Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Poveşti de la Gărâna legate fără fir de jazz


Manu Anghelescu, Maria Balabas

03.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Veneam acasă într-o după amiază, după ce, în prealabil fusesem în Munţii Semenicului, la Gărâna sus, la jazz. Veneam cu sacoşele pline de verdeţuri şi-mi rememoram şi jazzul de un week-end vechime; cum cântaseră elveţienii de la Ronin, cum piuise electric şi chill şi din trompetă Molvaer, cum se umpluseră pădurile şi dealurile de sunet şi de suflet. Mă simţeam bine cu gândurile mele de după.

În Poiana Lupului am ajuns şi eu într-o vineri, destul de flămândă, nu după hoituri. Post rateul de la Exit, serpentine fără fund, o săptămână de emoţii pălite, o zi de naştere dublată, întrebări deja sufocante, nu căutam decât iarba, cortul, sunetul, locul. Nu căutam să-i ascult pe elveţieni sau pe norvegieni şi totuşi... Noaptea dezveleşte figuri cunoscute, dezorientări financiare, aprecieri culinare şi noi curbe sentimentale. Faţă de tine, fugeam din nou de gândurile de după. Leneşă şi confortabilă cu incertitudinea. Rămân printre cei mai mari admiratori ai teoriei haosului, căutând certitudinea. Prin fum de jazz, revăd zâmbete cunoscute. Miros aer familiar. Reuniune anuală. Dans mon jardin. În plus, în fundal se auzea sunet de minimal zen funk elveţian. Încep să deschid ochii şi urechile. Figura pianistului foucaultian, frizura budistă şi tehnica de clape incantate, trezesc mici simţiri în ochii-mi bulbucaţi şi mintea înfundată în chestiuni mai practice. Ronin se numea. Mă întorc. Trupul suspendat la cortul neancorat, cu un sentiment aspru de pasaj subteran. Întreruperi de curent. Am lumina proprie. Mă veghează o noapte fără căldură, gropi spaţiale, cascade înfundate şi explozii solare matinale. Minimal Solitaire.

Afară era cald, era ora 15:00...
Ştiu că pe la ora 3 noaptea, după ce plouase de se rupsese cerul, acolo la Gărâna, te-am întâlnit şi, cu ochii vii, spuneai că a fost un concert fantastic că au fost doar câţiva oameni, şi altceva n-am mai prins, m-am întors la visul meu strâmt cu bluze negre din Paris.
În ziua de care vorbesc, era cald şi coincidenţele se agăţau de timp şi de trup fără să lase judecata limpede. Existam prin simpla forţă a consecinţelor.

Afară era. Soare, apă, înfulecat de câini, poziţii yoghine, pierdut chiloţi de baie şi regăsiri greoaie prin mulţime. Extazul gustului pentru sunetul de pian. Îl regăsesc după mult timp, într-un moment total neaşteptat. Aşteptam un trio, fără să mă justific. Nu îi mai auzisem niciodată. Totuşi, ţineam morţiş să-i simt. Şi fix atunci au început să se despice norii, cerurile să se crăcăneze, luminile să urle de plăcere. Artificiile atmosferice îmi taie orice chef de a mai insista muzical. Instinctul îmi spune încotro să mă îndrept. Sar pe sub mese, mă lipesc de un spaniol mititel, stau la poveşti în limbi aproximative cu oamenii de proximitate muzicală. Norvegienii devin o ambiţie muzicală. Îl vreau pe pianist. Îi văd degetele. Fumează şi el pe scena improvizată, aşteptând un final al potopului torenţial. Lumea începe să se retragă. Multe corturi sunt deja lacustre luate de ape. Rămân pe bancă-barcă, lângă o clătită dulce dar uitată şi alte echipamente de ploaie sufocante. Trec zece minute, jumătate de oră, o oră. Mai are sens să ne spunem secrete în limbi potenţiale? Capul începea să se retragă. Udul continua la fel ca lumea care îşi căuta un drum către ieşirea din situaţia inundată. Aşteptam fără trăiri. Vor mai cânta oare? Văd că se linişteşte atmosfera. Am rămas puţini şi... pianul se deschide. Pour les connaisseurs. Încerc să trimit un mesaj. Helge Lien Trio vor concerta!... Nu mai am nici baterie, nici brăţară. Rămân deci în egoismul de situaţie. Îl venerez din ochi pe pianist. Norvegia... ce frig era la Oslo. Este voinţa lor de a cânta. Vremea nu-i sperie. Inima lui de nordic era inspirată de spectacolul celest de lumini. Fain la România, ce auroră boreală... Şi au început să de deschidă şi ei. Aşa, ca după potop. Cu toate simţurile, cu toată inima, cu toate degetele dezgheţate. Zâmbetul lui şi al celor rămaşi îmi aduc aminte de firele de minune. Pacea nisipului, scrierile în apă, săruturile în aer. Mă surprind zâmbind cu sinceritate profană, la trei noaptea, în faţa unei scene aburinde de eter frumos. Îmi vine să-l strâng în braţe pe pianist. Îi bisăm de trei ori şi ei cântă. Eram fericiţi după furtună. Ruperea de nori ne-a deschis. Întoarsă la cort dau de tine, cu figura în febră. Aveam chef să povestesc unei suflări. Doar că lumea dormea în liniştea uscată.

