Mi-a plăcut de la bun început textul Monei pentru că era un subiect personal și dificil pentru ea. Era dificil pentru că e un episod pe care nu vroia să-l povestească fals. Un text autentic ar trebui să fie țelul fiecărui scriitor care se apucă de jurnalism personal. Însă, și aici vine greul, el trebuie să găsească linia fină dintre autenticitate și claritate, punctul în care nu-ți neglijezi propria poveste, dar nici n-o scrii într-un mod inaccesibil pentru cititor.
Deseori, când ne aruncăm asupra unei povești pentru că vrem s-o spunem, iese un text intens, dar închis. E o confesiune scrisă de noi... către noi. Atunci urmează rescrierea. Atunci te gândești la cititor. Ce trebuie el să știe despre mine ca să înțeleagă acest episod? Ce detalii, pe care eu nu le consideram necesare în poveste atunci când am scris-o doar pentru mine, trebuie să apară ca să înțeleagă situația?
Astea sunt întrebări cu care știu sigur că s-a luptat și Mona. După cum spune și ea: "pentru mine prima variantă transmitea ceea ce îmi doream eu să spun și nu vedeam cum aș putea să găsesc o altă modalitate de a transmite aceleași lucruri. A fost prima dată când a trebuit să mă gândesc la cel care va citi și la modul în care primește (Cristian Lupșa)
Schimbări pe Calea Moșilor
După-amiaza petrecută cu Alex pe pontonul lacului din inima Herăstrăului urma să se prelungească, iar gândul că va trebui să fac față încă unei nopți albe îmi provoca neliniște. Starea era sporită și de ideea de a continua seara într-un club în care Alex este "de-al casei". El nu era însă omul pe care să îl refuzi. Pentru el "nu", nu există.
În camera mare, decorată abundent cu pânze închise la culoare, aruncate neglijent pe pereți, cu scaune înalte și mese din lemn natur împrăștiate în câteva separeuri, se înghesuia o grămadă de oameni veseli. Muzica a început să curgă retrospectiv, de la un mix house-dance, spre un rock-jazz-electronic. După două pahare de vodcă-orange și alte două de gin tonic, muzica dobândește o altă tonalitate.
Inhibițiile și conștiința iau o pauză.
Stând într-o rână pe o canapea, Alex ținea neglijent un pahar de vodcă și se uita pofticios la "copilul lui". Așa îmi spunea pe atunci. După toate nopțile petrecute împreună, plimbările și discuțiile care abia se încheiau dimineața devreme, nu mă puteam sătura de privirea lui, care nu se sătura să mă privească. Îmi amintea de un copil pus în fața unei amandine. În mijlocul unui grup de 8 persoane, al paharelor pline cu diferite combinații, al muzicii asurzitoare, nu mai aveam nevoie de nimic altceva.
Abia pe la patru dimineața am ajuns aproape de casă. Nu ne grăbeam însă. Ne-am luat câte o șaorma rece și am continuat leneși plimbarea, cu o haită de patru câini hămesiți după noi. Ne gândeam la aceleași lucruri: la ultimele săptămâni împreună, la tot ce ne-am spus și nu ne-am spus, la faptul că eram tineri, la planurile de a doua zi. Nu ne făceam planuri mai departe de "mâine", iar "mâine", orice era posibil. Acum, privind în urmă, această lipsă de constrângeri era singura legătură posibilă între un zăpăcit de 35 de ani și o puștoaică de 21. Oboseala nu și-a spus cuvântul decât atunci când razele soarelui au inundat patul mare în care ne gândeam că vom putea lenevi un weekend întreg.
Dimineața de sâmbătă mi-a adus însă pe tava de mic dejun, o asistentă și un doctor, o colegă de apartament speriată și pe Alex, mai serios decât aș fi vrut să îl văd vreodată. "Ce s-a întâmplat?" am bâiguit. "Domnișoară, știți cumva dacă suferiți de vreo boală?" mă întreabă doctorul în timp ce mă examina. Pentru o fracțiune de secundă mi-a trecut prin cap că am fost prea obosită în seara precedentă pentru a face duș. Apoi m-am uitat iar la ei și le-am spus că nu am nimic. Au insistat să merg la spital și eu am insistat că nu am nimic. Nu vroiam decât să dorm. După o scurtă încercare de a-mi demonstra încăpățânarea caracteristică, printr-o reacție de tipul "știu eu ce e mai bine pentru mine", am căzut într-un somn greu și odihnitor.
M-am trezit mai târziu, într-un moment nedefinit al zilei, pe un pat de spital din fier vechi, pe alocuri ruginit, acoperit de niște cearșafuri care nu păreau a fi văzut detergent de ceva vreme. Mă durea capul. M-am uitat repede în jur și nu îmi venea să cred că trei perechi de ochi curioși mă studiază: colegele de salon. M-am rușinat la ideea că cineva îmi măsoară căscatul zgomotos și poziția dezordonată și m-am îndreptat repede, strângând puternic ochii: mă gândeam că dacă adorm, mă voi trezi la mine acasă. La mine în pat. Nu știam cum și de ce am ajuns acolo și nu mă simțeam pregătită să caut răspunsuri.
Ora prânzului a fost momentul propice pentru a mă da jos din pat. Am constatat că eram singură și am început să mă întreb dacă nu venise nimeni cu mine la spital. Aveam să aflu că toată lumea era la masă, Alex avea treabă, iar trenul cu care venea mama încă nu ajunsese în București. Spre bucuria și ușurarea mea, am sărit sprintenă și am început să mă plimb prin cameră. Puteam să mă ridic în picioare și să mă mișc fără acea senzație constantă de carusel care a luat-o razna. În mare parte, bucuria venea și din faptul că reușeam să mă desprind de un pat care gemea din toate încheieturile. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la baie, iar când m-am decis că e prea frumos afară ca să stau în pat, a venit doctorul.
După câteva drăgălășenii condescendente, mi-am aflat sec diagnosticul - epilepsie.
Google m-a ajutat, ce e drept mult mai târziu, să aflu că este vorba despre o tulburare neurologică, provocată de dereglări ale impulsurilor electrice la nivelul creierului, care duc la apariția convulsiilor. Acestea sunt cunoscute drept crizele epileptice, caracterizate de spasme, contractări musculare, salivație abundentă și pierderea cunoștinței. "Deși nu se întâmplă la vârste așa de mari, asta trebuie să fie.", mi-a spus doctorul. "Altfel nu se explică criza dumneavoastră". "Care criză dom'le?!".
Pe patul de spital, nu știam ce presupune boala și care erau consecințele și timp de câteva luni după aceea, nu mi-am dorit să aflu, refuzând să caut sau să primesc orice fel de informație. Având în vedere că mă simțeam mai bine, știam că tinerețea este de partea mea și că lucrurile se vor rezolva. Nu era cancer și aveam și o poveste interesantă cu care să îmi impresionez prietenii. Trebuia doar să ajung acasă pentru ca viața mea să revină la normal. Doar mai sunt atâtea parcuri în București și atâtea locuri în care se poate dansa, iar vodca-orange este demențială!
Normalul a căpătat însă un alt sens. Boala a adus cu sine o medicație consistentă, zilnică ce presupunea două pastile, de trei ori, într-un interval fix, cu multe efecte secundare: încetinirea modului de funcționare a sistemului nervos, somnolență, irascibilitate, sensibilitate la calculator și televizor, amețeli, creștere în greutate. Ritmul de viață trebuia să se schimbe și el: odihnă și relaxare, îndepărtarea lucrurilor ce ar putea cauza stres, renunțare la activități solicitante fizic și psihic. Nu sport. Nu ciocolată și cafea. Nu televizor mai mult de 2 ore pe zi și calculator mai mult de 4. Nu nopți pierdute. Nu Alex.
Atunci când am aflat despre epilepsie nu mă gândeam că este o boală care se poate descrie cel mai bine prin "renunțare". Viața cu care ești obișnuit până în momentul diagnosticării dispare. Știam că va trebui să renunț la foarte multe lucruri și chiar dacă aș fi ales să nu o fac, regimul medicamentos și-ar fi spus cuvântul. M-am încăpățânat să păstrez cele 8 ore de calculator și mi-a fost ușor să renunț la puținul timp petrecut în fața televizorului. Primeam predici consistente când admiteam plină de căință că nu puteam renunța la ciocolată, dar adăugam plină de mândrie că am înlocuit definitiv cafeaua normală cu cea decofeinizată.
Cu Alex lucrurile au venit de la sine. Epilepsia ne-a făcut să vedem diferențele dintre noi. Eu puteam să accept că s-a întâmplat, el se considera vinovat. Eu aveam mare nevoie de liniște și calm, el nu puteam renunța la ritmul nebun cu care s-a obișnuit. Eu vroiam să dorm, el își dorea să se întoarcă pe ringul de dans. Eu. El.
Am continuat o parte din ceea ce începusem: facultatea cu sesiunile și lucrările ei, job-ul cu deadline-urile și frustrările aferente, iar viața mea socială a devenit comparabilă cu cea a bătrâneilor trecuți de 70 de ani: tabieturi respectate cu îndărătnicie, cel puțin opt ore de somn pe noapte, vizite regulate la medic și la farmacii.
După 11 luni, un episod de pierdere a cunoștinței m-a făcut să trec prin alte controale medicale, în urma cărora am aflat că organismul meu era intoxicat de o concentrație prea mare de substanțe medicamentoase, provenite din medicația prescrisă. Așa am aflat că viața mea s-a schimbat pentru un cuvânt aruncat prea devreme, că episodul "epileptic" a fost provocat de o dereglare hormonală datorată unui dezechilibru tiroidian. O afecțiune mai mult stresantă decât îngrijorătoare, pentru care se recomandă regim alimentar, sport regulat și câteva pastiluțe cu efecte incomparabil mai blânde.
Epilepsia apare în pubertate. Nu se ia. Nu se face. Nu e o urmare a stresului. Nu e cauzată de prea multă cafea și de nopți pierdute. Nu poate fi provocată de alte persoane. Fusesem diagnosticată greșit. După nedumerire, revoltă și neputință față de ceea ce se întâmplase cu mine a urmat un sentiment de eliberare - am scăpat de o piatră de moară.
Pseudo-epilepsia a fost semnalul meu de alarmă, care îmi spunea că ceva nu merge bine și a devenit apoi ocazia de a vedea că a fi adult presupune a fi responsabil de schimbările din viața ta. Criza de o noapte a fost lecția mea de maturitate.
Un dialog cu Mona:
Cristian Lupșa: Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Monica Moldovean: Este un subiect delicat pentru mine. În primul rând pentru că ține de intimitatea mea, despre care am încercat să nu vorbesc prea mult până acum. În al doilea rând, a fost o etapă care și-a pus amprenta asupra mea și am vrut să transmit faptul că, deși ne place să credem că lucrurile sunt conduse de alte forțe, de cele mai multe ori noi suntem cei responsabili pentru ceea ce se întâmplă cu viața noastră. Pentru mine episodul a fost un fel de placebo după care mi-am condus viața o perioadă. Iar când am aflat că era o eroare de diagnosticare, am realizat cât de ușor a fost să funcționez după o etichetă. De aici a plecat și ideea că vreau să fiu responsabilă de schimbările din viața mea.
C.L.: Ce îți place / nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema - ce ți-a reușit și ce nu?
M.M.: Voi începe cu ceea ce nu îmi place: nu îmi place finalul. Aș fi vrut să redau altceva acolo. Ăsta e și motivul pentru care, pentru mine, draftul 3 nu este cel final. Aș vrea să găsesc o variantă care să îmbine concluziile de atunci cu ceea ce se întâmplă acum cu mine. Ce îmi place? Îmi place că textul are coerență, că am reușit să surprind emoțiile de atunci.
C.L.: Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
M.M.: Cel mai greu lucru a fost să nu scriu un text inautentic. Inițial, textul avea o încărcătură emoțională mult prea mare, iar ulterior am avut tendința de a trece prea repede prin anumite scene sau de a include prea multe detalii. Mi s-a părut dificil să găsesc acel echilibru care să redea acele întâmplări necesare pentru cititor, cele care l-ar face să înțeleagă ceea ce s-a întâmplat.
C.L.: Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
M.M.: Până acum am scris 4 drafturi și cel mai dificil de scris a fost cel de-al 2-lea. Mi s-a părut greu faptul că trebuia să tai din ceea ce scrisesem până în acel punct și să reconstruiesc, să redau ideea în alt fel. Dificultatea a provenit din lipsa exercițiului și din faptul că pentru mine prima variantă transmitea ceea ce îmi doream eu să spun și nu vedeam cum aș putea să găsesc o altă modalitate de a transmite aceleași lucruri. În plus, a fost prima dată când a trebuit să mă gândesc la cel care va citi și la modul în care primește informația, nu la mine ca scriitor și la ce îmi place mie.
C.L.: Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
M.M.: Dacă atunci când s-a întâmplat am refuzat pentru câteva luni să caut informații despre boală, după ce am aflat că a fost o diagnosticare greșită am refuzat să vorbesc despre partea aceea a vieții mele. Cred că pe undeva se mai păstrează teama ca acea perioada să nu fi fost doar un episod.
Mai multe despre contextul acestui text în Argumentul lui Cristian Lupșa.