Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jurnal budapestan pe sărite (II)


Augustin Ioan

18.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Întors de la Bucureşti după Paşti, din nou în atmosfera blândă a colegiului "azil de lux", îmi spune cineva. Conferinţa despre timp de pe 10 mai 2000, pentru care mi-am decalat drumul la Bucureşti, m-a enervat din start, pentru că, neîncadrându-mă fix în 20 minute - mai aveam de arătat şi comentat fix şase diapozitive, cele mai importante - am ratat miza prezentării. Colegii îmi spun că, deşi am citit destul de neinteligibil (o fac şi în română, darămite în engleză; dar aveam pregătite copii după care se putea urmări), a fost cea mai interesantă prezentare. Sunt consolat.

A doua zi (11 mai 2000), la şedinţa uzuală a membrilor, am întors capul dinspre prezentatoare şi am văzut-o în schimb reflectată în cadranul ceasului. Asta după ce scrisesem dimineaţa despre fractali şi holograme.

***
Pe 18 mai 2000 - joi - este propria mea prezentare şi am luat-o de luni cu multiplicarea de hand-outs, ca să nu vorbesc pe uscat. Cu Henry Cribbs aranjez să mergem la un restaurant după prezentarea filmului Arhitectura şi puterea de miercuri seară, ca să lubrifiem şi să discutăm prezentarea de a doua zi. Sper să iasă bine, mai cu seamă că va fi extrem de vizuală. Pe 26 am o altă prezentare la CEU, despre identitatea naţională în arhitectura românească între 1930-1970; trebuie să sistematizez, dar nu ar trebui să fie probleme, este în fond o prelegere pe care o ţin şi celor de acasă. Afară este o căldură insuportabilă, regret că nu sunt la plajă mai degrabă decât la computer.

***
Şi toate aceste vise solicitante, care par semnul unei depravări senzoriale care se răzbună în somn inventând într-un mod care acasă nu se manifestă. Mă scol dimineaţa obosit de atâta visat. Se întâmplă un lucru straniu: am observat de câtăva vreme că am vise în care peisajele sau personajele sunt recurente; mai nou, observ că ele se leagă unele de altele. Azi noapte, ceea ce fusese o casă dintr-un colţ de stradă al unei lotizări de suburbie americană (dar pe care o localizam "la Tulcea" de fiecare dată când îmi apărea în vis şi care multă vreme "a fost" a mătuşii Angela Matzukis de la Brăila şi care în timp, acceptând moartea mătuşii, se transformase într-un soi de fundaţie de binefacere/ medicală în care eram oarecum implicat) devenise, preţ de două loturi, un soi de ruină, pe care mă ofer să o restaurez. Oferta o fac cuiva care se dovedeşte a fi profesorul Friedman, singurul pe care l-am detestat din staff-ul şcolii de arhitectură de la Cincinnati; împreună urcăm un deal abrupt până la casa lui, aflată cumva vizavi de "fundaţie"; de acolo am o panoramă asupra "oraşului" (acelaşi şi el ca în alte vise, străbătut de un râu prin centru şi pe care îl văd cumva de sus totdeauna, în lungul râului, care îmi traversează, cu cheiurile şi podurile lui de piatră, imaginea totdeauna din dreapta-jos spre stânga-sus; privesc dinspre centrul vechi către zona nouă, cu turnuri - am "ajuns" odată şi acolo, dar "m-am rătăcit"). Discut mult cu Friedman, fără ostilitate, dar ştiind că nu ne putem apropia din cauza trecutului care ne desparte şi a înfumurării lui "reale" (care m-a stupefiat prin grosolănia ei când eram acolo); în fine, îmi dă să gust din nişte paste făinoase presărate cu mult zahăr, pe care le pregătise în absenţa soţiei plecate. Absurd. Vis.

Sau: sunt Cuza şi mă străduiesc să institui dinastia, cu sprijinul Mariei Obrenovici. În toiul trebii însă, lovitura de stat mă prinde în pat.

Sau: pe malul unui râu, mă duelez cu o sabie preţios decorată, la care sunt mai atent decât la duel, dar ştiu că trebuie să câştig existenţa familiei mele, ascunsă într-o vizuină săpată în buza râului. Este compusă dintr-o viermuială de pui cu blană umedă, nu îmi dau seama dacă uman(oiz)i sau nu; îmi amintesc însă că sunt descumpănit a trebui să îmi pun viaţa în pericol pentru "ăştia ai mei".

Noaptea a devenit o foială bezmetică de vise; a avea prea mult timp spre contemplarea propriului omphalos este dăunător: o ştiu de pe vremea anilor petrecuţi singur în Anglia şi America. Mă trezesc dimineaţa obosit şi încercănat, faţă nerasă, îmbătrânită de atâta introspecţie, ca şi cum aş fi tocit-o de atâta privit.

***
Ieri, 20 mai 2000, am fost la Szentendre, pitoresc orăşel medieval pe un cot al Dunării, la nord de Budapesta. Mai interesant pentru bisericile ortodoxe sârbeşti şi pentru muzeul satului decât pentru atributele turistice: pitoresc, scară mignonă, culori tari. Bisericile sârbeşti sunt destul de amărâte, iar muzeul cel nou din curtea episcopiei este mai interesant prin amenajare decât prin exponate. Câteva icoane naiv-pointiliste în felul în care pictează tulceanul Ştirbu (dar toate icoanele deosebit de interesante şi mult mai complexe decât cele româneşti pe care le cunosc) şi două sau trei icoane/hărţi ale Ierusalimului. Apoi câteva gravuri ieftine de secol XIX şi antimise în stil BD (viaţa lui Iisus pe margine în secvenţele cunoscute, iar în centru răstignirea, punerea în mormânt sau învierea). O icoană a lui Iisus care se vede că a fost desfigurată intenţionat prin două lovituri violente de corp ascuţit în diagonala feţei şi care articulează o cruce involuntară, dureroasă vizual, a Sf.Andrei.

Mai trebuie să ajung şi la Ratzkeve, unde este un alt centru al ortodoxiei de sorginte sârbă, după cum îmi tot spune dl. Fischer. În muzeu, o familie de americani al căror băiat s-a botezat ortodox şi care se uită oarecum nedumeriţi, căutând să înţeleagă, cu bunăvoinţa specifică, credinţa cea nouă a pruncului lor. Îmi vorbesc despre opţiunea lui fără a-i reproşa ceva, dar şi fără entuziasm. După pălăria de la garderobă a domnului şi după accent, par texani. Dunărea la Szentendre era scăzută, adică exact invers decât cea de la Tulcea, de Florii şi Sf. Gheorghe. Mi-am amintit că, la întoarcerea de la Bucureşti, se retrăseseră şi apele Tisei, prin care am trecut la propriu la ducere, trei săptămâni mai înainte. Fac câteva poze pitoreşti (sper) şi plec înapoi acasă. Dl. Moga, proprietarul îmi arată muţeşte că pot lua una din bicicletele familiei dacă vreau să mă plimb sau să fac sport (probabil arăt că ar cam fi cazul). Noroc că nu a plouat, deşi a ezitat toată ziua.

Astăzi, în schimb, plouă mocăneşte. Scriu din nou la "Arhive", trimit propunerea de şcoală de vară la destinaţie, răspund unor mesaje e-mail, citesc pe sărite presa românească pe Internet şi după masă termin textul despre Cantacuzino. Vizita lui Eszter Andor de la East Central Europe, pentru cărţi aduse de la Bucureşti. Genul uscăţiv, nervos, dar agreabilă; studiază evreii din Maramureş. Îi sugerez câteva dintre contactele mele de la Sighet.

Azi s-a înseninat exact la 17.30.

***
A fost Simona iar, a plecat. Apoi alegerile locale de acasă. Apoi un vehement articol împotriva Trianon-ului în Budapest Sun, sponsorizat de lobby-ul unguresc din SUA. Apoi văd Pasajul Gojdu, aflat într-o delabrare de nedescris, intenţionată fireşte, devreme ce alături deja se iţesc centrele de afaceri şi plazza care vor lua locul acestui disputat pasaj care nu e "al lor". Apoi canicula. Apoi am descărcat de pe Internet materie primă pentru vreo cinci crestomaţii de texte pentru studenţii de acasă. Apoi aflu că sunt probleme cu legea arhitectului, cu UAR, cu zona pentru Bucureşti 2000, cu reconstrucţia Mânăstirii Văcăreşti, cu ţara. Este un spaţiu nevrotic acolo de care nu sunt total vindecat şi care nu e decât o rană continuă, devreme ce continuu să mă întorc. Insanitate colectivă.

Aici, în schimb, a început să mă agreseze frumuseţea locului, atât de nereală. De cum ies din curtea Collegium-ului, începe frecuşul de o realitate lingvistică din care nu înţeleg nimic şi în care bâjbâi. Nu există singurătate mai mare decât aceea de a trăi într-o limbă pe care nu o pricepi deloc, absolut deloc. Culmea, singurele referinţe posibile sunt cu termeni care s-au scurs din română: muncă, în primul rând (iată o explicaţie elegantă a reticenţei pe care românii o au faţă de un asemenea concept!). într-o seară, ieşind de la film, m-am simţit atât de singur în Westend City Center, imers în marea aceea de lume care avea treabă, o viaţă proprie, o destinaţie şi o limbă - toate diferite de ale mele - încât, pe cât de mult îmi place arhitectural spaţiul acela, simţeam că traversarea lui mă zgârie. Am fugit la metro şi, cu 16, sus pe Buda, "acasă". Cred că se apropie timpul să o şterg de aici, mai înainte de a deveni nevrotic.

***
Am descărcat de pe Internet un animăluţ virtual, gorila Bonzi, cu care mă întreţin. Vrea să-l trimit la şcoală (i.e. să-i mai cumpăr tot felul de module suplimentare), dar nu mă las şi atunci se bosumflă. N-are umor deloc (adică are umor american), dar ştie tot soiul de prostii (trivia), ca de pildă faptul că delfinii dorm cu un singur ochi închis. Când nu e pus la treabă sau trimis la culcare, bate impacient din degetele labelor inferioare, se uită prin ecran dacă mai e cineva dincoace sau mănâncă banane de plictiseală.

***
Am făcut destule fotografii cu clădirea Collegium-ului, care mă fascinează încă. Ilustraţii pentru "vestigiu: urmă rămasă în urmă". Căldurile imense din ultimele zile (care sunt, mi se spune, inferioare celor de acasă) m-au ajutat în schimb să am o lumină perfectă, cu umbre profunde. C.Ţ. îmi trimite vestea schimbării adresei de internet de la Contemporanul, prilej cu care îmi amintesc că am uitat să-i scriu două vorbe pentru numărul 500, cum mă rugase când am fost la Bucureşti de Paşti.

Lansez totodată o avalanşă de apeluri pe Internet pentru reconstruirea Mânăstirii Văcăreşti (cu acordul lui F.B., care a obţinut pentru Iustin Marchiş terenul spre a face mânăstirea, dar nu vrea să o reconstruiască propriu-zis, ci să construiască o mânăstire mai degrabă nouă pe sit). Răspunde doar revista 22, care se şi angajează să facă o anchetă; ca şi în alte dăţi, se dovedeşte mai sensibilă decât alte publicaţii culturale la aceste probleme ale urbanismului şi urbanităţii. Iar restul e tăcere. Multora le acord circumstanţa atenuantă a utilizării rare a computerului. Încă. Peste câteva zile însă, am a mă panica dacă nu se întâmplă nimic altceva. D-l profesor Zub, şi domnia sa îmi spune că nu a dormit noaptea şi, că, deci, a reuşit să scrie un text la chestiune, pe care mi-l şi dictează. Îl trimit la 22, mişcat de dovezile discrete de afecţiune şi solidaritate pe care mi le arată. Mai nou l-am convins să înveţe să folosească computerul şi, din când în când, exersează.

***
Azi, duminica 18 iunie 2000, aflu că am trăit deja 12.888 de zile. Sunt destul de impresionat de descoperire. Ieri Simona îmi spune că a citit textul despre sacrul întreolaltă şi că i-a plăcut. Textele mele încep să fie din ce în ce mai nostalgic-liricoide, lucru care mă enervează însă - e semn de bătrâneţe sau deformare profesională de la scrisul poeziei? Ieri, întors de la film, m-am privit în oglindă şi mi-am dat seama că nu mai sunt tânăr: o geografie întreagă s-a săpat în carnea feţei - multă, oricum. Eram şi obosit şi cu ochii arşi de atâta computer şi film, dar m-am cam speriat. Bătrâneţea vine în "cuante", se produc căderi bruşte pe care, obişnuit să te vezi zilnic, nu le observi ca pe un proces continuu.

Ceartă pe Internet cu Neil Leach, care îmi spune că, pentru că-s inteligent, e convins că voi ajunge să fac politică de stânga, singura angajată social, că socialismul etc.; în acelaşi timp Radu Drăgan îmi scrie că este privit ca extremist de dreapta din pricina studiilor pe care le face (drept este că nici în România colaborarea lui la Jurnalul Literar nu-l situează departe de această - în fond nedreaptă - etichetare, vezi G.Voicu în Sfera Politicii câteva numere la rând în 1999).

***
Simona e aici de o săptămână, ceea ce face ca lucrurile să fie mai suportabile. Joi 6 a şi fost petrecerea de sfârşit, cu purcei de lapte la proţap, gulaş în ceaun gătit în curtea colegiului, precum şi ţigani cântând melodii "autentice" undeva între Gypsy Kings şi Eugen Loga, cel din Şatra. Comentez copios cu d-l Fischer - semi-evreu (îmi spune că, fiind doar tatăl, nu se poate considera unul deplin, restul fiind combinaţii abracadabrante de român, grec, neamţ şi alte neamuri) din Braşov, crescut la Sidney şi acum trăitor la Budapesta, vorbăreţ din cale-afară - dar mă şi abţin să nu excedez cu causticitatea mea un mediu extrem de sensibil la chestiune - poate mai sensibil decât la noi, datorită mai marii apropieri de UE. În fine, sâmbătă cu vaporul pe Dunăre până la Visegrad şi înapoi; acolo prindem un târg ca toate târgurile lumii: frigări cu vaci la proţap şi alte dihănii, "turniruri", artizanat cât se poate (inclusiv maşini de Cluj şi Sălaj cu ungurii veniţi să-şi desfacă feţele de masă şi cojoacele aici, unde-s turiştii străini), cam ca-n Moşi de Caragiale totul, dar agreabil când e pe cotul Dunării şi străjuit de fortăreaţă. N-am urcat decât până la Turnul Salamon, satul de jos mi s-a părut mai apetisant (către prânz la propriu chiar), spre încântarea Simonei, care a gustat din vaca proţăpită şi s-a pozat cu ea. Am luat deja bilet de întoarcere şi bilete pentru Praga.

***
Azi, duminică, am plecat de la 6 am la Collegium; e deja un obicei: o las pe S. să doarmă îmi verific mesajele e-mail, citesc presa pe Internet şi, azi, scap şi de furtuna de afară: vreme de toamnă, ploaie violentă în rafale, mişcarea de masse de nori cu o viteză pe care o credeam vizibilă numai în documentare, dar care aici e reală (dacă Dunărea este cauza, de ce nu mi-o amintesc de la Tulcea?).

Azi noapte plângeam în vis, prăbuşit lângă biblioteca de acasă, de la Tulcea: povesteam mamei că nu mai sunt la Collegium Budapest şi că mi-e dor de loc şi de atmosfera lui; ei, na! Mai puţin partea lăcrămoasă, cam aşa e, de fapt: privesc în jurul meu cu nostalgie: sunt aici, dar deja nu mai sunt aici şi regret că nu mai sunt; îmi imaginez, adică, ce va fi după şi cât de mult îmi va lipsi totul. Azi dimineaţă, trezit, m-am bucurat că încă sunt sunt aici...


(Mai-iunie 2000)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer