Revolutionary Road

Revolutionary Road, primul şi cel mai premiat roman al scriitorului american Richard Yates, a apărut la Vellant, în traducerea lui Bogdan Perdivară.

Inclus în 2005 de revista Time pe lista celor mai bune romane de limbă engleză din 1923 până în prezent, Revolutionary Road spune povestea destrămării unei căsnicii. Un cuplu frumos, talentat şi promiţător, Frank şi April Wheeler sunt plictisiţi de lumea monotonă a suburbiei şi visează să-şi schimbe viaţa. Richard Yates surprinde cu luciditate şi fineţe cum decizia celor doi de a-şi urma visul duce la trădare şi tragedie.

Romanul a fost redescoperit recent de cititori datorită ecranizării de succes în regia lui Sam Mendes: Revolutionary Road / Nonconformiştii (2008). Filmul - primit foarte bine atât de public, cât şi de critici - îi are în rolurile principale pe Leonardo DiCaprio şi Kate Winslet şi a fost nominalizat la Oscar, Globul de Aur sau Premiile BAFTA. Revolutionary Road a primit elogiile presei şi ale mediului literar, fiind lăudat de mari nume ale literaturii contemporane, precum Nick Hornby, Julian Barnes, Tennessee Williams sau Kurt Vonnegut.

Richard Yates s-a născut în 1926, în Yonkers, New York. Când avea numai 3 ani, părinţii săi au divorţat, el şi sora sa rămânând în grija mamei. A servit în armata americană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a scris texte publicitare pentru Remington Rand Corporation şi, pentru o scurtă perioadă în anii '60, a scris discursurile senatorului Robert Kennedy. Revolutionary Road este primul său roman, nominalizat în 1962 la National Book Award. Este autorul a alte opt lucrări, printre care romanele A Good School, The Easter Parade şi Disturbing the Peace, şi a două colecţii de nuvele, Eleven Kinds of Loneliness şi Liars in Love.

Ea îl aştepta în cabina de machiaj, pregătită să arate o figură vioaie de circumstanţă oricărui membru al trupei Laurel Players pe care l-ar fi putut întâlni în drumul spre ieşire, dar reuşiră să-i evite pe toţi. Îl conduse printr-o uşă laterală care dădea într-un coridor de şcoală gol, cu ecouri, lung de patruzeci de metri, prin care merseră fără să se atingă, păşind prin ovalurile făcute de lumina lunii la picioarele lor, pe podeaua de marmură.

Mirosul şcolii în întuneric, de creioane, mere şi lipici, îi aduse în priviri o dulce şi nostalgică durere şi iată că avea din nou paisprezece ani, şi era în anul în care locuise în Chester, Pennsylvania - nu, în Englewood, New Jersey - şi-şi petrecuse tot timpul liber plănuind cum să ia trenuri ca să ajungă pe Coasta de Vest. Trasase câteva rute alternative pe harta feroviară, repetase de multe ori cum avea să se poarte (politicos, dar gata să se bată cu pumnii la nevoie) prin jungla de vagabonzi ce i se întindea înainte şi-şi alesese toate piesele din garderobă din vitrina unei prăvălii Army and Navy: jachetă şi jeanşi Levi's, o cămaşă kaki în stil militar, cu găici pentru epoleţi, bocanci înalţi cu ţinte de metal la vârfuri şi călcâie. O pălărie veche de pâslă a tatălui său, ce putea fi făcută să-i vină cu o mână de ziare îndesată în căptuşeală, urma să dea costumaţiei nota potrivită de sărăcie decentă, iar orice altceva i-ar fi încăput în rucsacul lui de Cercetaş, strâns cu frânghie la gură şi întărit artistic cu bandă adezivă, ca emblema Cercetaşilor să nu se vadă. Cel mai bun lucru în privinţa planului era secretizarea lui absolută, până într-o zi, pe culoarul şcolii, când îi ceruse impulsiv unui grăsan pe nume Krebs, lucrul cel mai apropiat de un prieten pe care-l avea anul acela, să meargă cu el. Krebs rămăsese mut de uimire - "Cu un marfar, adică?"- şi începuse îndată să râdă zgomotos. "Mă termini, nu alta, Wheeler. Cât de departe crezi c-o să ajungi tu cu un tren de marfă? Şi de unde-ţi vin, apropo, ideile astea aiurea? Din filme sau de unde? Vrei să-ţi spun ceva, Wheeler? Vrei să ştii de ce toată lumea crede că eşti un neisprăvit? Fiindcă eşti un neisprăvit, de aia".

Străbătând aceleaşi mirosuri şi privind silueta palidă a lui April mergând pe lângă el, îşi lăsă tot mai pronunţata nostalgie s-o cuprindă şi pe ea, şi tristeţea copilăriei ei. Nu era în stare s-o facă prea adesea, fiindcă cele mai multe dintre amintirile ei erau povestite plat şi dificil de stors emoţional ("Am ştiut tot timpul că nimănui nu-i pasă de mine şi tot timpul le-am transmis celorlalţi că ştiu"), însă mirosul şcolii îl făcu să se gândească la un moment anume de care-i povestise ea, o dimineaţă în Rye Country Day, când un flux menstrual de o neobişnuită bruscheţe şi cantitate o luase prin surprindere în mijlocul unei ore de clasă. "La început am rămas aşezată acolo", îi spusese. "A fost o prostie; iar după aceea a fost prea târziu". Şi se gândi la cum trebuie să se fi furişat ea din bancă şi să fi dat buzna afară din încăpere, cu o pată roşie de mărimea unei frunze de arţar pe spatele fustei de in, în vreme ce treizeci de băieţi şi fete o priveau cu uimire tâmpă, cum trebuie să fi alergat pe coridor într-o tăcere ca de coşmar, pe lângă uşile altor clase pline de murmur, scăpând pe jos cărţi, ridicându-le şi iarăşi fugind, lăsând o dâră lungă, vizibilă de sânge să stropească podeaua, cum fugise la cabinetul medical şi se temuse să intre, cum apoi alergase până la capătul altui coridor până la ieşirea de incendiu, unde-şi scosese jacheta şi şi-o legase în jurul taliei, pe şolduri; cum, după aceea, auzind sau părându-i-se că aude paşi apropiindu-se, străbătuse la iuţeală peluza însorită de-afară şi o apucase spre casă, păşind măsurat şi cu capul sus, pentru ca oricine s-ar fi întâmplat să-i arunce o privire de la oricare dintre cele o sută de ferestre să creadă că se duce la o treabă absolut normală legată de şcoală şi că-şi poartă jacheta într-un mod absolut normal.

Faţa trebuie să-i fi arătat aproape exact ca acum, când deschiseră această nouă ieşire de incendiu şi păşiră prin această altă curte a şcolii aflată nu departe de Rye, iar felul ei de-a merge trebuie să fi fost şi el similar.

Sperase că avea să stea aproape de el în maşină - voia s-o cuprindă pe după umeri în vreme ce conducea - , dar ea se făcu mică şi se lipi de portiera din partea ei, întorcându-se să privească luminile şi umbrele mişcătoare de pe drum. Ochii lui Frank, prin urmare, prinseră să se rotunjească şi gura să-i capete o expresie severă în vreme ce învârtea volanul şi schimba vitezele, până când, într-un final, umezindu-şi buzele, se gândi la ceva de spus.
- Ştii ce? Ai fost singura persoană din toată piesa. Nu glumesc, April. Serios.
- Bine, spuse ea. Mulţumesc.
- Doar că n-ar fi trebuit să te lăsăm să te bagi în blestemăţia asta.

Cu mâna liberă îşi desfăcu gulerul ca să-şi răcorească gâtul şi ca să-şi găsească alinare în senzaţia sofisticată, pentru adulţi, a cravatei de mătase şi a cămăşii Oxford.
- Aş vrea numai să pun mâna pe ăla, cum îl cheamă. Pe regizorul ăla.
- N-a fost vina lui.
- Pe toată gaşca, atunci. Dumnezeu ştie c-au fost mizerabili. Toată chestia e că ar fi trebuit să-mi dau seama de la început. Eu ar fi trebuit să ştiu cu ce am de-a face, asta-i toată povestea. N-ai fi intrat niciodată în afurisitul ăsta de grup dacă nu te-am fi convins eu şi soţii Campbell să te bagi. Mai ţii minte când am auzit prima dată de el? Şi tu ai spus că or să fie, probabil, o grămadă de idioţi? Ei bine, ar fi trebuit să te ascult, atâta tot.
- Bine. Am putea, cumva, să nu mai vorbim despre asta chiar acum?
- Sigur că da. Încercă s-o bată uşor pe coapsă, dar n-o ajunse peste lăţimea scaunului. Sigur că da. Doar că nu vreau să te simţi tu rău, atâta tot.

Cu o siguranţă graţioasă, fluidă, viră de pe drumul secundar, plin de hopuri, pe întinderea dură şi netedă a Şoselei Doisprezece, simţind că atitudinea îi era, în sfârşit, cea potrivită. O pală de vânt înviorător îi ciufuli părul şi-i răcori mintea, iar el începu să vadă acel fiasco al trupei Laurel Players în adevărata lui lumină. Nu merita, pur şi simplu, să te simţi rău din cauza asta. Oamenii inteligenţi, care gândeau, puteau trece peste asta cu uşurinţă, la fel cum treceau peste lipsa de sens completă a slujbelor lor anoste şi peste absurdul mortal al caselor lor plicticoase din suburbii. Circumstanţe economice te puteau forţa să trăieşti în asemenea mediu, dar important era să te menţii necontaminat. Lucrul important, mereu, era să-ţi aduci aminte cine erai.

Şi acum, aşa cum făcea adesea când se străduia să-şi amintească cine era, mintea îi zbură la primii ani de după război şi la cvartalul dărâmat, de pe Bethune Street, în partea aceea de New York unde liniştita parte vestică din Village se topea printre tăcutele depozite de pe malul apei, unde briza sărată a serii şi braţele adânci, întunecate ale râului înmiresmau aerul cu promisiuni de călătorii. Când avea doar puţin peste douăzeci de ani, purtând cu mândrie numele de "veteran" şi "intelectual", la fel de curajos cum îşi purta şi jacheta îmbătrânită de tweed şi cămăşile kaki spălăcite, avusese în posesie una dintre cele trei chei ale unei garsoniere de pe stradă. Celelalte, ca şi dreptul de a "folosi locul" la două din trei săptămâni, erau deţinute de doi colegi de la Columbia College, care plăteau fiecare câte o treime din chiria de douăzeci şi şapte de dolari. Cei doi, un fost pilot şi un fost infanterist marin, erau mai în vârstă şi mai relaxaţi în privinţa celor lumeşti decât Frank - păreau în stare să facă rost de nesfârşite plutoane de fete cu care să folosească locul -, dar nu dură mult până ce Frank, spre propria-i uimire, începu să-i ajungă din urmă; fusese o vreme minunată a ajunsului din urmă în multe privinţe, a construirii şovăielnice a încrederii în sine.

Desenatorul solitar de trasee feroviare nu sărise niciodată într-un vagon de marfar, dar era din ce în ce mai puţin probabil ca cineva precum Krebs să-l mai numească neisprăvit. Armata îl încorporase la optsprezece ani, îl aruncase în ultima ofensivă de primăvară a războiului din Germania şi-i oferise un tur confuz, dar dătător de senzaţii tari al Europei, înainte să-l lase la vatră, şi de atunci viaţa îl întărise din ce în ce mai mult. Părţi separate ale caracterului său - chiar acele trăsături ce-l făcuseră să viseze, singuratic, printre elevi şi, mai târziu, printre soldaţi - toate acestea păreau, deodată, să se fi coagulat într-un întreg solid şi atrăgător. Pentru prima dată în viaţă era admirat, şi faptul că fetele chiar voiau să se culce cu el era doar cu puţin mai remarcabil decât cealaltă descoperire a sa - că bărbaţii, şi încă unii inteligenţi, voiau să stea de vorbă cu el. La şcoală, notele lui fuseseră arareori peste medie, dar nu era nimic mediocru în discuţiile de pahar, ce durau noaptea întreagă, care începuseră să aibă loc în jurul lui - discuţii ce se terminau adesea cu un murmur aprobator, însoţit de ciocănirea semnificativă a tâmplei cu degetul: "bătrânul Wheeler chiar le spune bine".

Tot ce i-ar fi trebuit, i se zicea, erau timpul şi libertatea de a se găsi pe el însuşi. I se preziseseră cariere variate, consensul fiind că avea să-şi găsească ceva de făcut în "domeniul umanist", dacă nu chiar în arte - avea să fie, oricum, ceva ce urma să necesite un devotament îndelungat şi ferm - iar asta avea să implice rapida şi permanenta retragere în Europa, pe care o descria adesea ca pe singura bucată de lume în care merita să trăieşti. Frank însuşi, mergând pe străzi la crăpat de ziuă după unele dintre discuţiile acelea, sau stând pe spate şi cugetând, pe Bethune Street, în nopţile în care avea dreptul de folosinţă asupra locului, dar nicio fată cu care să-l folosească, n-avea aproape niciun dubiu în privinţa propriilor merite excepţionale. Nu erau oare biografiile tuturor marilor oameni pline de aceleaşi şovăieli tinereşti, de aceleaşi rebeliuni împotriva taţilor lor şi a felului în care înţelegeau viaţa taţii lor? Putea să fie recunoscător chiar şi pentru că nu avea o anume arie de interes: evitând scopurile precise, evitase limitările precise. Lumea, în momentul acela, putea să fie domeniul său de studiu.

Dar pe măsură ce anii de colegiu treceau, începuse să fie bântuit de numeroase depresii mărunte, care îşi sporiseră numărul în săptămânile după ce colegiul se terminase, când cei doi colegi începuseră să se folosească de cheile lor din ce în ce mai puţin, lăsându-l singur în apartamentul din Bethune Street, cu slujbe obscure ca să aibă ce mânca, în vreme ce încerca să-şi clarifice situaţia. Îl zgândărea, mai ales, că niciuna dintre fetele pe care le cunoscuse până atunci nu-i dăduseră un sentiment de incontestabil triumf. Una fusese foarte drăguţă, doar că avea glezne de o subţirime de neiertat, alta fusese inteligentă, cu toate că avea o tendinţă supărătoare de a-l dădăci, aşa că trebuia să admită că niciuna nu fusese de prima clasă. Nici nu avea îndoieli în privinţa a ceea ce însemna de prima clasă, cu toate că nu se apropiase de nicio asemenea fată îndeajuns încât s-o ia de mână. Fuseseră două sau trei în diferitele licee unde făcuse şcoală, cu nasul pe sus şi fără să aibă habar de existenţa lui, interesate cum erau de băieţii de la colegiul din afara oraşului; puţinele pe care le întâlnise în timpul armatei fuseseră miniaturi pâlpâitoare, mişcându-se exploziv pe muzică de dans, dincolo de ferestrele depărtate, aurite, ale popotei ofiţerilor şi, cu toate că văzuse o mulţime de-atunci, la New York, mai mereu urcau şi coborau din taxiuri urmate de prezenţele sumbre şi ameninţătoare ale unor bărbaţi ce arătau de parcă n-ar fi fost băieţi niciodată.

De ce să nu se mulţumească cu ce avea? Fiind el genul de bărbat ardent, pătat de nicotină, genul Jean-Paul Sartre, nu era logic să fie limitat la contacte cu femei ardente, pătate de nicotină, genul Jean-Paul Sartre? Aceasta era însă vocea eşecului, aşa că într-o noapte, energizat de patru înghiţituri mari de whisky la o petrecere din Morningside Heights, ascultă de vocea victoriei.
- Am impresia că n-am reţinut numele tău, îi spusese excepţionalei fete de prima clasă al cărei păr strălucitor şi picioare splendide îl făcuseră să străbată jumătate dintr-o încăpere plină cu străini. Eşti Pamela?
- Nu, zise ea. Pamela e-acolo, uite-o. Eu sunt April. April Johnson.

Descoperi, în cinci minute, că putea s-o facă pe April Johnson să râdă, că putea nu doar să menţină îndreptată asupra lui, atentă, privirea celor doi ochi mari, cenuşii, dar putea să-i şi facă pupilele să zvâcnească şi să se mişte în mici arcuiri când îi vorbea, de parcă forma şi textura feţei sale ar fi fost obiecte ale unui deosebit interes.
- Cu ce te ocupi?
- Sunt hamal în port.
- Nu, serios.
- Chiar aşa.

Şi i-ar fi arătat şi palmele ca să-i demonstreze, dacă nu s-ar fi temut că ea ar fi putut face diferenţa dintre bătături şi băşici. În ultimele săptămâni, sub îndrumarea unui prieten de la colegiu tare ca piatra, "băgase" la docuri în fiecare dimineaţă şi se cocoşase sub greutatea lăzilor cu fructe.
- De luni, totuşi, o să am o slujbă mai bună. Casier de noapte la o autoservire.
- Păi nu la aşa ceva mă refeream. Ce te interesează într-adevăr, vreau să zic?
- Puişor... (şi era încă îndeajuns de tânăr pentru ca îndrăzneala de-a spune "puişor" unei persoane pe care de-abia o cunoscuse să-l facă să roşească) Puişor, dacă ar trebui să-ţi răspund la asta, pun pariu că am muri amândoi de plictiseală în jumătate de oră.

Peste cinci minute, dansând, descoperi că adâncitura spatelui lui April Johnson se potrivea în mâna lui atât de armonios, de parcă pentru asta ar fi fost făcută; şi la o săptămână, la venirea zorilor, ea se afla lungită şi miraculos de goală lângă el, scăldată în geana albăstruie a începutului de zi, pe Bethune Street, plimbându-şi arătătorul subţire peste faţa lui, de la sprâncene până la bărbie, şoptind:
- E-adevărat, Frank. Vorbesc serios. Eşti cel mai interesant om pe care l-am cunoscut vreodată.
- Fiindcă pur şi simplu nu merită, spunea el acum, permiţând acului sclipind albastru al vitezometrului să oscileze urcând spre o sută, pe ultimii kilometri de şosea. Aproape ajunseseră. Aveau să bea câteva pahare şi poate ea urma să plângă un pic - avea să-i facă bine - după care aveau să râdă de toate astea, să se închidă în dormitor şi să-şi scoată hainele, apoi, în întuneric, sânii ei mici şi dolofani aveau să se încline şi să se clatine şi să ţintească înspre el, şi nu era niciun motiv pentru care n-ar fi putut fi ca-n vremurile de altădată.
- E şi-aşa destul de rău, vreau să zic, să trebuiască să trăim printre asemenea afurisite de exemplare suburbane de doi bani - şi-i includ aici şi pe Campbelli, să fim sinceri - e suficient de rău că trebuie să trăim între oamenii ăştia fără să ne lăsăm afectaţi de fiecare rahat cu ochi... Ce-ai zis?

Îşi mută iute privirea de la drum şi tresări văzând, în licărul luminilor de bord, că ea îşi acoperea faţa cu amândouă mâinile.
- Am zis da. Totul e în regulă, Frank. Ai putea, te rog, să te opreşti din vorbit, până nu mă înnebuneşti de tot?

El încetini îndată şi trase maşina pe o porţiune nisipoasă din marginea drumului, oprind motorul şi farurile. Apoi se aplecă peste scaun şi încercă s-o ia în braţe.
- Nu, Frank, te rog, nu face asta. Lasă-mă doar în pace, OK?
- Iubito, eu vreau doar să...
- Lasă-mă-n pace. Lasă-mă în pace!

El se retrase la loc în spatele volanului şi aprinse farurile, însă mâinile îi refuzară să îndeplinească sarcina de a porni maşina. În loc de asta rămase aşa un minut, ascultând cum sângele îi bubuie în timpane.
- Mi se pare cât se poate de clar, zise în cele din urmă, că se întâmplă o grămadă mare de rahat pe-aici. Pari să scoţi, vreau să zic, o imitaţie destul de bună a lui Madame Bovary, şi-aş vrea să lămuresc şi eu un punct sau două. Numărul unu, nu-i vina mea că piesa a fost jalnică. Numărul doi, e clar ca bună-ziua că nu-i a mea vina fiindcă nu te-ai dovedit tu actriţă, şi cu cât treci mai repede peste drăcia aia de piesă lacrimogenă, cu atât mai bine o să ne fie tuturor. Numărul trei, nu mi se prea potriveşte rolul de soţ tembel, lipsit de sensibilitate, à la suburbii; ai tot încercat să-mi pui asta în cârcă de când ne-am mutat aici, şi al naibii să fiu dacă o să suport. Numărul patru...

Ieşită din maşină, ea alerga în lumina farurilor, iute şi graţioasă, un pic cam lată în şolduri. O secundă, cât sări din maşină şi-o porni după ea, crezu că are de gând să se sinucidă - dar o văzu oprindu-se douăzeci de metri mai încolo, în tufele negricioase de pe marginea drumului, lângă un semnal luminos pe care scria TRECEREA OPRITĂ. Ajunse în spatele ei şi rămase aşa nesigur, respirând greu, ţinându-se la distanţă. Nu plângea; stătea doar în picioare, cu spatele la el.
- Ce dracu', rosti Frank. Ce dracu' se-ntâmplă? Hai înapoi în maşină.
- Nu. Vin într-un minut. Lasă-mă să stau aici un pic, bine?

Braţele lui fluturară şi căzură; apoi, când zgomotul şi luminile făcute de o maşină ce se apropia se făcură simţite în spatele lor, îşi băgă o mână în buzunar şi-şi luă o postură ca de conversaţie, de dragul aparenţelor. Maşina îi depăşi, luminând semnalul şi forma tensionată a spatelui ei; apoi luminile de poziţie se depărtară în grabă şi zumzetul cauciucurilor se făcu un fâşâit slab în zare, care deveni apoi tăcere. În dreapta lor, într-o mlaştină neagră, vestitorii primăverii cântau tare, cu putere. Drept înainte, la vreo două sau trei sute de metri, pământul se înălţa peste firele scăldate de lună ale stâlpilor telefonici pentru a forma Revolutionary Hill, pe al cărui pisc le făceau din ochi ferestrele largi, prietenoase, ale Agenţiei Imobiliare Dealul Revoluţionarului; Campbellii ar fi putut fi foarte bine într-una dintre maşinile ale căror lumini se apropiau chiar acum din spatele lor.
- April?

Ea nu răspunse.
- Uite, făcu el. N-am putea să stăm în maşină şi să vorbim? În loc să alergăm ca nebunii pe Şoseaua Doisprezece?
- Nu ţi-am spus clar, zise ea, că nu prea ţin cu tot dinadinsul să vorbim?
- OK, spuse el. OK. Isuse, April, încerc cât de mult pot să fiu drăguţ cu chestia asta, dar...
- Ce frumos din partea ta, spuse ea. Ce nemaipomenit, ce fantastic de drăguţ din partea ta.
- Ia stai un pic - îşi scoase mâna din buzunar şi îşi îndreptă spatele, dar apoi şi-o băgă la loc, fiindcă veneau alte maşini. Ascultă aici un minut. Încercă să înghită, dar gâtlejul îi era foarte uscat. Nu ştiu ce încerci să demonstrezi aici, spuse, şi sincer nu cred că ştii nici tu. Dar ştiu totuşi un lucru. Ştiu al naibii de bine că nu merit aşa ceva.
- Eşti întotdeauna atât de minunat de hotărât, nu-i aşa, rosti ea, când vine vorba de ce meriţi şi de ce nu!

Se strecură pe lângă el şi păşi înapoi spre maşină.
- Ei, stai un pic!

Se împleticea pe urma ei prin tufe. Alte automobile veneau acum, grăbite, din amândouă părţile, dar nu-i mai păsa.
- Stai un pic, la dracu'!

Îşi lăsă coapsele pe apărătoarea roţii şi-şi încrucişă braţele într-o manifestare de resemnare vădită, în vreme ce el zvâcni din mână, împungând spre faţa ei cu un deget.
- Ascultă aici. De data asta n-o să mai scapi răstălmăcind tot ce spun. De data asta afurisită ştiu că nu eu am greşit. Ştii ce eşti când faci aşa?
- Doamne, ce bine ar fi fost dac-ai fi stat acasă în seara asta.
- Ştii ce eşti când faci aşa? Eşti bolnavă. Chiar cred asta.
- Şi tu, ştii ce eşti? Ochii ei îl măsurară din creştet până-n tălpi. Eşti dezgustător.

După care cearta scăpă de sub control. Făcu să le tremure spasmodic mâinile şi picioarele, le boţi feţele transformându-le în ipostaze ale urii, îi mână tot mai violent să-şi scormonească adânc în punctele slabe, arătându-le căi viclene de a ocoli apărarea celuilalt şi ocazii imediate de a schimba tactica, de a eschiva şi de a lovi iarăşi. Cât durează să iei o gură de aer, îşi trimiseră amintirile înapoi peste ani, să ridice arme din războaie de altădată, cu care smulseră cicatrici de pe vechile răni; o ţinură tot aşa, fără oprire.
- O, nu m-ai putut păcăli niciodată, Frank, nici măcar o dată. Toate maximele tale morale şi toată "dragostea" şi toată frica ta meschină de a spune lucrurilor pe nume - crezi că am uitat că m-ai lovit în obraz fiindcă am zis că n-o să te iert? O, am ştiut-o mereu. Trebuia musai să fiu conştiinţa şi curajul tău - şi sacul tău de box. Doar fiindcă m-ai prins în capcană, crezi că...
- Tu în capcană! Tu în capcană! Isuse, nu mă face să râd!
- Da, eu.

Îşi încleştă la rădăcina gâtului mâna făcută gheară.
- Eu, eu, eu. O, tu, săracul de tine, care te amăgeşti singur - uită-te la tine! Uită-te la tine şi spune-mi dacă oricât te-ai chinui - îşi dădu pe spate capul, iar rânjetul dinţilor ei sclipi alb în razele lunii - oricât te-ai chinui să-ţi imaginezi, te poţi numi pe tine însuţi bărbat!

El îşi repezi pumnul tremurător într-o lovitură laterală ce-i ţintea capul, iar ea se lipi de capotă, zguduită de un fior neplăcut de frică; însă, în loc s-o lovească, el se depărtă într-un simulacru de joc de picioare, ca al boxerilor, şi-şi coborî pumnul, cu toată puterea, peste acoperişul maşinii. Lovi maşina, în acest fel, de patru ori: Bong! Bong! Bong! Bong! - timp în care ea stătu nemişcată şi privi. Când termină, melopeea ascuţită, lichidă, a broaştelor era singurul sunet care se auzea pe kilometri întregi.
- Lua-te-ar naiba, spuse el, potolit. Lua-te-ar naiba, April.
- În regulă. Acum putem, te rog, să mergem acasă?

Cu guri uscate ca iasca, respirând greu, cu capetele învârtejindu-se şi cu membre muiate, se cuibăriră în maşină ca nişte oameni foarte bătrâni şi obosiţi. El porni motorul şi-o apucă grijuliu pe la rondul de la poalele lui Revolutionary Hill şi-n sus pe panta neagră şi şerpuitoare de pe Revolutionary Road.

Pe aici veniseră, acum doi ani, în chip de pasageri ce încuviinţau din cap cu cordialitate, în berlina doamnei Helen Givings, agentul imobiliar. La telefon, fusese politicoasă, dar reţinută - atâţia orăşeni erau în stare să vină şi s-o facă să-şi piardă vremea propunându-i târguri imposibile -, însă din momentul în care coborâseră din tren, cum avea să-i spună soţului ei mai târziu, îi recunoscuse drept genul de cuplu care nu dă bătaie de cap, chiar şi la locuinţele ieftine. "Sunt drăguţi", îi spusese bărbatului ei. "Fata e absolut încântătoare, şi cred că băiatul se ocupă cu ceva grozav în oraş - e foarte de treabă, un pic rezervat - şi, pe cuvânt, e chiar o gură de aer proaspăt să ai de-a face cu genul ăsta de oameni". Doamna Givings înţelesese pe dată că voiau ceva care să nu fie banal - un hambar reconstruit sau vreo staţie veche de diligenţă, ori o bătrână dependinţă pentru musafiri -, ceva care să aibă un pic de şarm, şi nu suporta să fie nevoită să le spună că blestematele alea de chestii pur şi simplu nu mai erau de găsit.
- Acuma, evident că drumul până acolo nu-i cine ştie ce, le explicase, mutându-şi privirea, iute ca o pasăre, între drum şi feţele lor mulţumite, atente, în vreme ce ieşea de pe Şoseaua Doisprezece. Mai mult, vedeţi doar, sunt clădirile astea care arată a barăci - instalatori, tâmplari, tot felul de oameni de-ai locului. Şi... în sfârşit - îndreptă revolverul ţeapăn al degetului prin parbriz ca un avertisment, provocând, la atingerea lor de volan, clinchetul şi zdrăngănitul câtorva brăţări de metal - în sfârşit duce în sus şi face curba până la o zonă în construcţie complet îngrozitoare, îi spune Revolutionary Hill Estate - cu etaje separate, imense, toate zugrăvite pastelat de-ţi dau ameţeală şi, pe deasupra, îngrozitor de scumpe, nu-mi dau seama de ce. Nu, dar locul pe care vreau să vi-l arăt n-are nicio legătură cu aşa ceva. Unul dintre constructorii noştri locali a ridicat-o chiar după război, vedeţi, înainte să se-nceapă cu celelalte clădiri groaznice. E-o căsuţă tare dulce şi simpatic amplasată. Simplă, fără zorzoane, peluze cum trebuie, minunată pentru copii. E chiar după următoarea curbă şi vedeţi, nu, că drumul e mai drăguţ pe aici? Acum o s-o vedeţi - acolo. Aceea mică şi albă. Drăgălaşă, nu? Cum se iţeşte acolo, pe micuţul ei deluşor?...
- O, da, zisese April când casa apăruse printre trunchiurile zvelte ale stejarilor tineri şi le ieşise încetişor înainte, mică şi de lemn, înălţată pe fundaţia goală de beton, cu fereastra centrală îndreptată spre ei, ca o oglindă uriaşă, neagră. Da, cred că e destul de... drăguţă, nu crezi, dragă? Are, evident, fereastra asta panoramică; bănuiesc că nu-i scăpare de la aşa ceva.
- Probabil că nu, spusese Frank. Nu cred, totuşi, că o fereastră o să ne distrugă neapărat personalităţile.
- O, asta e nemaipomenit, exclamase gălăgios doamna Givings, iar râsetele ei îi învăluiseră într-un acoperământ călduţ de linguşeală, pe când o apucaseră pe alee şi coborâseră să arunce o privire. Se agitase în jurul lor, atentă şi protectoare, în vreme ce ei se preumblau pe duşumelele goale, şoptindu-şi unul altuia impresiile.

Locul avea într-adevăr potenţial. Sofaua lor putea fi pusă acolo şi masa cea mare dincolo; peretele gros de cărţi avea să înlăture blestemul ferestrei panoramice; un aranjament bine gândit şi aerisit al mobilierului urma să combată aspectul exagerat de cuminte şi de suburban al celor două camere prea simetrice. Pe de altă parte, chiar simetria locului era, incontestabil, atrăgătoare - faptul că toate colţurile făceau unghiuri drepte, că fiecare scândură a duşumelei stătea întinsă şi cum trebuie, că uşile erau încastrate perfect şi se închideau fără să scârţâie, cu mici ţăcănituri eficiente. Bucurându-se de lumina ce cădea îmbelşugată şi de felul în care se simţeau în palmă clanţe le uşilor, îşi puteau închipui că sunt la ei acasă. Inspectând baia fără cusur, putură simţi plăcerea de a se bălăci în cada de dimensiuni generoase; îşi imaginau şi copiii alergând în picioarele goale pe holul acela fără mucegai, aşchii, gândaci şi mizerie. Chiar avea potenţial. Dezordinea crescândă din vieţile lor ar mai fi putut fi rezolvată şi făcută să încapă în camerele astea, printre copacii ăştia; ce dacă ar fi durat? Cine ar fi putut să fie înspăimântat într-o casă aşa de mare şi luminoasă, aşa de curată şi liniştită ca asta?

Acum, când casa se zărea prin întuneric, cu salba ei voioasă de lumini la bucătărie şi la şopronul maşinii, îşi încordară umerii şi-şi încleştară fălcile într-o atitudine de rezistenţă dură. April o porni prima, clătinându-se orbeşte prin bucătărie, oprindu-se să se sprijine de frigiderul cel mare, după care veni Frank, clipind din ochi în spatele ei. Apoi ea atinse un întrerupător pe perete şi camera de zi fu inundată de o explozie de claritate. Păru scufundată în apă, la primul şoc luminos, cu toate cele plutind în derivă, şi chiar şi după ce lucrurile se aşezară la locul lor, îşi păstră un aer nesigur. Sofaua era aici, la fel şi masa cea mare, dar ar fi putut, la fel de bine, să fie una în locul celeilalte; era şi peretele de cărţi, luptând ascultător pentru supremaţie cu fereastra panoramică, dar ar fi putut să fie la fel de bine o bibliotecă. Celelalte piese de mobilier eliminaseră într-adevăr tenta aceea de cuminţenie, dar nu izbutiseră s-o înlocuiască cu vreo altă calitate. Scaune, măsuţă de cafea, lampă cu picior şi birou, stăteau cu toatele ca nişte obiecte adunate la întâmplare, menite unei licitaţii. Un singur colţ de încăpere vădea semne ale prezenţei şi activităţii unor oameni - covorul uzat, pernuţele cu adâncituri, scrumierele pline - acolo era alcovul pe care şi-l clădiseră reticenţi, cu mai puţin de şase luni în urmă: tărâmul televizorului ("Şi de ce nu? N-ar trebui s-o facem pentru copii? În plus, e cam prostesc să ne tot dăm snobi în privinţa televiziunii...").

Doamna Lundquist, bona, adormise pe sofa, întoarsă cu spatele. Se ridică brusc şi se puse pe picioare cu ochii mijiţi şi încercând să zâmbească, cu dinţii falşi clănţănindu-i şi cu mâinile umblându-i printre agrafele din părul alb, scăpat de sub legătură.
- Mămico? se auzi o voce cât se poate de trează dinspre camera copiilor din capătul coridorului. Era Jennifer, de şase ani. Mămico? A fost o piesă bună?

Frank o luă de două ori în direcţia greşită când o duse pe doamna Lundquist acasă cu maşina (doamna Lundquist, ghemuită între portieră şi bord, încercase să-şi ascundă frica zâmbind fără ţintă în întuneric; credea că e beat) şi, pe drumul de întoarcere, conduse cu o mână apăsată peste gură. Făcea tot ce-i stătea în puteri să-şi re-deruleze cearta în minte, dar fără speranţă. Nu-şi dădea seama nici măcar ce-l înfuriase şi-l întristase, nici dacă îşi căuta iertarea ori puterea de a ierta. Gâtul îi era încă aspru de la atâta ţipat, iar mâna încă îi pulsa de la lovitul maşinii - partea asta şi-o amintea destul de bine - , dar nu-şi mai amintea, în afară de asta, decât felul rigid în care stătuse ea când o chemaseră la rampă, cu zâmbetul acela fals, vulnerabil, şi asta-l făcu să se simtă invadat de remuşcări. Dintre toate nopţile, tocmai acum să se ia la harţă! Trebui să ţină volanul strâns cu ambele mâini, fiindcă luminile de pe şosea îi dansau în ochi, ceţoase.

Casa era întunecată, şi vederea ei în vreme ce se apropia, o formă lunguiaţă şi lăptoasă în întunericul adânc al copacilor şi cerului, îl făcu să se gândească la moarte. Străbătu cu paşi moi şi repezi bucătăria şi camera de zi, apoi păşi pe coridor în vârful picioarelor, trecu de camera copiilor şi intră în dormitor, unde închise cu grijă uşa după el.
- April, ascultă-mă, şopti. Dezbrăcându-şi pardesiul, se apropie de patul aflat în întuneric şi se aşeză greoi pe margine, în poziţia clasică a cuiva care se căieşte. Ascultă-mă, te rog. N-o să te ating. Vreau doar să-ţi spun că-mi... nu-i altceva de spus decât că-mi pare rău.

Avea să fie una din acelea rele de tot; genul care dura zile întregi. Dar erau acolo măcar, singuri şi liniştiţi în camera lor, în loc să răcnească pe autostradă; măcar chestia intrase în faza a doua, continuarea lungă şi fără cuvinte care până acum, întotdeauna, oricât de neplauzibil ar fi părut, dusese la reconciliere. Acum n-avea să mai fugă de el, şi nici nu mai era vreo şansă ca pe el să-l apuce din nou pandaliile; erau amândoi mult prea obosiţi. La începuturile căsniciei lor, perioadele acestea de amorţire păruseră mai rele chiar decât gălăgia umilitoare care le declanşa: de fiecare dată se gândea "Nu mai poate fi nicio ieşire demnă de data asta". Dar se găsise întotdeauna o cale, demnă sau nu, descoperită prin procedeul simplu al cererii iertare şi apoi al aşteptării, încercând pe parcurs să nu se gândească la asta prea mult. Atitudinea asta îi devenise între timp la fel de familiară ca o haină veche, uzată, confortabilă. Putea s-o poarte cu o anume uşurătate voluptuoasă, fiindcă îi permitea o suspendare completă a voinţei şi a mândriei.
- Nu ştiu ce s-a întâmplat acolo, spuse, dar orice-o fi fost, crede-mă, eu... April?

Mâna lui întinsă descoperi apoi că patul era gol. Silueta alungită cu care vorbise era o îngrămădeală de cuverturi răsucite şi o pernă; făcuse patul vraişte.
- April?

Alergă înspăimântat spre baia goală şi străbătu holul.
- Te rog să pleci de-aici, spuse vocea ei. Era înfăşurată într-o pătură pe sofaua din camera de zi, unde se întinsese mai devreme şi doamna Lundquist.
- Ascultă-mă un minut. Nu pun mâna pe tine. Vreau doar să-ţi spun că-mi pare rău.
- Minunat. Acuma vrei, te rog, să mă laşi în pace?