E o pace a nisipului şi a frigului,
e o renunţare la orice însuşire.


L-am auzit vorbind la telefon, l-am auzit apoi, simplu şi tare agăţând de urechea mea o întrebare. Mă-ntorc din drum şi-l văd, îmbrăcat tinereşte-voiniceşte, zâmbitor. Ridic braţul şi dau să mă transform în geografia celei mai apropiate benzinării. Cu vorba sigură, mă opreşte; rămân în suspensie, nehotărâtă şi confuză ca programele de învăţământ. El mă trimite în recreaţie urgent; revine în secunda imediat următoare într-o altă sală de clasă - la lecţia de umanitarism. Îmi demontează blând mecanismul relaţiilor interumane de într-ajutorare, atunci când neglijenţa tehnologică "un şurub... uleiul... pufff... apa sâmbetei..." poate duce la un dezastru familial de proporţii "Ce-o-să-mă-certe-nevastă-mea"... nu întrezăresc jazzul.
În mintea mea vuieşte nimicul.

mâine e ziua în care s-a născut străbunicul şi vărul meu e tot mâine născut şi tatăl lui astăzi şi emil mâine şi fetele tot acum luna asta şi eu şi cum stau aşa zilele astea în echilibru a fost frumos la gărâna o mai fi frumos şi la anu' şi la anu' e ziua străbunicului şi toate zilele celelalte şi eu ce sens învârt între toate îmi amintesc şi ce am visat azi noapte era despre resurrection şi o piesă contemporană inundată

nu auzeam jazzul ci sunetele plăcerii care mă torturau. Cortul verde vuia a scâncete de procreare sterilă. Preludiul nu se finalizează cu fugă. Mintea doreşte pianul şi dă de orgasme pământeşti. Fac mişto de sex. Din afară, totul arată puţin penibil. Sunt într-un trio de familie, între un duo sexual. Ahh, de ce n-am rămas la scena cu trio-ul norvegian?


Cu o mână scot din portofel o hârtie albastră. I-o întind. E, desigur, pentru ulei. Îl va ajuta să prindă timpul din urmă, să evite catastrofa. Mă simt ca Flash Gordon. Ştiu, cumva, că n-o să mai văd banii aceia. Îi dau totuşi... ca şi cum mi-aş fi plătit cu ei alte mici plăceri interzise de morală, ca şi cum aş fi împărţit străbunicului meu preot, ca şi cum aş fi pus în echilibru în felul acesta câştigul şi pierderea.

Cred că nu pierdem şi nu câştigăm nimic. Foi pentru prinderea timpului din urmă, brăţări pentru câştigat inimi, medicamente pentru recuperare, plăceri pentru digerare, concerte pentru salvare, improvizaţie pentru trecere. Mi-au plăcut Trigon. Inima de româncă... Fiecare ne jucăm rolul cât putem de bine. Echilibrul l-am pierdut pentru o perioadă. Ne vedem după pauză!

Când, mai târziu am sunat la telefonul lui, mi-a răspuns nimicul... fusesem o virgulă plină de bani în povestea lui. Trebuia să accept
Şi altă dată mi se întâmplase tot aşa... căzuse un telefon în apă, în lacul Cişmigiu, iar eu eram acolo, la un fum de o clipă, personaj lipsă într-o amintire. alta.

Culmea, şi mie mi-a răspuns nimicul săptămâna trecută. A fost mişto să ţin oameni la mine. Căzusem însă în păcatul gazdei mândre de găzduit. Obosisem. Era rândul meu să cer găzduire în inima francofoniei. Am bătut şi nu mi s-a răspuns.

şi mie îmi plăcuse mult la Gărâna şi organizatorul mi-a spus că face festivalul cum i se pare lui că sună bine, că nu vrea să-l facă neapărat mai mare, mai mult, oamenii să vină ca până atunci la aer curat, la cort, la ploaie, ne mai vin idei, de atitudine, de sound, mai rămânem cu gurile căscate şi vrem să nu se termine

Îmi era greu să mă despart de fărâma de adevăr care încă mai vieţuia în mine. Dacă încă mai eram consumatoare de semne, mi se arătaseră peste tot. Le ignoram însă. Te prinde comoditatea. Şi hârtiile albastre. Pic pe gânduri. Oare cât mai trebuie să ţină amorţeala asta?

Dacă închid ochii, aud cum nimeni
nu se gândeşte la mine.


(versuri de Traian T Coşovei)


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer