Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Exit Starea de Insulă


Manu Anghelescu, Maria Balabas

27.07.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Îmi calculez anii în funcţie de stările de insulă. Dintr-un mecanism care încă funcţionează de la sine, am nehotărâta senzaţie că mai pot pune de-o oază de fericire sintetică printr-o adunare, aşa cum făceam în tinereţea fără bătrâneţe. Eram în luna lui iulie şi în acelaşi film cu personaje demodate care nu se pot acomoda la un val actual. Îmi veneau aceleaşi texte din anii trecuţi de glorie (h)indusă. Mulţimile atrag sclipiciul, underground-ul atrage "nonconformismul", ecologia ţine loc de ideologie etc. Cred că, cumva fără chef, salivam după acea cauză comună. Unii. Alţii alegeau să rămână în bula lor colorată de firicele de fum. De data asta n-am mai ales eu. Au ales zeii nebuni, atracţia vecinilor privaţi de acces în spaţiul Schenghen, prietenii atraşi de curiozitatea vecinătăţii cu un spaţiu sârbesc, colegii deschişi la experienţe mai puţin inginereşti şi critici de artă, porniţi în cruciada pentru adevăr de bas.

Bref, Exit, festivalul din cetatea de la Novi Sad, a picat ca un cub de gheaţă într-un pahar de rakia, într-o discuţie problematică la nivel financiar cu nişte francezi... care ca toţi francezii atraşi de balcanism sau pur şi simplu de ieftineală, au devenit peste noapte cei mai pasionaţi consumatori de autentic prefabricat. Era mai atunci. Aşa ne-am trezit cu biletele de plastic în braţe, la poarta unei cetăţi de cărămidă agresate sonor, de unde încă se mai vedeau legendarele rămăşite de pod bombardat. Iar eu, prin aceleaşi bălării circum-revoluţionare, mă luptam cu propriile temeri infantile. De data asta era clar că mă raportez la o stare pierdută în firele timpului. Şi confirmarea a venit la fix: nu-mi mai plac cutiile fără conţinut, sunetele fără concept sau adunările de muşte fără cap care consumă bulimic cifre mici. Vedeam însă lanul de fasole şi auzeam basul producător de dinari, vedeam ochelarii cu gratii roz şi îmi imaginam perspectiva purtătorilor. Beep, Beep, Beep, cu turma mestecătoare de extaze ilegale, la atac! Madone şi Moby, Korn şi roboţi Kraftwerk, urlete pe bas şi chimicale britanice, străine nouă, celor lucizi şi pierduţi într-o cloacă lucidă.

Apropo de criză, consum, propagandă ecologistă... Spaţiul sârbesc a învăţat să scoată banul de pe lumea vestică. Pe malul Dunării se auzeau zvâcniturile unui festival declarat ecologist pentru că a devenit o modă, dar finanţat tot de corporaţii sugătoare de petrol. Maria ştie. Pe scurt, nimeni nu căuta ceva anume. Nu căutau să fie găsiţi, nu căutam să fim descoperiţi. Eu încă aveam nevoie de mantie. Spaţiul schizofrenic de suspendat, frumos dar fără suflet, îmi amintea de un joc în reţea, pe care nu-l voi mai juca niciodată. În copaci, sub cireşi, în ierburi înalte, ni se aduc caise culese de mâini primitoare. Noroc cu cortul verde şi cu planta de apartament...

Totuşi, de ce nu ne puteam conecta la starea de cetate? Nu ne puteam sustrage de la adevărul nesatisfăcut care colcăia în noi. Prea mulţi adolescenţi britanici puşi pe distracţie ieftină sau, pur şi simplu, prea mult sunet fără muzică? Prea multă conştientizare a inutilităţii, prea multă raţiune şi prea mic bolul în care ne îndesam pentru a ne proteja spiritele pierdute într-un castel kafkian. Oricum, totul cu cod de bare. Aflu post-Exit că doi copii plătiseră cu viaţa starea de suspendare. Căzuseră de pe cetate. Noi, restul, încercam să supravieţuim. Personal, prefer să cedez locul meu unei Carmen de Bizet. Ea s-a extrovertit pe Prodigy împreună cu toată masa de oameni ahtiaţi după urlet şi lumină. Probabil, vorba ta, şi ei veniseră cu "iluminiştii" personali. Prea mare dezamăgirea, prea frumos locul. Adorm pe bancheta din spate. Suflarea îmi este deportată înapoi la bază. Prosopul m-a şters de păcatele neexprimate. the gods must be crazy. Nu va fi o a doua şansă.


Exit sau Cum n-am apucat să lupt

Toţi patru stăm lângă maşină, la vamă, ne lăsăm percheziţionaţi. O domnişoară în uniformă şi un coleg de breaslă mai în vârstă caută ilegalul în motor, în portbagaj, în cafea, în necesităţile noastre fizice. Nu-l găsesc. Pornim; iar eu adorm pe bancheta din spate. Abia aştept să-mi exprim păcatele. La Exit.

Surprinzător, prima noapte de festival mi-o petrec într-un apartament sârbesc, ce-mi respiră aerul de acum 20 de ani al României. Am senzaţia ciudată cum că n-aş fi părăsit nici teritoriul, nici timpul natal. Singură pasta de dinţi din baie mă readuce în prezent.... ah, şi "Michael Jackson is dead".

Dimineaţa următoare mi-aduce codul de bare care-mi permite accesul "o singură dată pe zi" în incinta cetăţuii. Nu întrevăd gravitatea acestui "o singură dată". Cumva, sunt fericită... întrevăd o stare de festival; n-o definesc, o las să mă încălzească.

Când în cele din urmă, păşesc în cetate, prima jumătate de oră mă învârt jur împrejur şi sunt uimită de frumuseţea locului şi de inventivitatea organizatorilor de a imagina scene în orice curbură arhitecturală. Din toate părţile mă împresoară vibraţii cu tentă muzicală - reggae, metal, hip hop, rock, electro... cum s-ar exprima PR-ul festivalului "everything"... mmmda. Pe scena principală Manic Street Preachers. La cortul pentru presă tocmai mi se spune că am pierdut conferinţa de presă cu Korn. Începe ploaia; şi plouă.

La lumina întunericului, încep să văd mai clar festivalul - preţurile mari pe mâncare şi băutură, Madona în toate colţurile şi imposibilitatea de a părăsi suspendarea cetăţii pentru o gură de linişte. Eşti obligat la 12 ore de Exit fără întrerupere.

În cele din urmă evadăm într-un câmp de grâu şi adormim pace.

Când a doua zi reiau mersul către festival văd şi alte incoerenţe: campingul este undeva sus pe un deal, faci cam 20 de minute până la corturi / duşuri / lockere; plăteşti în plus şi stai la înghesuială. Cum nu sunt doar la băut şi futut mintea cu droguri, îmi încerc forţele şi intru la 18:30 în fortăreaţa Petrovaradin. Nu există workshopuri cum am auzit că se găsesc la Sziget; doar un târg de ONG-uri sus pe deal, o mare de bere şi un perete de prezervative împărţite darnic de un sârb vopsit blond, cu piercinguri şi tatuaje în orice loc, care se recomandă politicos "de la Ministerul Sănătăţii". Direcţia Eco-Exit se recunoaşte în mormanele de pahare azvârlite războinic în iarbă, în flyerele ce le ţin companie tot în iarbă etc. Pe scena principală, bunica muzicii punk, Patti Smith, provoacă amintiri şi reacţii pumn-în-aer nostalgice. Smells Like Teen Spirit. Aş intra şi eu în joc, m-aş lăsa în voia aparentului, în liniştea inutilului, oricum nimic nu se mai schimbă, oricum muzica nu e altceva decât entertainment, până şi Patti Smith îşi joacă acum rolul pe scenă şi atât; daţi-mi să beau, daţi-mi să inhalez ce inhalaţi şi voi ceilalţi din jur, sârbi cu bani, englezi săraci, toţi în căutare de uitare de sine, în lipsă de o cauză comună, în afara războaielor pe care alţii le-au purtat slash le poartă pentru noi, toţi dând afară şi afară şi afară adrenalină la strigătele ce aţâţă de pe scenă Fuck You! Fuck You! Fuuuuuck YOU!!!!!

Mai sorb o gură de nimic. Kraftwerk.

