Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cuvinte pentru înecaţi

Henry James cu sau fără ceaşcă de ceai


Alina Andrei

26.07.2009
Idei în Dialog, iulie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pe bunul Henry James mi l-am imaginat întotdeauna cu un joben înalt pe cap şi cu o ceaşcă fragilă în mâna dreaptă. Nu ştiu de ce, aşa îl aveam în minte, deşi îmi dădeam seama că buna cuviinţă l-ar fi împiedicat să stea cu capul acoperit într-o încăpere unde se servea ceai. Dacă ar fi purtat scufie de noapte în cupeul care-l ducea la teatru, ar fi arătat la fel de nepotrivit. Pentru prima oară l-am văzut într-o fotografie în care nu se zărea urmă de ceaşcă ori de fursec dolofan. Era în picioare, îmbrăcat în haină lungă, groasă, şi se sprijinea de scaunul unei doamne cu pălărie şi-o blană ce-i curgea de la gât peste piept, de care am aflat apoi că era scriitoarea Edith Wharton. Se mai afla un bărbat cu mustaţă în preajma lor, dar nu-mi mai amintesc cine era şi ce căuta în fotografie. Un om şters, nu l-aş fi recunoscut dacă prin absurd m-aş fi întâlnit cu el în autobuz, asta dacă am presupune că prietenul lui Henry James ar mai trăi şi s-ar fâţâi de colo-colo prin Braşov, cu mijloacele de transport în comun, printre călători năduşiţi şi mai ales ţâfnoşi, cu pungi de plastic în mâini, umplute până la refuz cu pâine, hârtie igienică şi cutii de pateu din grăsime de porc, ficat, praf de ouă, nitrit de sodiu E 250 şi sare. O convingere lăuntrică îmi spune că doamna nu se afla în apele ei atunci când a fost fotografiată. Aproape că nu i se vede faţa, ascunsă după voaletă, însă ceva din felul în care stă înţepenită între cei doi bărbaţi îmi sugerează că nu se simţea bine. Poate era rebegită de frig, la urma urmei îşi ţinea mâinile ascunse în manşon. În această privinţă ar fi totuşi bine să nu mă pronunţ, n-am de unde să ştiu cum se simţea doamna Wharton doar privind-o în banalul portret de grup.

Nu-i de mirare că mi-l imaginam pe Henry James cu o ceaşcă în mână, nu ştiu dacă vreo nuvelă sau un roman de-al lui sunt lipsite de scene în care personajele beau ceai. Contese şi ducese, baroni, pastori, servitori şi pierde vară, toţi se învârteau în saloane în mijlocul cărora trona nelipsitul serviciu de porţelan, fără de care nu se puteau desfăşura îndelungile conversaţii evazive, cu insinuări şi cercetări insistente. Discuţiile acestea pe toate feţele îmi amintesc, iertată-mi fie alăturarea, de învârtitul câinelui în jurul cozii, tăierea firului de păr în patru şi de cabinetul unui psiholog; o încăpere cu birou greu, întunecat, şi-o canapea bordo cu picioare curbate, plus ciucuri vişinii. Şi de teoria chibritului! Neîndoios şi scriitorul îşi petrecea o bună parte din timp în vizite protocolare unde i se ofereau cu amabilitate ceşti pline. La fel şi Turgheniev, cu care se cunoştea bine, şi-a fericit personajele cu ceai, de data aceasta picurat din robinetul samovarelor. Fotografia de care vorbeam la început a fost făcută în 1904. În 1905 Edith Wharton s-a lăsat pozată stând pe fotoliu lângă un birou luxos. Şi aici pare înţepenită ca o scândură însă câteva amănunte asupra cărora îţi vine să zăboveşti, cum ar fi strălucirea aparte a ochilor, micul cercel perlă, broderia complicată a rochiei şi cele două plicuri tăiate (scrisorile par deja citite) te fac să nu uiţi prea uşor fotografia. Mi-ar plăcea să ştiu ce anume e scris pe foile din plicuri, însă ar fi o necuviinţă să fiu indiscretă, mai ales că nu poate avea finalitate curiozitatea mea. Nu-mi pot băga mâna în poză pentru a le înhăţa, pur şi simplu nu e posibil.

Mathew B. Brady, unul dintre părinţii fotojurnalismului, l-a pozat pe scriitor pe când era copil, alături de tatăl său. Asta se întâmpla în îndepărtatul an 1854. A trecut atâta timp de atunci încât privind portretul nu-mi vine altceva în minte decât că cei doi sunt morţi şi că praful s-a ales de oasele lor, precum şi de hainele pe care le purtau în acea zi. Brady l-a fotografiat şi pe Abraham Lincoln, de nenumărate ori. Grav şi cernit, cu obrajii scobiţi, preşedintele american arată şi acum, în imagini, ca un angajat la o firmă de pompe funebre. Cel puţin aşa mi se pare mie! Un portret a fost folosit ulterior pentru a fi imprimat pe bancnotele de 5 dolari.

Asociez America lui Henry James cu străzile elegante din Piaţa Washington, cu oraşul Boston din secolul trecut, întunecat şi friguros, dar şi cu înfloritoarea fabrică din Woollett, cea care producea "un obiect mic, banal şi destul de ridicol", de care ni s-a spus la începutul romanului Ambasadorii că nu era cârlig de rufe, nici cremă de ghete sau praf de copt, şi până în final, tu, ca cititor, rămâi nelămurit în privinţa sursei averii familiei lui Chad. Nu-mi doresc să vizitez acele locuri, oricum de fabrică nu-mi pasă, eram doar curioasă. Şi totuşi, ce fel de obiect se fabrica? Unii s-au hazardat să spună că era vorba de scobitori, alţii au pariat pe oliţele de noapte.

Într-o fotografie făcută la Roma, James e alături de prietenul său Hendrik Andersen. Deşi nu se întâmplă nimic deosebit - amândoi se uită spre obiectiv, mândri şi respectabili - imaginea mă duce cu gândul la o piesă de teatru, la o scenă intensă care tocmai a fost întreruptă la indicaţiile regizorului. Şi unde mai pui că din hăţişul frazelor lui James apar des interjecţii de genul "Oh!", "Ah!", poate că văzându-se în poză a exclamat la fel, împungând aerul cu nasul ridicat, apoi aplecându-l a încuviinţare. Ori nu?! "Micuţa Aggie" din Vârsta ingrată, cea cu părul nemaipomenit de roşu, e văzută la începutul romanului într-un portret adăpostit într-o ramă napolitană, meşterită "din ceva care arăta ca o blană stacojie". În viaţa mea n-am văzut o astfel de ramă! Fotografia "micuţei Nanda" era în aceeaşi încăpere, lângă veioză. Era înrămată în lemn alb, lustruit. Şi cum ni se spune că era mult mai frumoasă decât Aggie, se poate presupune că şi fotografia avea un plus de atracţie, deşi nu de fiecare dată un om încântător înnobilează imaginea mai mult decât unul modest dăruit de la natură cu farmece trupeşti. Tinerele fete obişnuiau pe atunci să-şi dăruiască portretele vechilor prieteni, probabil aşa cum adolescentele din zilele noastre îşi trimit pozele pe mail sau pe telefonul mobil, oricui se nimereşte să le solicite. Lângă cele două portrete, bătrânul domn Longdon rostise dezamăgit: "Mie nu mi-au oferit niciodată"; i-am ascultat păsul cu mila cuvenită, deşi pe lumea asta sunt rele mult mai mari decât să nu primeşti fotografii, şi prin urmare să bagi de seamă că eşti ignorat de cei din jur. Contrariul - să ţi se ofere prea multe şi mai ales de la cine nu trebuie.

În anumite fotografii la prima vedere nu se petrece nimic şi nici nu te captivează din cale afară, să simţi că n-ai putea să dormi noaptea dacă nu le-ai privi pe îndelete. Oamenii sunt încremeniţi chiar şi atunci când gesticulează, însă întotdeauna economicos, fără risipă de energie, aerul parcă e palpabil fără să înţelegi de ce ai senzaţia aceasta şi în general realizezi că există o atmosferă aparte. Le numesc fotografii jamesiene. Degeaba căutaţi în dicţionare, termenul nu există. Niciodată nu te va şoca o astfel de fotografie, însă dacă vei avea suficientă răbdare să-i savurezi subtilităţile, vei sesiza că în fond e misterioasă tocmai prin ceea ce nu arată explicit. În fond gesturile reţinute, aluzive, pot exprima emoţii puternice.

Portretul lui James Joyce, din 1928, de Berenice Abbott, e o fotografie jamesiană. S-ar putea obiecta că scriitorul stătea prea lejer, aproape şleampăt, cu pălăria aşezată în răspăr, dar totuşi personajele lui Henry James nu sunt împăiate, se relaxează şi ele. Ce mă captivează aici: privirea absentă a lui Joyce, printre lentilele rotunde ale ochelarilor, îndreptată către ceva aflat în studioul fotografului, undeva în dreapta, în afara cadrului. Poate că nu era nimic acolo sau erau doar obiecte banale. Un scaun, decoruri, o găleată. Degeaba, parcă tot simt ceva. La modul cum contemplă, în acel colţ ar fi putut să fie o mare cu fiorduri sălbatice, un nud renascentist dolofan sau servitoarea saşie cu pămătuful de şters praful suspendat în aer. Doamna Abbott e delicioasă într-un portret făcut la bătrâneţe de către un coleg de breaslă - Hank O'Neal. Zbârcită toată la faţă, ochii mari (par şi mai şi, din cauza cearcănelor adânci şi-a celor două şanţuri cei alunecă pe obraji pe lângă nas şi gură, până la bărbie), cu o căciulă de lână pe cap, ţuguiată, îmbrăcată în pantaloni şi-o haină de iarnă cu nasturi lunguieţi. E pozată într-un studio, lângă un decor, o pânză pictată cu nori. Nu zâmbeşte, pur şi simplu stă cu mâinile în buzunar, cu picioarele pe covorul persan. S-a născut în 1898, portretul a fost făcut în 1979, şi-a murit în 1991. Anii nu sunt importanţi decât pentru a-mi face o idee, pentru a o putea localiza mai uşor în spaţiu şi timp. În tinereţe arăta ca o dansatoare de charleston, din aceea cum am văzut prin filme învârtindu-se în cluburile de noapte din New York, printre trompetişti zănatici.

Alte fotografii jamesiene: Audrey Hepburn într-o maşină, pozată de Dennis Stock în timpul filmărilor la Sabrina, Look of art - autor: Mauro Fiorese (imagine cu două tablouri la care te-ai tot uita), George Sand văzută de Nadar în 1877 (pare aşa de cuviincioasă, încât nu-mi dau seama de ce Baudelaire a îndrăznit s-o compare cu o latrină). Privind ultimul portret îmi dau seama că nu-mi pasă deloc de romanele ei, pentru că o dată citite s-au strecurat în cotloanele cutiei craniene, cine ştie în ce parte (în stânga, dreapta, deasupra frunţii sau mai aproape de ceafă). În portiera de care se sprijină Hepburn se reflectă un bărbat, însă nu-ţi poţi da seama cine era. Un prieten consideră că dimpotrivă, aici nu este vorba despre o fotografie jamesiană "deoarece are impact, captivează din prima privire şi nu te lasă să pleci din ea". Îl contrazic!

Ce poze am văzut în ultima vreme şi care nu sunt, repet, nu sunt jamesiene: imagine documentară din Cincinnati (1909), cu o sufragetă îmbrăcată în uniformă de poliţist şi insignă ca de şerif, dreaptă şi bărbătoasă în fusta lungă, îndreptând pistolul către un bărbat ce dorea să reprezinte ideea de derbedeu, o poză de familie cu o bunicuţă din anii `60 călărindu-şi soţul aşezat în patru labe, pe covorul din camera de zi, portretul lui Muhammad Ali în şort, cu pumnii vârâţi în mănuşi de box, pozat de Flip Schulke sub apă, într-un bazin. Ar mai fi multe, însă cea mai cunoscută este Satiric Dancer de André Kertész, făcută la Paris în anul 1926. Nici în ruptul capului nu-mi pot imagina o doamnă din scrierile lui Henry James contorsionată pe canapea în poziţia aceasta atât de zurlie, cu picioarele albe sucite şi goale până mai sus de genunchi, în plus zâmbind cum nu se cuvine. Mă rog, cum nu se cuvenea în urmă cu 150 de ani, pentru zilele noastre tânăra e cât se poate de decent acoperită cu rochia, ba mă tem că este excesiv de îmbrăcată pentru anumite gusturi contemporane. În orice caz nu s-ar putea bea ceai în preajma unei asemenea făpturi, ci ceva mult, mult mai tare. Absint sau coniac, lângă o ţigară de haşiş. Să ne întoarcem în timp şi să presupunem că un personaj oarecare de-al lui James ar nimeri, din greşeală, în încăperea cu pricina, în timp ce Kertész pregătea aparatul sfătuind-o pe domnişoară, cred eu, în ce fel să-şi sucească braţele şi picioarele. În primul rând dacă ar fi fost avertizat din timp, Personajul (aşa îmi permit să-l numesc) şi-ar fi dorit să fie scutit de plăcerea de a apăsa pe clanţă şi de a păşi peste prag. Toată fiinţa lui morală ar fi fost zguduită dând peste o astfel de privelişte. Dacă l-ar fi însoţit o doamnă, aceasta s-ar fi ascuns tulburată după batistă dar ar fi fost pe jumătate mulţumită. Avea ce să povestească prietenelor la ceai. Se poate obiecta că fac procese de intenţie unor personaje literare, nu unor oameni în carne şi oase, însă e problema mea. Cei care s-ar fi putut simţi lezaţi: scriitorul, fotograful şi modelul, nu cred (din nou fac presupuneri) că ar fi avut ce obiecta. În ceea ce mă priveşte nu mă pot abţine să nu-mi închipui cum s-ar fi comportat Audrey Hepburn în Ambasadorii lui Henry James, cum ar fi arătat doamnele din Boston într-o fotografie de Brassai (noaptea, într-o cafenea din Paris), în una semnată de Kertész (pe canapea) sau, şi mai şi, într-una de Helmut Newton (cel cu nudurile obraznice, în care femeile domină bărbaţii, sunt puternice şi inaccesibile), aşa cum într-o zi, în autobuzul 17, timp de-o jumătate de oră mi-am dorit să văd cu ochii minţii personajele lui Turgheniev. Oricât de bizar ar părea, simţeam nevoia să-i zăresc aristocraţii ţinându-se de bară, printre ceilalţi călători, conversând tihnit ca şi cum s-ar fi aflat într-o pădure de mesteceni. Eram într-o dispoziţie melancolico-blegoasă, aşa se explică. Nu m-am străduit să-mi imaginez şi sunetele, pentru că n-aş fi ştiut să le pun în gură cuvinte ruseşti. Degeaba m-am chinuit, nu vedeam pe nimeni altcineva decât pe gospodinele cu plasele doldora de cumpărături şi pe pensionarii obişnuiţi de care mi se acrise. În cap îmi roiau cuvinte de genul: acolo, pe scaunul din dreapta, şade o doică cu părul lins la tâmple, la mijloc sunt două domnişoare însoţite de-un mujic încălţat cu cizme fără scârţ, Rudin stă în picioare, lângă şofer; atât domnii cât şi doamnele şi-au compostat biletele; batiste de mătase, andrele, bucle, bonete şi partituri muzicale. Nu vedeam nimic din toate acestea, însă nu m-am lăsat bătută... Şi pentru că Nabokov spusese că anumite fraze din romanele lui Turgheniev amintesc de "o şopârlă fermecată de soare pe un perete", şi-a mai pomenit de coada reptilei, de cuvinte încolăcite, de miere şi ulei, încercasem să-mi imaginez lighioana lipită de tavanul autobuzului, însă n-am izbutit. M-am oprit la timp, fiindu-mi teamă că reuşind n-o voi putea stăpâni de-a binelea şi că astfel se va prăbuşi peste capetele călătorilor. Ţipetele m-ar fi deranjat teribil. Coborând din autobuz i-am lăsat baltă, mai bine zis le-am dat drumul, nu mai aveam nevoie de plăsmuirile rusului. De fapt nu-mi dorisem nimic precis, ci doar să alung monotonia călătoriei cu autobuzul, nimic altceva. Mai uşor ar fi fost să-mi închipui că eu pot intra în romanele lui Turgheniev, şi nu invers. Doar vizite scurte şi fără să mă dau de gol. Aş fi o călătoare invizibilă care s-ar mulţumi cu puţin, de exemplu aş asculta cum gâlgâie samovarul şi m-aş plimba prin saloane, având grijă să nu stau cuiva în cale. Şi dacă mi s-ar face foame aş ciuguli din platourile lor (doar prăjiturile!), şi de mi s-ar închide ochii de somn aş aţipi iepureşte într-un fotoliu. Fiind invizibilă mi-ar fi un pic teamă că cineva se va aşeza peste mine, deşi puţin probabil. Din moment ce romanele au fost scrise, voi ştii ce vor face personajele pas cu pas, aşa că nimic rău nu mi se poate întâmpla. În clipa aceasta mi-aş dori să intru doar într-o singură fotografie, una făcută de tatăl meu. Poză alb negru, din carton uşor îndoit, în care călăresc un măgar gri sau maro (nu-mi amintesc bine, iar fotografia e undeva în albumul de familie), am burta goală, rotundă ca un pepene, şi râd lângă sora mea care la rândul ei călărea un măgar grizonat. Eram în curtea bunicilor şi-au trecut mulţi, mulţi ani de atunci. Tot aşa, aş intra doar un pic în fotografie, să mă văd mai bine şi să scarpin măgarii între urechi. Aş da o tură prin grădină, m-aş uita la bunicii din casă turtindu-mi nasul de geam şi m-aş întoarce; bunicii nu mai trăiesc, nici măgarii. Însă nu se poate de-adevăratelea. Dacă prin absurd un institut de cercetări ar inventa un dispozitiv minune, de călătorit prin fotografii şi cărţi, aş face tot posibilul să pun mâna pe aşa ceva. De cumpărat nu cred că mi-aş putea permite, de furat - nu sunt James Bond - însă m-aş putea angaja ca femeie de serviciu acolo, având grijă să nu sparg nici măcar o eprubetă, acceptând drept salariu câteva călătorii pe lună. Aş fi de-a dreptul mulţumită!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

Prea frumoasa poveste a domnului Măgar, carte semnată Alina Andrei.

blogul Alinei Andrei

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Singura veveriţă siberiană pe care o cunosc stă la bloc (5.0/5 - 27 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Poemul perfect de iubire pentru tine, doar pentru tine (4.8/5 - 17 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Patti Smith şi Robert Mapplethorpe în bucătăria lor (coioasă, cum ar spune un cunoscut de-al meu) (4.7/5 - 13 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Am vrut să fotografiez: Un om plin de păsări (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro La mine în cartier: Apollinaire şi Marie Laurencin (4.9/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer