24. Şah şi rîs molipsitor

7 decembrie 2000
Ani la rînd n-am citit deloc literatură. Au fost alţi ani cînd am citit mult, dar cărţi lipsite de valoare. Am citit mai sistematic în ultimii ani, adică atunci cînd mi-am dat seama că am să scriu. Atît pentru scris, cît şi pentru citit, o responsabilitate mare îi revine lui Dan, iar "suportul" cel mai consistent mi l-a dat Corina.

O întrebam aseară cum se mai simte, dacă mai rezistă acestor nemulţumiri ale mele cu care o "turtesc" aproape zilnic. Dacă n-a descoperit o soluţie, că tot e pasionată de psihologie, pentru situaţia asta. Ea zicea că numai o psihoterapie m-ar putea ajuta pe termen lung, dar că asta durează. Mai zicea că există soluţii şi-mi cerea un comportament constructiv măcar cu "aliaţii".

8 decembrie 2000
"(...)nu ajunge să fii generos. Important e să-i oferi fiecăruia numai ce are nevoie şi numai atunci cînd posibilităţile sale de auto-organizare s-au epuizat.
Orice depăşeşte nevoile reale intră în sfera risipei, aşa cum orice ajutor prematur şi nesolicitat denaturează vocaţia însăşi a comportamentului solidar. Dacă un ins este ajutat nu pentru că are nevoie, ci pentru că declară acest lucru, atunci solidaritatea se transformă în asistenţialism".

Teoretizează încîntător Teodor Baconsky, într-un număr mai vechi al Dilemei. De la frumuseţea ideilor, a principiilor, la oameni cu nevoi concrete, prăpastia e largă şi adîncă. Elita noastră –intelectuală, clerică, dar şi clasa politică de dreapta nu sunt interesate de un dialog cu mulţimea. Intelectualilor numai de solidaritate nu le arde; populismul politicienilor de stînga sau de extremă, ipocrizia clericilor, tot atîtea triste evidenţe. Consecinţe politice şi sociale relativ dezastruoase.

Ramona o fardează pe Corina. E dotată cu un arsenal corespunzător. Ramona e o fată cu părul lung şi roşu, cu un rîs molipsitor. "Coboară cineva?" a întrebat taxatoarea, într-un autobuz special şi ea s-a trezit spunînd "Da" pentru că nu se oferise nimeni. Şi a dat din coate pînă a reuşit să coboare. Cu două staţii mai departe de noi. A venit pe jos. Cînd au venit la ziua mea, ea şi Adela aveau pe sub paltoane halatele scurte de mediciniste.

Le stătea frumos.

Tot fredonez un cîntec al Ioanei pe versuri de Arghezi (zicea ea): "Ziua de ieri/ s-a ţinut după mine/crezînd ca un cîine flămînd/că e legată cu ceva/ cu vreo frînghie sau curea/de viaţa mea"

Corina nu se simte prea grozav. I-am adus doar iaurt şi eugenii. Mă întreabă dacă eu cred că ea va învăţa vreodată să joace şah. Ştie să mute piesele, dar îi lipseşte orice strategie. Le mută la întîmplare. Îi răspund că exact în felul ăsta trăiesc eu.

"Şi era una la părinţi/Şi mîndră-n toate cele" – tonul afecta, cu pauze lungi şi dese, al unei bunici încercînd să-şi familiarizeze nepoţica (abia ştia să vorbească puiul de om) cu Eminescu. Pe o stradă din Craiova, într-o zi nu atît de cenuşie ca altele, la un final şi la alt început de mileniu. Am scăpat de incertitudini, dar am primit o certitudine care mă face nefericit. Încă.

Cristina, eu am obosit. Nu mai ştiu cum să fac, nu ştiu cum să ajung la un mal. Chiar nu mai pot. Aş vrea să am o viaţă mai frumoasă, să dansez, să merg la chefuri, să ies seara cu prietenii; atunci n-aş avea timp pentru gîndurile astea, pentru singurătate pe care m-am săturat s-o convertesc în cuvinte scrise.

La 19 ani, după un examen picat, singurătatea mă înspăimînta, la fel de mult ca gîndul eşecului. Se ţineau strîns de mînă, amîndouă. Acum însă, să mă trezesc tot acolo...e ridicol! E cea mai oribilă fundătura! Chipul groaznic al ratării.