La conferinţa de presă a lui Moby mi se şopteşte într-o ureche: half God half Musician... izbucnesc în râs. Batem palma întru prietenie jurnalistică, franţuzoaică ochelaristă şi cu mine. La final, după ce Moby bătuse câmpii cu zâmbetul pe buze sau nu, Beatrice se ridică, se aşează în faţa mult-prea-serioaselor camere de filmat şi spune: Acum fotografiaţi-mă şi pe mine!... nimeni nu înţelege gluma şi toţi se retrag cu importanţă, la treburile lor.

... şi-atunci ne-a cuprins mulţimea... din toate părţile, agresiv, cu ochii în sus, flori-de-soare toţi către ecranele pe care se proiecta Omul, cu chitară, fără chitară, toţi urmărind avid fiecare mişcare a Idolului, palpitând la fiecare colţ de melodie, brute neluând în seamă zvâcnirile vii de lângă ei; anii de închidere a graniţelor aşa să-şi fi găsit rezolvarea? În foamea după idoli de carton? În comercialul acesta care ne mănâncă de vie orice zvâcnire de răzvrătire? Unde s-au ascuns cele 100 de zile petrecute de studenţi în fortăreaţă în urmă cu 10 ani, unde voinţa şi forţa luptei întru schimbare? Ce-nseamnă acest ecologism aruncat ca o pleaşcă deasupra noastră, a celor participanţi la Exit?

... mă simt fiartă într-un cazan. Când se va evapora apa, cazanul va rămâne să se macine singur.

Vine şi cea de pe urmă zi. La conferinţa de presă pe teme ecologiste, organizată de unul dintre sponsorii principali Exit, o importantă companie de petrol - Naftina Industrija Srbije - lumea se teme. Domneşte frica de consecinţe, vorbele spuse unei jurnaliste din Franţa se pot lăsa cu concedieri, oprobriul public, excluderea din societate, din rai şi nu în ultimul rând de pe terasa destinată VIP-urilor. Una dintre angajatele Naftina Industrija îi smulge din mâini colegei mele hârtia pe care aceasta îi notase adresa de mail. Pentru că nu ne lăsăm, ne oferă cadou nişte pelerine de ploaie şi două şepci. Da' mai tăceţi din gură! se pare că ne sugerează. Mai târziu, PR-ul festivalului ne spune senin că ei, ca tineri în căutare de succes, nu se tem de micile compromisuri inerente dezvoltării, cum ar fi acceptarea sponsorizării oferite de acest comerciant de petrol. De aici, de la Exit, vor apărea următorii prim-miniştrii sârbi. Mi-e frică de lumea aceasta care n-are alt stăpânitor decât banul - obţinut prin vânzarea tinereţii, idealurilor, reperelor morale.

Ce e mai grav - tinerii înşişi nu văd altă cale spre "realizarea succesului şi dezvoltare" decât aceasta. "Dacă vrem ca festivalul să devină din ce în ce mai mare, trebuie să devină din ce în ce mai comercial" îmi spune recepţionerul unui hostel din Belgrad. "Ce se-ntâmplă cu sârbii care n-o să mai poată să-şi permită accesul la festival?" întreb eu... "Altfel nu se poate"... britanicii spun că e fantastic la Exit... de aceea au şi fost arestaţi vreo 30 pe motiv de droguri; fata care vinde borsete pe lungul drum dintre intrarea la festival şi camping spune că, de trei ani, n-a mai intrat în fortăreaţă. "Festivalul este gol, nu mai are suflet, prefer să stau şi să vând lucrurile acestea aici, afară. Cred că atmosfera e mai caldă, mai umană".

... este concert Prodigy. Sunt unul dintre cele 40.000 de corpuri din faţa scenei imense. Mă gândesc că, în urmă cu 2, 3 ani - aş fi ridicat şi eu mâna în aer şi aş fi urlat I got the poison I got the remedy. De data aceasta văd clişeul mai mare decât sloganul, turma atacând umanul, sacul cu adrenalină descărcându-se inutil într-un aer bombardat cu vibraţii presupus muzicale.

Îmi vine să repet idiot ca Lenny din Oameni şi şoareci: "Şi cu iepurii? Cum o să fie cu iepurii?" Noi eram iepurii, lăsaţi de izbelişte în propria noastră mirişte, de pe care păscusem şi ultima urmă de ideal; şi o mână tembelă şi mare ne mângâia din când în când pe cap, omorând vrând-nevrând pe unul sau pe altul, la întâmplare...















Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer