ne ataşăm de oameni care vor mai mult să ne chinuie decât să ne iubească. Dar dacă propoziţia asta nu aparţinea Isabellei, nici şoricelul n-a putut s-o comenteze în nici un fel. A închis şi cartea, şi radioul, şi-a scos căştile, uneori procedează aşa, se uită la imaginile de la televizor şi ascultă la radio cu totul alte lucruri. S-a culcat imediat după ce a constatat că i s-a uscat părul. Noaptea s-au auzit nişte lătrături puternice, s-a trezit imediat, are somnul foarte uşor, a băut un pahar cu suc de portocale din frigider, poate de aia i se prinde gâtul atât de des. Nu neapărat din cauza ţigărilor la care nu poate să renunţe cu nici un chip. Cu băutura a lăsat-o mai moale, dar îi place din când în când câte un pahar de Courvoisier.

A adormit la loc, şi-a întins bine cearceaful să nu facă nici o cută - alt motiv de iritare pentru Jean Pierre, care se trântea, şi se foia, şi răsucea de nu puteai să dormi toată noaptea - şi după ce dormise câteva ore, a auzit mai spre dimineaţă un foşnet slab. Sau doar i s-a părut. Parcă umbla cineva prin cameră. A aprins repede becul de la veioză şi s-a lipit de tăblia patului. Se auzeau nişte zgomote suspecte parcă în debara, i s-a părut ei fiind cu gândul mereu la şoricel. "O fi căzut farfuria peste el şi l-am prins...", a sărit repede din pat cu speranţa victoriei în faţă. Linişte în toată casă. A aprins toate luminile. "Umblă prin toată casa nestingherit... Am să pun eu mâna pe el... O fi mâncat din otravă?", şi-a adus aminte că pusese nişte pastile cumpărate de la farmacia veterinară pe coridorul ce duce la baie şi bucătărie.

A luat un papuc în mână şi a verificat ce era de verificat, atentă să nu calce pe pastile, "Vedeţi că sunt otrăvitoare şi pentru om, să umblaţi cu mare grijă, o doză mare e letală şi pentru oameni... Sper că nu aveţi copii...", cu greu le-a obţinut. Iar farmacistul, un ochelarist dezagreabil, îl chema şi Homais pe deasupra. Ce nume, şi-a spus ea, şi parcă avea impresia că mai auzise de numele ăsta. Dar câte nu-ţi trec noaptea prin cap când te scoli să vezi dacă ai şoricei prin casă. A răsuflat uşurată, şoricelul presupus ucis de pastile sau prins în capcana din debara nu era nicăieri. A zâmbit şi a dat din cap, admirativ, "Al naibii şoricelul, ştie să-şi păzească pielea... E mare şmecher... Începe să-mi placă de el dacă e atât de descurcăreţ... Aş putea învăţa câte ceva şi eu...", a gândit ea în timp ce simpatia asta nevăzută îl umplea de fericire pe şoricel care, de bucurie, şi-a aprins şi el o ţigară. Cu toate că Musette îi interzicea cu desăvârşire să fumeze lângă puii lor, dar acum ea nu era acasă, aşa că şi-a putut permite. Şi de bucurie a ieşit din bloc şi a tras o plimbare prin parcul de vizavi, strecurându-se pe lângă ziduri, atent să nu-l calce vreun automobilist beţiv.

Isabelle s-a culcat la loc şi a adormit imediat, ca orice om obosit după agitaţia de peste zi de la serviciu şi nebunia cu şorice­lul de acasă. O nemulţumea doar faptul că apartamentul începe să pară răvăşit din cauza şoricelului şi să arate ca pe vremea când era JP cu ea. Asta nu putea admite cu nici un chip. Dezordine în casă şi mizerie peste tot. Nu, aşa ceva nu a acceptat niciodată şi nu va accepta nici acum. Şoricelul trebuia să fie prins.


Joi

Nimic nou dimineaţa. Şoricelul nu se lăsa prins cu nici un chip. Pe deasupra, culmea impertinenţei, a mâncat şi brânza de sub farfurie. Cum naiba s-a strecurat fără să dărâme farfuria peste nucă? Isabelle era în admiraţia şoricelului şi se bucura de succesele lui, chiar dacă-i provocau ei necazuri. "Măi, al naibii şoricelul ăsta... E nemaipomenit... Chiar începe să-mi pară rău de el, va trebui să-l omor, altfel îmi dă toată casa peste cap... Nu se poate altfel..."

Era atât de bine dispusă iar, încât i-a surprins pe toţi cei din jur cu buna ei dispoziţie. Toţi care i-au ieşit în cale au beneficiat de un surâs, de o vorbă bună, de o glumă, oricât ar părea de ciudat pentru o fiinţă retractilă cum e Isabelle. Dar ştie ea chiar cum este cu adevărat? "Păi, nu prea ştie nici ea cum este...", răspunde şoricelul în locul Isabellei. Sunt mereu unul cu gândul la altul şi comunică, se pare, într-un mod care le scapă celor din preajmă. Nu cumva i-ar interesa aşa ceva şi pe americani sau israelieni? În general, Isabelle era o femeie rezervată, la locul ei, şi nu prea a fost exuberantă niciodată cu colegii.

Oare ce-o fi apucat-o? "Ce naiba, să mă controlez puţin... Nu e prea elegant să mă livrez cu totul lumii din jur...", şi apoi fiecare şi-a văzut de treburile lui şi ziua de lucru a trecut repede. Iar Isabelle a fost scutită de cine ştie ce întrebări neplăcute. În drum spre casă - era cu maşina - şi-a cumpărat o sticlă de vin alb sec şi nişte pizza. Nici înainte nu se prea omora cu gătitul, dar de când a plecat JP, şi se fac pe 18 chiar şase luni, nici atât. "Hai să-l las în pace în seara asta, dacă eu sunt în toane atât de bune... Să fiu o fată bine crescută...", şi i-a surâs şoricelului. Care a răspuns imediat, "Mulţumesc mult de tot, scumpo, şi aşa aveam multe pe cap... Şi Musette s-a supărat pe mine că n-am mai scos-o de mult în lume, de când a început povestea noastră...", "Care poveste?", ar fi putut întreba intrigată printr-un e-mail rapid dacă ei ar fi avut internet la dispoziţie. Evident, aşa ceva nu s-a întâmplat.

Acasă i-a pus o bucată mare de brânză şi biscuiţi săraţi într-o farfurie plată, iar otrăvurile şi ce mai pregătise ea în lupta pentru capturarea şoricelului au fost depozitate toate într-o cutie de tablă. Isabelle avea obiceiul de a păstra cutiile de tablă frumoase. După un timp nedeterminat le arunca cu aceeaşi plăcere cu care le strânsese. "Să fie luptă dreaptă, azi ne vom distra amândoi...", şi-a spus Isabelle. Şi-a încălzit pizza la microunde şi a băut cu poftă mai mult de jumătate din sticla de vin. Şi-a făcut şi o cafea, să ţină loc de digestiv, cu toate că seara evita cafeaua, a fumat câteva ţigări în timp ce a tot sporovăit, vrute şi nevrute, cu Alice, prietena ei. Sunt bune prietene, ţin foarte mult una la alta, ea a fost prima care a spus că JP nu e om de casă şi o s-o lase cu buza umflată - de unde ştia ea? - "De unde să ştie... , s-a băgat pe fir şi şoricelul, a zis şi Alice ca să se afle în treabă şi aşa a fost... la treburile astea se pricepe de minune şi Musette...", făcea şoricelul pe înţeleptul în timp ce se înfrupta din biscuiţi şi brânză, "Cam zgârcită, Isabelle, putea să-mi ofere şi mie un pahar de vin... brânza chiar e bună..."

Apoi Isabelle a ieşit pe balcon să-şi termine cafeaua şi să mai fumeze. Ce poate fi mai frumos decât să vezi Parisul de la etajul patru? Mai ales, dacă nu ai vreun zid în faţă. Şoricelul o şi tulise la casa lui, şi aşa îşi cam făcuse de cap în ultimele zile. Nori groşi se târau peste oraş, putea să şi plouă. La televizor nu s-a anunţat nimic. Doar un cutremur în China, Mongolia sau cam aşa ceva. "Sudul Chinei...", a precizat şoricelul care urmăreşte atent buletinele meteorologice. De fiecare dată se anunţă că multe vieţuitoare mor în astfel de incidente. Dar nici statisticile oficiale nu consemnează mare lucru. Isabelle s-a dus să vadă dacă şoricelul a apărut şi a mâncat ce i-a lăsat ea la cina oficială unde fusese invitat. "Olálá...", exclamă fericită Isabelle că a cuplat cu şoricelul atât de bine şi se înţeleg de minune. Cu JP totul se făcea cu hâr-mâr. Spre uimirea şi admiraţia ei, şoricelul mâncase tot ce-i pusese în farfurie, "Formidabil... Ce băiat deştept... Ăsta mai zic şi eu şoricel...", şi s-a dus să se culce în timp ce şoricelul fericit îi transmitea bezele de la el de-acasă atent să nu-l vadă Musette. "Merci, chérie... Merci beaucoup..."

Isabelle s-a culcat fericită şi plină de gânduri bune la adresa şoricelului. "Se pare că o să ne împrietenim...", avansă ea o ipoteză de lucru în timp ce adormea îmbrăţişând perna, oricum prea mare pentru ea.


Vineri

Zi de plăţi, sfârşit de lună când se aglomerează lucrările, dar şi zi de salariu pentru Isabelle. Chiar dacă banii intră pe card. Nu a prea cheltuit în ultima vreme. "E o idee bună... Chestia asta cu cardul îmi surâde...", a prins din zbor ideea şoricelul, în timp ce umbla peste hârtiile aruncate pe birou şi putea chiar intra în seiful lăsat neîncuiat şi deschis al domnului Leclerc. După orele de serviciu, Isabelle şi-a propus să facă la rândul ei nişte plăţi şi apoi să iasă la cumpărături. Iar e frigiderul gol. A ajuns seara târziu acasă. N-a avut de lucru şi a intrat şi la un film, ce i-o fi venit, a atras-o faptul că pe afiş era numele Isabellei Huppert. Îi place mult de ea. Filmul mediocru. Şi-a făcut un ceai după ce a băut un pahar de Courvoisier. O anume lene de sfârşit de săptămână. "Gata, s-a terminat cu vacanţa... azi îi pun otravă, să vedem ce-o să facă... nu pot trăi cu obsesia că ar putea apărea în orice clipă... Acum să vedem cum o să se descurce!"

Şoricelul nu mai dădea nici un semn de viaţă şi asta o descumpănea pe Isabelle. M-a părăsit... o fi plecat şi el... iar eu ca o proastă mă ataşez repede de oricine... Asta e, toată lumea vrea să-şi bată joc de mine, nu mai rezist...", s-a înfuriat ea pe şoricel. "Îmi pare rău că eşti supărată... eu nu-ţi vreau răul, zău aşa... Vrei să te răzbuni exact pe cine nu trebuie... Hai, linişteşte-te, am intrat în weekend...", încerca şoricelul s-o îmbuneze pe furioasa Isabelle. Care din cauza nervilor a spart un borcan de compot de caise. S-a umplut toată gresia din bucătărie cu bucăţi mici, galbene, de fruct. Şi lichidul acela dulce care s-a scurs până la uşă. Isabelle să moară de ciudă şi furie, "Şoricelul e de vină... nu mă lasă-n pace, las' că-i arăt eu lui...".

Să se controleze puţin să vadă ce are de făcut. Fii calmă, Isabelle, linişteşte-te!, şi-a spus şi s-a aşezat pe taburetul din bucătărie să fumeze o ţigară. Cu mâinile în poala capotului. Îi dau lacrimile când vede mizeria din jurul ei. Şi n-are nici un chef să facă iar curat, după ce Evelyn făcuse casa lună. Fir-ai tu al naibii de şoricel, s-a ridicat ea nervoasă, strivind mucul de ţigară de marginea chiuvetei. Aşa cum făcea şi JP, acum a început să-l imite. Casa asta o să ajungă o ladă de gunoi. Nu, e clar, şoricelul poartă ghinion, trebuie neapărat să-l lichideze. "Poate apare totuşi... Să vezi ce-i fac... îl omor cu mâna mea!"

Şi plină de energie distructivă şi de gândul răzbunării, a împânzit casa cu otravă. Şi în baie, şi în sufragerie, chiar şi la uşa dormitorului a pus mizeria aia. Deja nu-i mai era frică de şoricel şi ideea unui război total împotriva lui îi dădea noi puteri. Important era să-l prindă. Şoricelul nici nu respira când o simţea atât de nervoasă. I-a trecut prin cap să-i dea un telefon sau s-o sune pe mobil, dar a renunţat. "Ce-şi închipuie, că poate să-şi bată joc de mine la nesfârşit... Toate au o limită...", bombănea Isabelle cu gândul mai mult la câte păţise în ultimii ani decât la şoricel.

A sunat brusc telefonul. Cine să fie la ora asta? Era Evelyn, se scuza de ora târzie, dar o întreba dacă nu ar vrea să meargă cu ea şi iubitul ei până la Versailles, într-o scurtă excursie. Surprinsă pe moment, şi-a revenit repede, "Îmi pare rău, mulţumesc că v-aţi gândit la mine... ar fi fost drăguţ... Am mâine nişte invitaţi... Poate cu alt prilej!" Şi a închis. Ţrrr. Pac. A pus receptorul în furcă. Un model vechi. Linişte iar. Casa e pustie. Ciudat, nu avea pe nimeni, nici la prânz. Nici seara. Ar fi ştiut şi Evelyn dacă ar fi avut, doar îşi fac des confesiuni reciproce. "Am avut o zi obositoare... Bine că a trecut...", şi s-a băgat în pat, strecurându-se încet, fără să mai dea drumul la televizor sau să citească ceva. Cu gândul cum să scape de şoricel. "Noapte bună, draga mea...", i-a urat şoricelul, fericit că stăpâna de la apartamentul 18 n-a mai insistat să-l caute. Ar fi încurcat-o rău de această dată. Era blocat în debara şi cu greu s-a strecurat fără să calce pe otrăvurile puse peste tot, aşa cum puneau şi americanii câmpuri de mine în jurul bazelor lor din Irak.

Înveţi multe de la televizor, Musette preferă filmele de desene animate. Şi, mamăăăă, ce mai râde când sunt comedii cu şoricei! O să-şi cumpere şi ei unul cu plasmă. Ar trebui să facă nişte economii. Au apărut însă complicaţii, nici băncile nu mai creditează prea uşor. O soluţie s-o găsi şi pentru ei.


Sâmbătă

Weekend. Lumea se trezeşte mai greu şi cheful de leneveală e mai mare. Este doar zi de odihnă. Isabelle s-a trezit şi ea, puţin obosită, n-a dormit prea bine noaptea trecută. S-a spălat pe dinţi, s-a privit în oglindă mai mult decât de obicei, a făcut un duş, ce bine! A fumat o ţigară la cafea, a mâncat două ouă fierte şi un sandviş cu şuncă urmărind ştirile la micul televizor din bucătărie, ziua se anunţa frumoasă, de ce să nu se bucure şi ea la urma urmelor de puţină tihnă în propria ei casă? Şi pe neaşteptate a apucat-o zorul să găsească şoricelul! "Tot pe aici ar trebui să fie, nu avea unde să fugă...", şi a început să dea toată casa peste cap. Unde ar putea să se ascundă un şoricel dacă n-a plecat din locuinţa ei? "Dacă nu apare nici astăzi, înseamnă că a plecat şi povestea este încheiată... O să dorm şi eu liniştită."

S-a apucat să mai pună în ordine nişte cărţi şi reviste, a mai schimbat locul la nişte vase cu flori - mereu Evelyn le pune altfel decât le lasă ea, şi i-a spus doar de atâtea ori să nu se atingă de flori. "Ce zi frumoasă...", a dat drumul şi la radio, a mâncat cu poftă o supă de pui şi friptură de curcan cu cartofi, ciuperci şi legume la cuptor - îi ies mâncăruri gustoase când este în toane bune - şi la capătul după-amiezii era frântă de oboseală. Fără să fi făcut totuşi mare lucru. A aruncat la gunoi absolut tot ce era legat de şoricel. A şters şi cu detergent locurile unde pusese otravă, gata, să uite de povestea asta.

Casa era toată într-o ordine perfectă, e mai uşor să faci curat pe curat era deviza ei, şi mulţumită de starea ei lăuntrică s-a trântit pe canapeaua din sufragerie. Îşi privea unghiile de la picioare date cu lac mov. Hm, ar trebui să schimb culoarea, şi-a spus, nu-mi mai place. Probabil şoricelul fugise din casă când lăsase uşa de la balcon deschisă. Sau prin vreun canal, Dumnezeu ştie pe unde şi cum umblă şi şoriceii ăştia nesuferiţi. "Ei, aş, de ce nesuferiţi... se poate... Parcă ieri îmi dădeai să mănânc bunătăţi şi aşteptai să ne vedem... şi acum am ajuns şi nesuferit... nu prea e frumos, ce să zic...?" Nu era nimic de zis, şoricelul era în baie şi auzea tot ce gândea Isabelle. Doar ea nu bănuia nimic din ce-o să urmeze.

În acest punct al relatării, apar două variante ale evenimentelor ce vor lua direcţii diferite.
Varianta 1. A poliţiei, care în urma anchetei şi a mărturiilor martorilor a stabilit tot ce s-a întâmplat.
Varianta 2. Pe care o ştiu doar Isabelle şi şoricelul şi nimeni altcineva decât autorul şi cititorii.

Să urmărim cu atenţie cele două variante la fel de posibile.


Sâmbătă seara. Varianta 1

Isabelle se trezeşte după ce a tras un pui de somn pe canapeaua din sufragerie. Cumva tristă şi înciudată că n-a reuşit să prindă nici măcar un biet şoricel. "Asta e, nu am ce face... se întâmplă oricui... Mă recunosc învinsă... viaţa merge înainte... Trebuie să trăim, nu avem de ales..."

A vrut să sune pe cineva, să mai stea la palavre la telefon, s-a răzgândit, a renunţat. Îi era ciudă, un soi de nemulţumire surdă, a fumat mult, a adormit iar pe nesimţite - oboseală? surmenaj? astenie? o mică depresie? ce să fie? - şi spre ziuă, chiar aşa, a sunat telefonul. Cine ar putea fi la ora asta..., nu mai avea cine s-o sune la astfel de ore târzii, a avut dreptate, era greşeală, o voce tulbure şi-a cerut scuze, "Pardon, madame... Excusez-moi...", politeţuri, "Nu-i nimic... Rien... se întâmplă oricui...", a răspuns ea plictisită ca orice om trezit din somn pe neaşteptate. Parcă ar fi aşteptat s-o sune JP sau şoricelul sau oricine. "Păi, vezi cum eşti... Ba aşa, ba aşa... Nicicum nu-i bine...", a zâmbit şoricelul care nici nu era foarte departe.

Isabelle s-a dus la baie şi a aprins lumina. S-a privit o secundă în oglindă, i-au apărut nişte cearcăne, a vrut să dea pe faţă cu puţină apă. Apoi o să se culce la loc. Un zgomot slab i-a atras atenţia. A întors capul. Şoricelul era în mijlocul căzii. S-a tras înapoi speriată. "Nu-ţi fac nimic rău... Nu te speria... Voiam doar să te văd şi aud, atât...", se agita şoricelul în cadă fără ca Isabelle să priceapă ce mai dorea cu adevărat vietatea asta de la ea. Tot sângele i s-a ridicat în obraji. S-a tras înfrigurată înapoi, s-a lipit cu spatele de uşă. Degetele şi le-a înfipt în canatul uşii. Nu ştia cum să procedeze, ce să facă, iar era luată pe nepregătite. "Aici erai, mă teroristule... Te-ai întors... Umbli prin conducte sau pe unde umbli? Te ascunzi, vii doar când ai tu chef... Îţi baţi joc de mine... Vă bateţi cu toţii joc de mine...?" Să ţipe de frică, să plângă de ruşine, să, ce să facă la urma urmelor? "Nici vorbă, ce-s prostiile astea, se poate, Isabelle... Să-mi spui asemenea vorbe nemeritate, zău, iartă-mă, n-am vrut să te sperii... Poate vorbim altădată... plec acum, nu te supăra... N-are rost să ne certăm inutil...", tot bălmăjea şoricelul scuze, încercând să găsească o cale pe unde să fugă.

Era clar, situaţia era gravă şi putea deveni disperată. Ce să faci când nu mai poţi să faci nimic şi trebuie să faci ceva, să găseşti o soluţie acolo unde nu sunt soluţii? Era problema şoricelului. Isabelle era speriată, nu-i ardea de discuţii cu şoricelul. Şi nici nu era momentul cel mai potrivit. Se dovedea iar că nu e un om care să judece repede şi să găsească numaidecât soluţia cea mai potrivită. I se mai întâmplase şi până atunci. A luat o mătură cu coadă lungă din debara: trebuia să-l pocnească şi parcă n-avea putere. "Hei, ce faci, ce te-a apucat... Chiar vrei să mă omori... O să-ţi pară rău...", fugea el disperat încercând neputincios să se caţere pe marginea căzii de unde ar fi putut să fugă. Inutil. Era prins fără scăpare. Isabelle s-a speriat şi ea, a răsucit robinetul şi a dat drumul la apa fierbinte. A pus duşul cu apă caldă pe şoricel. "E fierbinte, frige, ai înnebunit...", fugea şoricelul de colo-colo, să scape de jetul puter­nic şi parcă din ce în ce mai cald, "O să mă omori... Închide apa şi ajută-mă să plec... Gata, promit să te las în pace, nu mai vin pe la tine... parcă ne înţelegeam bine, ce te-a apucat... N-o să-ţi folosească la nimic... Au, mă doare... Închide apa, te rog mult...", se tot ruga şoricelul de Isabelle fără ca ea să şi audă ceva.

Şoricelul încă mai alerga cu toate că deja era sleit de puteri din cauza jetului puternic de apă. Încerca să sară peste marginea căzii, dar se dovedea peste puterile lui. Se afla ca într-o cetate asediată, Isabelle tot încerca să-l pocnească şi cu mătura, avea tot corpul îmbibat cu apă, mişcările lui deveneau tot mai slabe în contrast cu loviturile care veneau peste el. Apa fierbinte îşi făcuse efectul. Şoricelul era deja ameţit, nu-i mai putea transmite nici un mesaj Isabellei. Abia se mai mişca. Aşa ceva văzuse şi Isabella la televizor, cu demonstranţi atacaţi de poliţişti, jandarmi, scutieri şi pompieri, oameni vânaţi precum animalele, alergând neputincioşi în faţa jetului de apă al pompierilor, sau ce-or fi fost ei, împrăştiindu-se speriaţi în toate direcţiile. Isabelle tremura şi ea tot atât de speriată ca şi şoricelul, fără să-şi dea prea bine seama ce-o să urmeze. "De ce-ai venit?... Ce cauţi în casa mea să-mi tulburi liniştea?... Ce vrei de la mine?... Nu mai am de oferit nimic...", era ea mânioasă pe şoricel. Ar fi putut să-l prindă şi să-l arunce de pe balcon.

Îi era însă scârbă să pună mâna pe el, chiar şi cu un prosop sau cu ceva. Dar dacă începe să mişte? s-a speriat ea mai tare decât şoricelul care zăcea inert în mijlocul căzii. Aerul devenise irespirabil din cauza aburilor, până să dea drumul la aerul condiţionat a luat un papuc de cauciuc şi a început să-l lovească cu o neaşteptată furie. De parcă ar fi avut în faţă un urs. "Na, uite, ai găsit ce-ai căutat... de ce nu m-ai lăsat în pace... Te-ai lăcomit, ai vrut să te distrezi... Aveai nevoie de cineva de care să-ţi baţi joc şi m-ai găsit pe mine...", şi lovea cu furie într-un şoricel inert. Inutil să privească atent consecinţele, a întors capul speriată şi scârbită, s-a repezit la bucătărie, a luat o cârpă de vase şi un făraş şi a ridicat şoricelul din cadă. "Iartă-mă dacă te-am supărat...", au fost ultimele gânduri ale şoricelului înainte de a nu mai putea spune nimic.

Cada era pătată de sânge. "Groaznic, ce barbarie... ce fel de om sunt...", se lamenta deja Isabelle în timp ce arunca şoricelul şi toate mizeriile din baie în coşul de gunoi. Se sufoca. Nu avea aer, cum să mai respiri după o asemenea întâmplare? Mergea acum şi aerul condiţionat, a deschis şi fereastra de la baie, aerul rece s-a simţit imediat. Era udă toată. Dar cum să mai faci duş în cada asta? Oglinda se aburise după toată agitaţia. Totul parcă mirosea a moarte şi sânge. Aşa i se părea ei. Aşa simţea, îi venea să plângă, tâmplele îi zvâcneau, în gură avea un gust amar.

Oh, Dumnezeule, ce-am făcut? A încercat să spele cada, dar mereu avea impresia că vede pete de sânge, oricât detergent şi praf de curăţat ar fi turnat în cadă. Freca în disperare ceva inexistent. Sânge nu mai era, şoricelul nu mai era, era doar Isabelle cu ea însăşi. Oglinda se dezaburise. Cine putea fi acolo, cu privirea aceea pierdută şi neputincioasă? Nu, nu era ea. Ba da, era ea, Isabelle, ar fi vrut să facă o baie, un duş, a dat cu apă peste tot, "O să-mi fie scârbă să mai intru în baia asta... în cadă nici atât, Dumnezeule, ce să fac acum?"

Şi-a luat ţigările şi, udă toată din cap până în picioare, s-a refugiat pe balcon. Unul mic, aşa cum sunt la Paris. Aerul rece i-a trecut prin toţi porii, îi era frig, fuma înfrigurată în faţa cerului şi nimeni nu-i răspundea în nici un fel la întrebarea ei foarte simplă: ce am de făcut de acum înainte?

A încercat să-şi revină bând un pahar de coniac, s-a uscat în bucătărie, nu mai îndrăznea să intre în baie şi s-a culcat extrem de surescitată. Ce întâmplare stupidă! Oare de ce mi se întâmplă numai mie toate astea? Dar şoricelul nu mai putea să-i răspundă în nici un fel. "Dar la mine de ce nu te-ai gândit?", să presupunem că ar mai fi avut cineva ceva de adăugat.


Duminică. Varianta 1

S-a trezit târziu. Stare de epuizare. Nici nu ştie bine cât e ceasul, s-a făcut deja prânzul. "Dum-ne-zeule, ce noapte sinistră, un coşmar, parcă a fost un vis urât...". Năpădită de gânduri negre şi tulburată de uciderea şoricelului. În zorii zilei a avut loc o crimă fără să fie atins echilibrul lumii. Mare scofală, un şoricel, când nici măcar oamenii nu mai un preţ anume. A băut o cafea fără zahăr, nu avea poftă de mâncare, doar doi biscuiţi, şi a ieşit să facă nişte cumpărături. Mai mult aşa, ca să iasă din casă. Ce să cumperi duminica la prânz, nişte chimicale, ceva alune de ronţăit şi un frumos buchet de trandafiri. Florile îţi colorează viaţa.

Din cauza celor întâmplate în noaptea trecută, nici n-a putut să pună ceva în gură. Să bea ceva, îi era greaţă, se ruşina de toată porcăria săvârşită noaptea trecută. Săracul şoricel, nu merita atâta violenţă! Se ataşase cumva de vietatea asta, de când apăruse în viaţa ei, parcă era mai altfel. Exagerează, prostii, şoarecii nu sunt prietenii omului, precum căţeii şi pisicile, ce atâta, în fine, s-a spălat iar pe faţă şi, privindu-se în ochi, a spus, "Cum, necum, trebuie să trăim, Isabelle!" Ce urâtă s-a făcut, se vede cu ochiul liber că s-a făcut urâtă, "Singurătatea nu este o pavăză bună... Devii vulnerabil... Şi egoist... Poate de aceea nu mă mai caută nimeni... e bine şi aşa!"

S-a tot învârtit prin casă fără să-şi găsească locul, şi alte amănunte au mai fost consemnate în procesul verbal şi în actele întocmite de procuratură şi parchet. Plus depoziţiile câtorva martori. Se pare că a fumat mult şi a băut doar o jumătate de sticlă de coniac. Seara, în jurul orei 22.30, a privit cerul şi a păşit în gol, escaladând balustrada balconului, strângând din dinţi, "Nu am să strig nimic... Puţină demnitate măcar acum...". "Nu face asta...", urla disperat şoricelul, care nu mai era acolo, de undeva, nu se ştie unde se afla în clipa aceea. Au rămas anumite chestiuni nelămurite.

De ce uşa apartamentului era deschisă şi hainele răvăşite prin casă? De ce curgea apa la baie? De ce lipseau din casă actele Isabellei? Un vecin a declarat anchetatorilor că a alunecat pe pervaz. Din mai multe declaraţii s-a stabilit că a fost vorba de un banal accident casnic, victima voia să aranjeze nişte flori şi a căzut dintr-o manevră greşită. O vecină a sunat imediat la salvare, dar s-a dovedit inutil. Dosarul a fost clasat.


Sâmbătă seara. Varianta 2

Isabelle se trezeşte după ce a tras un pui de somn pe canapeaua din sufragerie. E bine, se simte odihnită, relaxată, o masă bună şi un somn odihnitor îţi dau o altă stare. E bine, leneveşte. Ce-ar putea face în sâmbăta asta? Are o invitaţie la un party, cu nişte prieteni, sunt o "gaşcă" mai mare, dar n-o prea trage inima să iasă din casă. "Gaşcă", grup, gang, bandă, ei, na, asta mai mergea când erau puştani. O bandă, ce cuvânt, olálá, parcă aş avea iar optsprezece ani! Nu mai are 18 ani, de altfel nu contează câţi ani are Isabelle. E obosită după o săptămână de muncă şi nu s-a distrat absolutdeloc. Distracţie? Nu prea i-a ars de aşa ceva.

Are în cap altceva. Nu are nimic în cap. Plecarea lui JP a dat-o peste cap. Vrea să-şi revină. Dar cum? Hm, mici plăceri, nici nu mai ştie să se distreze. Ce e în capul ei, bandă, distracţie, dans, e femeie tânără, de ce nu? Şi Parisul e mare. Ce de cuvinte în plus, surâde. Parisul nu are nici un amestec în toată povestea ei. Nici Sena, nici marile bulevarde, nici bistrourile astea de care se face atâta caz. Aiureli, se trăieşte ca oriunde şi atât. Înainte vreme, parcă nu tăia firul în patru toată ziua. Pur şi simplu, trăia. Acum mai mult suceşte pe toate părţile fiecare gest, întâmplare, eveniment, oare ce se întâmplă?

Şi povestea asta stranie cu şoricelul din ultimele zile. "Semn bun, e de dragoste, i-a spus Elif, făcând cu ochiul, o să te-ndrăgosteşti, ai să vezi, am eu semnele mele...", pe toate le ştie Elif asta, ar trebui s-o invite într-o zi în oraş să dejuneze împreună. Aşa brunetă, cu ochii ăia mari şi umezi, şi cu carnea ei tare şi albă, albă, e chiar apetisantă. N-a mai mângâiat o fată din liceu, a avut şi ea un puseu amoros cu Nicole, dar a trecut. O vreme s-au şi sărutat, dar n-au mers mai departe. Cine ştie, dacă Nicole nu se muta la Bordeaux, dragostea lor putea lua o cu totul altă turnură. Ce chestie, şi JP tot la Bordeaux s-a cărăbănit. Isabelle n-a fost niciodată acolo.

Când i-a povestit lui JP cum se săruta cu Nicole, a râs cu poftă, "Tu nu ştii să săruţi, dar eşti talentată la mângâiat..." Ea s-a înfuriat şi l-a făcut prost pe JP. Tot timpul a făcut pe nebunul cu ea, în vreme ce ea l-a iubit fără rezerve. Nu te învaţă nimeni nici să săruţi, nici să mângâi. Cum îi vine la îndemână fiecăruia. Or fi şi cărţi, dar când vine momentul să strângi în braţe pe cineva, nimic nu mai are vreo importanţă. Femeile ştiu să mângâie altfel decât bărbaţii ăştia care ştiu doar una şi bună. Să te călărească şi să te călărească. Oare chiar îi place de Elif şi nu şi-a dat seama până acum? Hei, ce chestie! Măi, să fie. A luat un biscuit cu cremă de cacao şi a început să ronţăie din el. Elif, Elif şi mai cum? Când i-a ghicit în palmă zilele trecute, a simţit o anume vibraţie în tot corpul, în timp ce degetul ei i se plimba pe palmă. Ce să fie oare? Prostii, e obosită.

Şi-a mai aprins o ţigară. E bine. La Grand Palais este o mare retrospectivă Gauguin, de ce nu s-ar duce şi ea? S-o invite şi pe Elif, apoi să ia masa împreună. Mâine, are telefonul ei, da, îl are, dar vorbesc rar la telefon, dacă toată ziua sunt împreună la serviciu. La telefon vorbeşte mai mult cu Jeannette şi cu Charlie. Şi de Charlie îi cam place, dar e prea agitat. Emană prea multă energie şi devine obositor la un moment dat. Nervos tot timpul. Când te obişnuieşti cu un anumit tip de bărbat, e mai greu să accepţi altfel de masculi. Sau poate ceva se leagă prin contrast, naiba ştie, toate-s încâlcite.

N-o să se ducă la party, ar mai fi timp, au zis că se adună pe la zece. Şi dacă se duce cu maşina n-o să poată bea nimic, iar cu taxiul, da, ar putea lua un taxi. De când a plecat JP, nu mai are un iubit, dar s-au înmulţit prietenii buni şi poate ar fi cazul să aleagă, jocul ăsta de-a şoarecele şi pisica poate deveni plictisitor. Ca să nu mai spunem că ar fi şi varianta să-ţi placă la fel de mai mulţi şi să nu fii capabilă să alegi între ei. Cum să se îmbrace însă, nu şi-a mai luat nimic nou în ultimele luni, îi displace să apară mereu în aceleaşi rochii. Are destule haine, dar s-a cam plictisit de ele.

Fumează în bucătărie şi priveşte peste case. Parisul. Surpriză, cine se uită la ea de pe frigider, aşa, drept în ochi, fără să-i fie frică de ea: şoricelul! Nu se poate, de unde o fi apărut?

Asta mai lipsea acum! Dar, ciudat, Isabelle nu se mai sperie de el. Stă nemişcată ca nu cumva şoricelul să se sperie şi să fugă. Se bucură ca o proastă că a apărut! L-a tot aşteptat şi uite că a apărut. Surâde. "Bonsoir, mon ami...", "Bonsoir...", surâde şi şoricelul stând pe frigider nemişcat precum Napoleon în faţa piramidelor, "Bonsoir, chérie... îmi pare bine că ne-am reîntâlnit... A fost greu, dar uite că s-a întâmplat... ce mai faci?", o întreabă şoricelul galant. "Bine, îi răspunde Isabelle uluită că înţelege ce spune şoricelul... Am fumat şi am mâncat un biscuit cu cremă... Vrei şi tu? Să-ţi fac o cafea...", propune ea fără să se gândească dacă şoriceii beau cafea sau nu. Şi deja se tutuiesc, ce chestie! "Sunt onorat... mulţumesc, dar cu puţin zahăr, am glicemia crescută...", adaugă şoricelul începând să ronţăie din biscuitul oferit de Isabelle.

Iar ea a pus deja apa la fiert şi se gândeşte dacă are zaharină prin casă. E uluită, totul a venit atât de repede, bine că nu e dezbrăcată şi are părul aranjat. Apa fierbe, cafeaua e gata, şoricelul mulţumeşte pentru cafea. "Şi mie îmi plac ceşcuţele astea mici... Mulţumesc mult, ţi-a ieşit o cafea foarte bună..." Şi surâd amândoi, stingheriţi şi cam nelămuriţi de ce se întâmplă. Prea a venit totul pe neaşteptate. Apoi au stat toată noaptea de vorbă. Vrute şi nevrute, cine şi-ar fi închipuit că o să se înţeleagă atât de bine cu un şoricel? După câteva ore parcă se schimbase, nu mai semăna cu animăluţul ăla mic care o privise de pe frigider. Şi atunci cine era?

"Te înţeleg foarte bine că suferi mult după plecarea lui Jean Pierre... dar nimeni nu e de neînlocuit... Vrem, nu vrem, trebuie să trăim, nu vezi câte stau pe capul nostru?..." Isabelle se simţea bine lângă şoricelul ăsta care gândea mai bine decât multe dintre cunoştinţele ei. Nici vorbă să meargă la party! Mult după miezul nopţii, după ce au cinat împreună la masa din bucătărie, şoricelul a mulţumit pentru masă şi trataţie; "De mult n-am mai mâncat nişte paste bolognese atât de gustoase... Şi sosul de busuioc cu mentă a fost extraordinar..."

Şi-au luat rămas bun şi s-au înţeles să vorbească la telefon. Şoricelul avea şi el un mobil!!! Au schimbat nume­rele de telefon şi şi-au promis să mai vorbească a doua zi. Şoricelul a dispărut tot atât de repede şi pe neaşteptate cum apăruse. "Hei, nici măcar nu l-am întrebat cum îl cheamă...", şi-a dat seama Isabelle când se pregătea să se culce. Ceasul de pe noptieră arăta, incredibil, patru! Ce repede trec orele lângă un om cu care te înţelegi! N-a mai spălat vasele murdare, le-a lăsat toate baltă pe a doua zi. Ce aventură în noapte!

Parcă nici nu mai era un şoricel cel cu care stătuse de vorbă atâtea ore. Isabelle a dormit fericită şi cu gândul că a doua zi o să se vadă din nou cu cineva apropiat. Dar oare era chiar şoricel? La plecare, când şi-au dat mâna şi s-au privit în ochi iar, nu avea oare o privire de bărbat îndrăgostit? Isabelle a dormit neîntoarsă în noaptea asta.


Duminică. Varianta 2

S-a trezit târziu. Radioasă, fără să ştie bine de ce. Se simţea parcă eliberată de nu ştiu ce povară. Şi, ciudat, cu toate că noaptea trecută stătuse atâta de vorbă şi nu dormise decât puţin, nu era obosită deloc. Face un duş rapid, întârzie în faţa oglinzii, apoi fuge în bucătărie să-şi pună de cafea. N-are răbdare, îşi aprinde o ţigară. Cu toate că i-a promis şoricelului că n-o să mai fumeze atât de mult. Ei, asta-i bună, a ajuns să dea socoteală de ce-i place să facă şi ce nu. Râde, e o femeie liberă, nu-i place să dea seamă nimănui pentru ce face. Şoricelul ăsta s-a strecurat, ăsta e cuvântul potrivit, în viaţa ei, pe nesimţite! Tiptil, tiptil, nevăzut, neauzit, şi uite că prezenţa lui se insinuează în orice clipă.

Să fie cumva ce-i prezicea Elif, despre o poveste de dragoste să fie vorba? Ei, asta-i bună acum, dragoste, cu câte are pe cap şi la serviciu. Şi mai vor s-o şi trimită în delegaţie la Lyon, mă rog, în Sud, i-ar cam surâde. Nu-i displace ideea. Tot a vrut să plece undeva după ce s-a încheiat episodul Jean Pierre, dar n-a fost chip. Nici măcar lucrurile nu şi le-a luat, asta e culmea. "Faci ce vrei cu ele...", a strigat el în telefon când au mai apucat să vorbească. N-a mai dat nici un semn, a renunţat şi ea. La ce bun. Ar trebui să plece şi ea undeva. Cinci zile în Tunisia şi o vacanţă în Egipt n-au însemnat nimic. Şi asta anul trecut, în extrasezon, a prins o ocazie, mai avea câteva zile de concediu. Dar cu grupul nu este acelaşi lucru. Oricum, o ieşire din Paris nu face rău nimănui. Şi şoricelul o încuraja să plece, "O să-ţi facă bine plecarea asta...!", dar nimic nu e sigur.

De unde ştie şoricelul ăsta atâtea lucruri? Dar dacă nu-i şoricel şi mă păcăleşte te miri cine şi eu iar cad de naivă? Ca de obicei. Ce idee, cum să nu fie şoricelul şoricel? Iar a dat cafeaua-n foc, fir-ar al naibii de şoricel! Nici măcar nu ştiu cum îl cheamă. Precis o să sune. Şi-a aprins ţigara, trage cu voluptate în piept, ce frumoasă poate fi uneori şi viaţa asta! Mai zilele trecute se irita de fiecare dată când suna telefonul. Că era fix, că era mobil. Iar acum aşteaptă nerăbdătoare să audă un ţârâit sau altul. Dar dacă nu sună? Ar putea să sune ea. Hm, omul e însurat, iar cu nevestele nu te pui. Cine să spună că e ea dacă întreabă Musette cine e la telefon?

Iată că în sfârşit sună telefonul. "Bună dimineaţa, Isabelle... tu eşti... nu se-aude bine... Eu am ieşit deja în oraş... Aş trece să te văd... N-am dormit toată noaptea cu gândul la tine... Tu ce faci... Ai apucat să te odihneşti?", "Bună, chéri... Mă bucur să te aud... eu am dormit foarte bine... uite că acum se aude mai bine... dacă vrei să treci pe la mine te aştept la prânz... luăm masa împreună... Până vii pregătesc ceva bun pentru tine... Ia şi tu o sticlă de vin, te rog...", "S-a făcut... O să cumpăr, desigur... Îţi mai trebuie şi altceva? Pâine ai? - obişnuinţă de la Musette, care mereu îl boscorodeşte că n-a luat pâine... - mai ai nevoie de altceva spune acum, să iau din drum? Abia aştept să ne vedem... Nu pot şi nu vreau să-ţi spun mai mult...", "OK, nu spune, sau îmi spui când eşti la uşă... te aştept, ai grijă cum umbli... Cu maşinile astea, să nu dea vreun prost peste tine... Ciao!"

Asta era o amintire de la Jean Pierre, mereu trebuia să-i atragă atenţia să fie prudent la traversatul străzilor. Imposibil să dispară cu totul un om din viaţa ta dacă ai trăit mai mult lângă el. Emoţionată că are musafiri, a intrat într-o panică febrilă. Să fie şi casa aranjată, să arate şi ea ca lumea şi să-i iasă şi ceva bun de mâncare pentru... Pentru cine? Ce chestie, iar a uitat să-l întrebe cum îl cheamă. Şi totul a continuat cum nu se poate mai bine şi frumos, îşi poate imagina fiecare cum a decurs o astfel de duminică la Paris. Când a ajuns în dreptul uşii de la intrarea în apartamentul Isabellei de la etajul IV, şoricelul a sunat-o din nou. "Te rog să mă ajuţi la bagaje şi să-mi deschizi uşa, eu am mâinile ocupate...", vorbea şoricelul cu mobilul ţinut între umăr şi ureche, cu un imens buchet de trandafiri şi mâinile pline de pungi şi-i zâmbea Isabellei, care, la rândul ei, cu mobilul în mâna stângă şi o cârpă în dreapta, se uita uluită la bărbatul înalt, tuns scurt din faţa uşii. "Isabelle...", "Eu... Tu eşti... telefonul...", "Da...", stânjeniţi amândoi, desigur.

Cam aşa, restul sunt detalii inutile, nici Isabelle, nici şoricelul nu au vrut să spună mai multe. Se pare că a fost o zi minunată în viaţa celor doi şi de atunci au rămas împreună. Dar nimeni nu poate dovedi nimic. Ce-ar mai fi de dovedit?

Autorităţile au dat-o dispărută pe Isabelle, cum se procedează în astfel de cazuri, iar locuinţa ei a fost închiriată unei funcţionare de la Crédit Lyonnais detaşată la Paris.