22.07.2009
Editura Vellant
Mario Bellatín
Salon de frumuseţe. Lecţii pentru un iepure mort
Editura Vellant, 2009


traducere din limba spaniolă şi postfaţă de Ilinca Ilian


Citiţi postfaţa acestei cărţi.

*****

Salon de frumuseţe
În urmă cu câţiva ani, interesul pe care mi-l stârneau acvariile m-a făcut să-mi decorez salonul de frumuseţe cu peşti coloraţi. Acum, când salonul s-a transformat într-un Muridor unde vin să-şi sfârşească zilele cei care nu au unde s-o facă, îmi vine foarte greu să văd cum peştii, unul câte unul, au dispărut. Poate că apa de la robinet are prea mult clor sau poate că nu am eu destul timp ca să le dau îngrijirile cuvenite.

Am început cu Gupi Regali. La magazin, vânzătorii m-au asigurat că sunt peştii cei mai rezistenţi şi, tocmai de aceea, cel mai uşor de întreţinut. Altfel spus, peştii ideali pentru un începător. În plus, prezintă şi particularitatea că se înmulţesc repede. Gupii Regali sunt vivipari, nu au nevoie de un motor de oxigen pentru ca ouăle să rămână în acvariu fără să mai trebuiască să schimbi apa. Prima dată când mi-am pus pasiunea în practică nu am prea avut noroc. Am cumpărat un acvariu de dimensiuni medii şi am băgat înăuntru o femelă gravidă, una încă virgină şi un mascul cu o coadă lungă şi colorată. În ziua următoare masculul era mort. Stătea cu burta în sus pe pietrele multicolore pe care le pusesem pe fundul vasului. Imediat, mi-am luat mănuşa de cauciuc cu care puneam vopseaua pe părul clienţilor şi am scos peştele mort.

În zilele următoare nu s-a mai întâmplat nimic important. Atâta doar, am încercat să găsesc măsura corectă de hrană pentru ca peştii să nu sufere nici de indigestie şi nici să nu moară de foame. Controlul hranei contribuia în plus la menţinerea transparenţei apei. Însă când femela gravidă a născut, în acvariu s-a dezlănţuit un război de hărţuire implacabil. Cealaltă femelă voia să mănânce puii. Cu toate acestea, nou-născuţii aveau nişte reflexe puternice şi rapide care, pe moment, îi salvau de la moarte.

Din opt câţi s-au născut, doar trei au rămas în viaţă. Mama, fără un motiv prea clar, a murit după câteva zile. Moartea asta a fost foarte bizară. Din momentul naşterii, rămăsese ţintuită pe fundul acvariului, fără ca umflătura burţii să se micşoreze nici măcar un pic. A trebuit din nou să-mi pun mănuşa pe care o foloseam pentru vopselele de păr. În felul ăsta am scos-o pe mama moartă şi am aruncat-o după aceea în veceul din spatele barăcii unde dorm.

Colegii mei de la lucru n-au fost niciodată de acord cu pasiunea mea pentru peşti. Afirmau că aduc ghinion. Nu le-am dat nici cea mai mică importanţă şi, cu timpul, am cumpărat alte acvarii, precum şi echipamentele necesare pentru ca totul să fie în regulă. Am făcut rost de motoare de oxigen care imitau cufere pline de comori uitate pe fundul mării. Am mai găsit şi motoraşe în formă de scafandri din ale căror rezervoare de oxigen ieşeau constant bulbuci.

Când în fine am dobândit ceva pricepere cu ajutorul altor Gupi Regali pe care mi i-am cumpărat, m-am aventurat în creşterea unor peşti mai greu de întreţinut. Crapii Aurii, mai ales, îmi atrăgeau atenţia. Cred că la magazin, da, am aflat că în unele culturi simpla contemplare a Crapilor e considerată o sursă de plăcere. Şi mie mi s-a întâmplat la fel, în scurt timp. Puteam să petrec ore întregi uitându-mă la răsfrângerile pe care le iscau solzii şi cozile. După câtva timp, cineva mi-a confirmat că o asemenea îndeletnicire era o distracţie de pe meleaguri străine.

Dar ceea ce nu mi se pare câtuşi de puţin o distracţie e numărul tot mai mare de oameni care vin să moară la salonul de frumuseţe. Deja nu mai sunt doar prietenii în al căror corp boala e avansată; majoritatea sunt străini care nu au unde să se ducă să moară. În afară de Muridor, singura alternativă ar fi să-şi termine zilele în stradă. Acum n-au mai rămas decât acvariile goale. Toate, în afară de unul, în interiorul căruia încerc din răsputeri să păstrez cât de cât ceva viaţă. În unele dintre ele ţin obiectele personale pe care le aduc rudele celor care sunt găzduiţi în salon. Ca să evit încurcăturile, lipesc o bandă adezivă cu numele bolnavului, şi acolo pun hainele şi dulciurile pe care, din când în când, dau permisiunea să le fie aduse. Familiile, am hotărât, nu pot aduce decât bani, haine şi dulciuri. Orice altceva este interzis.

E straniu să vezi cum pot peştii să influenţeze starea de spirit a oamenilor. De pildă, în perioada pasiunii mele faţă de Crapii Aurii, pe lângă starea de calm pe care mi-o dădea contemplarea lor, mereu căutam ceva auriu ca podoabă pentru hainele cu care mă îmbrăcam ca să ies seara. Fie o panglică, fie mănuşile sau ciorapii de plasă pe care-i purtam în ocazii din astea. Mă gândeam că, dacă am ceva de culoarea asta pe mine, o să-mi aducă noroc. Poate o să mă scape de o întâlnire cu Banda Matacabros care bântuie prin zonele centrale ale oraşului. Mulţi nu supravieţuiau dacă erau atacaţi de nemernicii ăştia, dar cred că dacă, după o ciocnire cu ei, vreunul scăpa cu viaţă era încă şi mai rău. La spitalele unde erau internaţi erau tot timpul trataţi cu dispreţ. De atunci s-a deşteptat în mine mila ce mă făcea să-l iau la mine pe câte unul dintre colegii răniţi care nu avea la cine să apeleze. Poate că în felul ăsta s-a format, încetul cu încetul, acest trist Muridor pe care am nefericirea să-l guvernez.

Dar, întorcându-ne la peşti, la un moment dat m-am plictisit să am doar Gupi şi Crapi Aurii. Cred că e vorba de o deformaţie a personalităţii mele: mă satur repede de lucrurile care mă atrag. Ce e mai rău e că după aia nu mai ştiu ce să fac cu ele. La început au fost Gupii, care deodată mi s-au părut prea nesemnificativi pentru maiestuoasele acvarii pe care plănuiam să le compun. Fără nicio urmă de remuşcare, am încetat treptat să-i mai hrănesc. Aveam speranţa că o să se mănânce între ei. Pe cei care au rămas în viaţă i-am aruncat la veceu, la fel cum făcusem şi cu acea mamă moartă.

Aşa s-a făcut de am rămas cu acvarii libere pentru peşti mai greu de întreţinut. Primii la care m-am gândit au fost Goldfish. Mi-am amintit totuşi că sunt prea lenţi şi moşmondiţi, aproape cretini. Eu voiam ceva colorat, dar care să aibă şi energie, ca să îmi petrec momentele când nu erau clienţi uitându-mă la peşti: cum se urmăresc unii pe alţii sau cum se ascund printre plantele acvatice pe care le plantasem între pietrele de pe fundul acvariilor.

Munca la salonul de frumuseţe mi-o făceam de luni până sâmbătă. Deşi, în unele după-amieze de sâmbătă, când eram prea obosit, lăsam pe cineva să se ocupe de clienţi şi mă duceam la saună ca să mă relaxez. Localul de acest gen pe care-l preferam era ţinut de o familie de japonezi. Era destinat exclusiv persoanelor de sex mas culin. Proprietarul, un bărbat matur, mic de statură, avea două fete care lucrau uneori pe post de recepţionere. În hol se încercase să se respecte stilul oriental al inscripţiei de la intrare. Era acolo o tejghea decorată cu peşti multi colori şi cu dragoni roşii sculptaţi în relief. Invariabil, când intrai, le găseai pe cele două fete care stăteau şi îmbinau piesele unor imense jocuri de puzzle. Când apă rea cineva, lăsau jocul şi se ocupau de el cu toată silinţa. Primul pas era înmânarea unor pungi mici din plastic transparent, pentru ca vizitatorul să-şi bage în ele obiec tele de valoare. Tinerele îi dădeau apoi un disc cu un număr, pe care fiecare trebuia să şi-l atârne la încheietură. Japonezele puneau punga într-un fişier şi apoi îl invitau pe vizitator în sala următoare. Aici, decorul era complet schimbat. Locul semăna cu băile de la Stadionul Naţional pe care le-am văzut când un fotbalist amator m-a luat cu el acolo. Pereţii erau acoperiţi până la jumătate cu faianţă albă.

În partea de sus a peretelui fuseseră pictaţi delfini în salt. Aceste desene erau decolorate. Spinările animalelor abia se mai vedeau. În sala asta mă aştepta întotdeauna acelaşi angajat care-mi cerea să-i dau hainele. La fiecare vizită am avut precauţia să port doar haine bărbăteşti. După ce mă dezbrăcam în faţa lui, întindea braţul cu un gest mecanic ca să le ia. Se uita la numărul pe care-l ţineam agăţat la încheietură şi ducea după aceea toate lucrurile la vestiarul corespunzător. Înainte de a efectua această operaţie, îmi dădea două prosoape ponosite, însă curate. Eu îmi acopeream cu unul sexul şi pe celălalt mi-l aruncam peste umeri.

Ultima oară când am fost la acele băi mi-am amintit o poveste pe care mi-a spus-o un prieten într-o noapte când stăteam în aşteptarea bărbaţilor la colţul unei străzi destul de circulate. Lui îi plăcea să se îmbrace cu haine exotice. Purta mereu pene, mănuşi şi accesorii de genul ăsta. Spunea că în urmă cu câţiva ani tatăl lui îi făcuse cadou o călătorie în Europa. Zicea că în cursul respectivei călătorii învăţase să se îmbrace astfel. Se pare, totuşi, că în oraşul ăsta o asemenea modă nu are nicio şansă să fie apreciată. Prietenul meu rămânea, din pricina asta, ore întregi aşteptând la colţuri. Nici măcar gardienii care patrulau în zonă nu-l mai ridicau să facă rondul obişnuit. În acel moment mi-am amintit de el pentru că odată îmi povestise că tatăl lui obişnuia să-şi petreacă sfârşitul de săptămână la saună. Era vorba de alt fel de băi, de înaltă clasă, nu ca acelea ale japonezilor. Mi-a spus că, la una dintre primele lui vizite acolo, chiar prietenii tatălui lui au abuzat de el într-o cabină de duş individuală. Prietenul meu n-avea pe atunci decât vreo treisprezece ani şi din cauza spaimei n-a spus nimănui nimic despre cele întâmplate.

Treaba e că băile japonezilor sunt diferite, pentru că, spre deosebire de cele frecventate de tatăl prietenului meu, aici toţi clienţii ştiu foarte bine la ce se duc. Odată ce rămâi acoperit doar cu un prosop, treaba e clară. Singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să cobori scările care duc spre subsol. Cât cobori, o senzaţie ciudată începe să-ţi străbată întregul corp. Câteva minute mai târziu te-ai şi confundat cu aburul emanat din sala principală. Încă nişte paşi şi prosoapele încep să cadă. De aici înainte, se poate întâmpla orice. În asemenea momente, mă simţeam de fiecare dată de parcă m-aş fi aflat într-unul din acvariile mele. Retrăiam apa densă, învolburată de bulele motoarelor de oxigen, precum şi hăţişurile în care se transformau plantele acvatice. De asemenea, trăiam pe pielea mea ciudatul sentiment dat de peştii mari plecaţi în urmărirea celor mai mici ca să-i mănânce. În astfel de momente, capacitatea redusă de apărare, rigiditatea pereţilor transparenţi ai acvariilor deveneau o realitate, deschizându-se în toată plenitudinea ei.

Acum, însă, acele vremuri sunt apuse şi sunt sigur că nu se vor mai întoarce niciodată. În momentul de faţă corpul meu scheletic mă împiedică să mai frecventez acel loc. Alt factor important pentru care consider toate acestea ca ţinând de trecut are de-a face cu moralul, care mi-a scăzut complet. Acum mi se pare aproape imposibil că am avut la un moment dat forţa necesară ca să petrec după-amieze întregi în băi de genul ăsta. Şi asta întrucât chiar şi în cele mai bune timpuri ale condiţiei mele fizice, ieşeam dintr-o asemenea şedinţă complet extenuat.

Nici de ieşit să caut bărbaţi noaptea pe stradă nu mai am forţă. Nici măcar vara, când nu-i chiar aşa de neplăcut să te îmbraci şi să te dezbraci în grădinile caselor din preajma locurilor de întâlnire stabilite pe marile bulevarde. Fiindcă întreaga metamorfoză trebuie să se facă în locurile acelea şi pe deasupra pe furiş. Să fii nebun să te întorci în zori cu un autobuz nocturn îmbrăcat cu hainele cu care ai lucrat noaptea. Acum trebuie să guvernez Muridorul. Trebuie să le dau un pat şi o farfurie de supă victimelor cu corpurile deja atacate de boală. Şi trebuie să fac asta singur. Ajutoarele sunt destul de sporadice. Din când în când, vreo instituţie îşi aminteşte de existenţa noastră şi ne vine în ajutor cu ceva bani. Alţii vor să ne sprijine cu medicamente. Dar eu trebuie să remarc din nou cu insistenţă că salonul de frumuseţe nu e un spital şi nici clinică, ci doar un Muridor.

Din salonul de frumuseţe au rămas mănuşile de cauciuc, majoritatea cu găuri la vârful degetelor. Au mai rămas flacoanele, bigudiurile şi cărucioarele cu care se transportau produsele cosmetice. Uscătoarele, precum şi scaunele cu spătar mobil pentru spălatul părului le-am vândut ca să obţin echipamentul de care era nevoie în noua etapă în care a intrat salonul. Din vânzarea obiectelor destinate înfrumuseţării am cumpărat saltele de paie, paturi de fier şi o plită pe kerosen. Un element extrem de important pe care l-am înlăturat în mod radical au fost oglinzile care, la vremea lor, au multiplicat în apele lor acvariile deopotrivă cu transformarea clientelor, pe măsură ce li se aplicau variile tratamente din ofertă. Chiar dacă mi se pare că sunt obişnuit cu mediul ăsta, cred că, pentru oricine, acum ar fi de nesuportat ideea de a-şi multiplica agonia până la gradul acela de straniu infinit pe care îl iscă nişte oglinzi aşezate faţă în faţă. Cu ce se pare că m-am mai obişnuit e mirosul pe care îl emană bolnavii. Bine măcar că la capitolul haine am mai primit totuşi ceva ajutor. Din pânza refuzată la controlul de calitate pe care ne-a donat-o o fabrică am făcut nişte cearşafuri, pe care de obicei le distribui în grămezi de dimensiuni diferite în funcţie de numărul de bolnavi din respectivul sezon...


Lecţii pentru un iepure mort

Începutul poveştii se plasează
în urmă cu câţiva ani
60

Scriitoarea margo glantz aşteaptă, ghemuită după perdelele din casă, ora exactă la care femeia care iubeşte animalele, aceea care bântuie prin zona unde locuieşte, agaţă de clanţa uşii principale punga cu mâncare destinată căţelei lola. De câteva zile margo glanz i-a interzis lolei, căţeaua ei, să iasă pe stradă. Pe dos faţă de stilul liber în care a fost crescută încă de pui, lola trebuie să ducă acum un trai de câine de casă obişnuit. Femeia care lasă pungile cu mâncare la primele ore ale după-amiezii trebuie să înţeleagă odată că acest câine nu e un animal de pe stradă sau înfometat. Mai mult, trebuie să înţeleagă că e vorba de lola, căţeaua lui margo glanz, care în plus e protagonista volumului de povestiri pe care stăpâna ei tocmai l-a publicat. Însă femeia care iubeşte animalele pare să ignore toate detaliile astea. ?ine să lase, cu forţa, la poarta casei situate pe strada hornos colţ cu tres cruces, kilogramul de ficăţei de pui care e sigură că îi este refuzat lolei în această locuinţă.


61

Menţionarea filmului cu bruce lee mă face să-mi amintesc de succesul pe care l-au repurtat producţiile lui în special în zona quechua a ţării. E impresionant cât de mult se identificau cei care foloseau limba proscrisă a strămoşilor mei cu filmele acestea vorbite în chineză. Câţiva spectatori au ajuns chiar să introducă în vorbirea de zi cu zi cuvinte asiatice care sunau de parcă ar fi aparţinut chiar limbii lor native. Mă gândesc că pentru bunicul meu ar fi fost de folos să asiste la asemenea proiecţii cinematografice, deşi, dat fiind caracterul lui, mă îndoiesc că ar fi putut să participe la catharsisul pe care mulţi fraţi întru limbă îl resimţeau în acele săli de cinema de provincie.


62

Poetul orb a vândut imediat proprietăţile pe care le posedaseră părinţii lui şi şi-a cumpărat o casă care nu avea cine ştie ce utilităţi. A ales o casă cu două niveluri ca să doarmă la oarecare distanţă de femeia în sutană, cu care s-a căsătorit printr-o ceremonie scurtă, organizată la puţin timp după înmormântarea părinţilor lui adoptivi.


63

Când i-am spus la telefon doctorului că respectivele keppra îmi făceau rău, mi-a schimbat imediat medicaţia. De data asta, mi-a prescris lamicdal, fără să facă referinţă la posibilele efecte colaterale. Am luat lamicdal vreme de cincisprezece zile. La început, rezultatele au părut să fie foarte bune. Am simţit o maximă dinamizare psihică şi mi-au dispărut senzaţiile stranii din corp. Am avut însă, la scurt timp, o criză alergică serioasă. A început cu accese de febră mai mare de patruzeci de grade şi corpul s-a umplut de erupţii. O săptămână întreagă am suferit de respectivul sindrom. Nu-mi amintesc numele lui, dar e legat de ceva cu smith & johnson, sau ceva de genul ăsta. Medicul care mi-a prescris medicamentul nu a vrut să-şi asume responsabilitatea. Ba chiar a negat, la început, că lamicdalul ar fi putut să aibă vreo legătură cu aceste simptome. M-am dus în zilele acelea la mai mulţi medici generalişti, dar niciunul n-a reuşit să dea un diagnostic corect. Unii ziceau că e vorba de rubeolă, alţii că e un caz de scarlatină.

Disperat, am ajuns într-un sfârşit la serviciul de urgenţă al unui spital din apropiere, unde unuia dintre doctorii adunaţi acolo i-a venit în cap să întrebe dacă nu luam medicamente împotriva convulsiilor. În urma răspunsului meu afirmativ, am fost condus la un dermatolog, care a fost pe punctul de a cere să fiu internat de urgenţă, dată fiind gravitatea tabloului clinic pe care o prezentam. Hotărî să trec pe un tratament radical, pe bază de cortizon. Încetul cu încetul, cumplitele simptome au început să se atenueze. Totuşi, întreaga suprafaţă a corpului mi-a rămas arsă. După câteva zile mi-am schimbat complet pielea. Şi ficatul a fost afectat pentru totdeauna de intoxicaţie. N-am mai luat niciun medicament timp de aproximativ două luni.


64

Sora literată părea să aibă nevoie de o doză minimă de alcool pentru ca atitudinea şi comportamentul să i se modifice vădit. Începea să bea de la primele ore ale serii. Nu se oprea decât înspre zori. Delirul ei era legat în special de trecut. Vorbea în special despre fratele ei, traducătorul. Asta se întâmpla când se îmbăta acasă. Când mergea la taverne lucrurile se petreceau altminteri. Ajungea acolo pe la miezul nopţii având la ea, în geantă, texte scrise în zilele anterioare. Lua loc şi după ce bea două pahare de rachiu îşi recita cu voce tare scrierile. De obicei, citea aşa vreo oră. După ce termina şi îşi dădea seama că nu o ascultase nimeni, îşi împărţea manuscrisele printre cei de faţă. Mergea de la o masă la altă şi cerea păreri sau repeta fragmente ştiute pe de rost. Când observa că oamenii continuau să nu îi dea atenţie, îşi strângea foile, se îndrepta spre masa ei şi, privind în gol, începea să bălmăjească tot felul de vorbe legate de secretele artei literare. În ultima perioadă, acest final a cunoscut o seamă de variaţii. În loc să vorbească despre profesia ei începuse să rămână ţintuită pe un scaun şi de acolo istorisea pretinsa şi adevărata poveste a gemenilor kuhn.


65

Margo glanz stă mai departe ascunsă şi aşteaptă. Ştie că, în ciuda aparentei întârzieri, femeia cu ficăţeii nu va renunţa nici azi la strădania ei. Habar n-are cum să scape de personajul ăsta hotărât să vegheze asupra exemplarelor canine din zona centrală din coyoacán. În ciuda eforturilor ei, deşi a încercat de mai multe ori să-i explice că are suficiente mijloace economice pentru ca animalul ei să aibă mereu ce mânca, femeia insistă cu şi mai multă perseverenţă.


66

În amintirea mea, bunicul voia mereu să se deplaseze între spaţiul rezervat cămilelor şi bazinul destinat focilor. Marea era aproape. Câteodată chiar se putea auzi desluşit sunetul valurilor. La un moment dat bunicul mi-a povestit despre noaptea în care una dintre foci a scăpat şi a încercat să ajungă din nou la ocean. Era la mijlocul drumului când un taximetrist s-a încrucişat cu destinul ei. Foca a trebuit să se întoarcă la bazinul ei şi să se mulţumească să asculte de departe zgomotul mării.


67

Poetul orb s-a îngrijit să îşi aranjeze în noua casă o cameră de lucru. În acest loc a dictat majoritatea tratatelor lui, inclusiv cel care avea să poarte titlul nevoia de un celibat obligatoriu. Marţea îi cerea femeii în sutană să îi descrie revista de coafuri şi tunsori la modă la care erau abonaţi. Îi mai cerea, în special în nopţile cu lună, să îi transcrie rapid într-un carnet poemele pe care le recita sub inspiraţia unei forţe necunoscute. Femeia în sutană îşi îndeplinea atribuţiile cu oarecare calm. Cu toate acestea, situaţia nu se menţinea ca atare tot timpul.


68

Doborât de insuccesul neurologilor m-am dus la un medic psihiatru, o femeie care a cerut să mi se facă ultima encefalogramă la care am fost supus. A mai spus că trebuia să efectueze această encefalogramă la un aparat extrem de sensibil, care era dirijat de calculator. De la acest aparat provin rezultatele de care dispun. Doctoriţa afirmă, în primul rând, că eu funcţionez la un voltaj scăzut, motiv pentru care niciun aparat normal nu poate să detecteze vreo anomalie la mine. În plus, mai observă o serioasă dezorganizare energetică. Însă susţine că problema mea principală e legată de extrema sensibilitate pe care o am la medicamente. Potrivit doctoriţei, cu ajutorul unui tratament susţinut cu pastile, activitatea cerebrală şi fluxul electric vor fi sub control în scurt timp. Cam peste doi ani nici nu o să mai am nevoie să continui cu medicaţia.


69

Sora literată obişnuia să spună prin taverne că gemenii kuhn s-au născut ca rezultat al unui incest comis între doi fraţi. Afirma că ştie asta de la nişte informatori anonimi care au venit la poarta orfelinatului ca să-i povestească ei totul. Începutul poveştii era plasat în urmă cu câţiva ani, când părinţii gemenilor erau copii. Era vorba de un băieţel robust şi de o fetiţă foarte slabă, ale căror corpuri erau potopite de aluniţe. Unele dintre ele erau protuberante. Altele minuscule ca nişte pistrui. Pe vremea aceea oraşul avea un număr mare de locuitori cu diformităţi fizice. Sora literată afirma că această caracteristică, anume existenţa unui şir întreg de monştri, era normală în anumite etape de dezvoltare ale oricărei societăţi.


70

Nu degeaba margo glanz a început să anuleze o serie de întâlniri programate pentru prânz. Nu vrea ca în lipsa ei femeia să-şi ducă nepedepsită planul la îndeplinire. Nu e dispusă să accepte ca la uşa ei să atârne câteva ore bune o pungă cu mâncare pentru câini. Preferă din cauza asta ca întâlnirile cu prietenii să aibă loc în propria ei sufragerie, pentru a putea să urmărească de la fereastră apropierea tăcută a femeii.


71

Bunicul mi-a povestit nu o dată că grădinarii candidaţi puneau tot timpul o grămadă de întrebări despre posterul cu bruce lee. Maimuţa răspundea că l-a pus pe peretele principal ca omagiu adus iubitului ei mort. Bruce lee fusese actorul preferat al luptătorului devenit cizmar. Maimuţa credea chiar că iubitul ei participase într-o calitate oarecare la filmările unor producţii ale actorului. Nu i-a confirmat niciodată dacă îl cunoscuse personal, dar câteodată lăsa să se înţeleagă lucrul ăsta. De multe ori îi relatase detalii din viaţa acestuia, atât din cea de pe ecrane, cât şi din existenţa reală. I-a vorbit despre relaţiile cu mafia chinezească şi despre cum aceasta îl condamnase la moarte nu doar pe el, ci şi pe toţi descendenţii lui până la a treia spiţă.


72

Femeia în sutană nu putea să se ocupe mereu în acelaşi mod de poetul orb, pentru că uneori cădea într-o stare atât de proastă încât nu putea nici să se scoale din pat. Aceste crize începeau în diverse moduri, dar parcurgeau întotdeauna un ciclu care pornea de la activitate frenetică şi ajungea până la imobilitatea cea mai deplină ca să se întoarcă din nou la activitate frenetică. Din acest motiv şi-a amenajat o cameră specială, întunecată voit de pânzele puse la fereastră. Atât pereţii, cât şi uşa fuseseră acoperite cu o placă de plută. În perioadele astea se ocupa de treburile domestice o infirmieră care cunoştea foarte bine obiceiurile casei. Ce ieşea în evidenţă în fizicul acestei femei era contrastul între pielea ei întunecată şi părul vopsit blond. Când poetul orb a aflat despre respectiva caracteristică a întrebat-o ce feluri de vopsea erau şi cum se aplicau pe păr. Infirmiera i-a specificat că, la început, tratamentul i-a fost aplicat de un stilist, care avea un salon lângă spitalul la care lucra, dar că, în timp, a învăţat să şi-l facă singură.


73

Problema efectelor secundare ale medicamentelor trebuia să fie tratată în concordanţă şi cu cealaltă problemă, a ficatului, pentru că de-a lungul vieţii am suferit de hepatită a şi b. Din acest motiv, medicul psihiatru a căutat un medicament care să nu-mi mai atace din nou acest organ. Până la urmă mi-a prescris topomax. Prima pastilă a fost de-ajuns ca să pierd încă o dată simţul realităţii şi să am iarăşi tot felul de indispoziţii fizice destul de neplăcute. Am avut halucinaţii, m-au cuprins idei obsesive şi am devenit incapabil să-mi ordonez, măcar cât de cât, rutina cotidiană. Acel efect a durat cam şaptezeci şi două de ore. După aceea s-a atenuat treptat. Totuşi se pare că am rămas până în ziua de azi cu un grad de nervozitate destul de marcat.


74

Pe atunci anomaliile genetice erau atât de evidente în oraşul descris de sora literată încât s-a format chiar şi un grup de persoane care, pe baza particularităţilor corpurilor lor, a început să se adune în împrejurimi. La cârma lui se afla de un bătrân orb - nu poetul şi nici fotograful care, nu se ştie cum, avea puterea să împiedice transmiterea deformărilor fizice la urmaşi. În fiecare zi veneau la sediu zeci de perechi care doreau să aibă copii sănătoşi.


75

Vizitele la casa lui margo glantz încep de obicei la două după-amiaza. Decurg îndeobşte într-o atmosferă perfectă. Însă, de câtva timp, când mai e puţin până la desert, gazda se ridică de la masă destul de agitată. Aproape nimeni dintre cei prezenţi nu ştie cărui fapt i se datorează această schimbare bruscă a comportamentului ei. Motivul pentru care margo glantz se scoală de la masă şi începe să lanseze diatribe de la fereastra bucătăriei. E vorba de prezenţa femeii care încearcă să atârne din nou de clanţă punga cu ficăţeii ei fierţi. Şi face lucrul acesta chiar dacă ştie că stăpâna casei o să strige la ea de pe geam, că o să-i ceară să plece de acolo, că o s-o ameninţe că imediat cheamă poliţia.


76

Bunicul mi-a zis în secret că decăderea lui bruce lee a provenit din ataşamentul exagerat faţă de obiectele materiale din jurul lui. Am o bănuială mai puternică pe zi ce trece, că, de fapt, ceea ce încerca bunicul să-mi sugereze în timpul vizitelor la grădina zoologică e că iubitul asiatic al maimuţei era însuşi bruce lee.


77

Într-o noapte în care poetul orb îşi dicta versurile în lumina lunii, femeia în sutană a lăsat să-i cadă creionul şi hârtia pe care scria. După aceea, fără să-şi mai poată controla trupul, s-a lăsat şi ea să alunece din fotoliul pe care stătuse aşezată. Poetul orb a încercat s-o ajute, dar n-a reuşit s-o scoată din starea în care se afla. S-a limitat atunci la a-i scoate de pe degetul mic degetarul de piele. Apoi a sunat-o pe infirmiera cu părul vopsit ca să vină să se ocupe ea de toate.


78

Psihiatra a sfârşit prin a-mi prescrie un medicament pentru copii. Se chema atemperator pediatric. Trebuia să iau jumătate de pipetă dimineaţa şi jumătate de pipetă seara. Este tratamentul pe care îl iau actualmente. În vademecum, pe care l-am consultat pe ascuns, scrie că e unul dintre medicamentele cele mai nocive pentru ficat. Mai observ în plus o oarecare stare de apatie şi o somnolenţă continuă. Mă trezesc târziu dimineaţa şi trebuie să dorm la prânz în fiecare zi. Simt că medicamentul îmi afectează întreaga viaţă. Am renunţat la o serie de activităţi pe care mi-ar plăcea să le fac în continuare. Mai observ că n-au încetat stările de rău, şi ele se datorează în special stimulilor veniţi din exterior.


79

Sătui de privirile indiscrete ale vecinilor, părinţii copiilor cu pielea potopită de aluniţe pe care îi pomenea sora literată şi-au dus odraslele pe terenurile unde se aciuase comunitatea condusă de bătrânul orb, care i-a studiat meticulos pe cei doi fraţi. După ce şi-a trecut mâinile pe trupurile copiilor, bătrânul i-a dat pe copii afară şi s-a retras într-o cameră unde i-a dictat asistentei lui o serie de prescripţii. A spus că nu se poate şti încă ce fel de mutaţie este. Trebuia să se aştepte pentru ca, prin corpuri, timpul să-şi rostească adevărul. Totuşi, dacă trebuia să începi să te pregăteşti deja pentru ceva, era pentru căsătoria fraţilor între ei. Asemănătorul e vindecat de asemănător, a precizat. Doar unirea carnală între aceşti fraţi putea să împiedice în viitoarele generaţii agravarea anomaliilor genetice.


80

Când femeia cu ficăţeii dispare, margo glantz rămâne de obicei descumpănită. Nu poate să desluşească adevăratul sens al acestei prezenţe cotidiene. Câteodată se gândeşte că ea însăşi, prin scrisul ei, este cea care creează situaţia respectivă. O logică de acest tip ne face să ne gândim că margo glantz asociază osteneala asupra cuvintelor cu forţele necunoscute. Femeia aceea pare să o oblige să-şi regândească planurile literare. Autoarea la care ne referim ar vrea să scrie o biografie a tatălui ei, poetul jacobo glantz. Poate că încearcă să cerceteze mai îndeaproape ceea ce se cunoaşte sub numele de suflet evreiesc. În cazul în care va duce la capăt acest proiect s-ar putea ca povestirile lui kafka, roth, singer sau meyrink, care o interesează atât de mult pe margo glantz, să dobândească un alt sens. Va fi poate o biografie plină de situaţii neverosimile unde adevărul şi minciuna, realitatea şi irealitatea, absurdul şi solemnitatea îşi vor găsi confluenţa, unde timpurile se vor amesteca în ritmuri ciclice şi eterne.


81

Potrivit bunicului, maestrul spin, unul dintre grădinarii angajaţi, considera că ultimii ani ai maimuţei decurseseră cât se poate de logic. Pentru a stabili acest lucru a aplicat teoria matematică la a cărei dezvoltare lucra pe atunci. Spunea că ar putea chiar s-o reprezinte grafic, cu ramificaţiile ei şi aşa mai departe. Pentru spin, aplicarea metodei mariotice era poate singura modalitate judicioasă de a explica felul în care un film chinezesc comercial a făcut cu putinţă ca un luptător din asia, devenit cizmar, să fugă de cei care îl urmăreau ca să moară apoi sub gloanţele unui poliţist dintr-o ţară străină. Şi nu doar atât, ci reuşea să se explice cum iubita lui, o femeie numită maimuţa, a dat impresia că s-a îndrăgostit, după crimă, de casele pe care, mai târziu, s-a angajat prin contract să le vândă.


82

Infirmiera cu părul vopsit a rămas în casa lor vreo două săptămâni. Pleca dimineaţa ca să-şi facă turele la spital şi se întorcea la căderea serii. A rămas acolo până ce femeia în sutană a reuşit să iasă din starea de prostraţie în care căzuse.


83

Uneori văd realitatea din alt punct de vedere. Nu ştiu cum să explic lucrul ăsta în cuvinte potrivite, dar în anumite momente judec lucrurile dintr-o perspectivă care ar putea fi numită exterioară. În împrejurări din acestea mă apucă spaima ca nu cumva acest nou mod de percepţie să nu fie altceva decât începutul unei noi crize. Remarc adesea de-a lungul zilei apariţia iminentă a unei situaţii anormale. Teama asta creşte în timp. Traiul în asemenea condiţii îmi provoacă o nesiguranţă din ce în ce mai mare. Am încercat să vorbesc cu doctoriţa, dar spune că timpul ei e limitat. În plus, am şi îndoieli privitoare la eficienţa unui medicament pediatric luat în doze atât de mici.


84

Gemenii kuhn nu au fost singurii copii din oraş care s-au născut cu diformităţi. Pe vremea aceea s-a răspândit vestea naşterii altor gemeni despre care nimeni n-a mai ştiut nimic după aceea. Într-o scrisoare, sora literată i-a relatat traducătorului această întâmplare. Misiva începea prin situarea gravidei în compania propriei mame, la etajul al doilea al unui mare centru comercial. Femeii însărcinate i s-a făcut la un moment dat sete şi i-a cerut mamei ei să meargă cu ea la cofetărie. Femeia însărcinată a cerut apă şi, de asemenea, deşi medicul îi interzisese, o prăjitură cu ciocolată. Combinaţia a făcut-o să se gândească la anii când încă nu venise în oraş. La şcoala unde studiase funcţiona un program de schimb de elevi, cu ajutorul căruia a plecat timp de un semestru. După ce s-a întors, a intrat într-o logodnă încheiată prin căsătorie şi acum se găsea acolo, în cofetăria dintr-un centru comercial de unde-şi făcea cumpărăturile pentru apropiata naştere.


85

Femeia cu ficăţeii nu o să-şi încheie drumurile la casa lui margo glantz câtă vreme lola o să rămână în viaţă. Lupta dintre cele două femei va avea drept pretext căţeaua. Însă se pare că bătălia finală a început deja. Sunt oameni care afirmă că au observat prezenţa, la poarta principală a casei lui margo glantz, a unor păpuşi din lut, puse acolo poate în speranţa că vor primi suflarea di vină ce le va transforma într-un soi de humanoizi.


86

Până în ziua de azi ascult cuvintele bunicului meu care îmi povesteşte cum, stând sub posterul cu bruce lee, maestrul spin a scos o foaie şi un creion. Începu să traseze ultimele mişcări ale maimuţei, de la premiera filmului până la concedierea ultimului grădinar. S-a ghemuit asupra foii. Maestrul spin purta mereu o pălărie de fetru neagră. În toate amintirile mele bunicul se referă repetitiv la pălăria asta.


87

Soţia poetului orb s-a trezit pe neaşteptate. După câteva momente s-a sculat din pat cu multă prudenţă. Şi-a pus halatul şi a ieşit din cameră. La etajul al doilea era o lumină aprinsă. A urcat scările precaută. A ajuns până în dormitor şi când a deschis uşa a văzut că soţul ei era culcat pe spate şi peste el călărea goală infirmiera cu părul vopsit. Câteva minute mai târziu femeia în sutană s-a trezit aplicând fără pic de compasiune în capul poetului orb o serie întreagă de lovituri de ciocan.


Atemperator pediatric88

Munca mea cere o concentrare extremă, precum şi o stare de spirit anume, ca să o pot duce cum trebuie la bun sfârşit. Pot să garantez că senzaţiile pe care le încerc din cauza medicamentului pentru copii se opun pe de-a-ntregul realizării acestei munci.


89

Întrucât în acele luni picioarele femeii însărcinate au suferit o uşoară dilatare, ea poartă nişte ciorapi speciali. Din acelaşi motiv şi pantofii au tocuri joase. Cu două zile mai devreme fusese pentru ultima oară la ginecologul care o informase că nu a observat nicio complicaţie şi că în scurt timp va fi mama unor gemeni.


90

Golemul creat de margo glantz va creşte nemăsurat şi, la un moment dat, nici propria lui stăpână n-o să-i mai ajungă până la frunte ca să-i şteargă literele care vor fi cu siguranţă gravate acolo. Nemaifiind posibil să-i fie smulse aceste simboluri, cumplita creatură va evada şi va bântui pe străzi din ce în ce mai îndepărtate. Se va hrăni mai ales cu câinii peste care va da în drumurile sale.

0 comentarii

Publicitate

Sus