Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şefa


Augustin Ioan

11.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am fost mai degrabă uimit să aflu de la "tartorele" revistei Arhitect Design, dl. Zachi Arpad, că urmează să scriu o prefaţă: Ana Maria Zahariade, ani la rândul şefa de catedră şi, apoi, de departament la teorie şi istorie în Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti îşi publică o antologie a textelor publicate de-a lungul anilor în revista respectivă. În volum va apărea, sper, o versiune mai domesticită a prefeţei, căci ştiţi cum e: acestea sunt texte negociate, mai intervine şi editorul, ba chiar şi autorul cărţii; dar m-am gândit ca forma ei colocvială să apară, totuşi, aici mai întâi. Iat-o:

"Ana Maria, de asemenea cunoscută în şcoală în chip colocvial şi afectuos drept "Zaha" pentru studenţi sau, pentru noi, "cei de la teorie", drept Şefa, mi-a confirmat acest lucru: dacă am înţeles bine, dorea - mi-a spus de-a lungul unei plimbări în doi nocturne, când am condus-o de la şcoală până la locuinţa cuiva apropiat, care stă nu departe de mine - ca lucrurile să rămână, cumva, în familie. Vă rog să reţineţi această ultimă sintagmă, căci doar de aceea am şi marcat-o în text.

Acum, puţină istorie proprie, care ne leagă; sau, cum se spune acum în proza românească recentă, de egografie. Întors de la bursele din străinătate, eram, prin 1995, în plin proces de respaţiere: era clar că mă, vorba ceea, deteritorializasem în chip radical. Cererii de a mi se echivala titlul de MSARch de la Cincinnati i s-a răspuns oficial, de către un Maior ce ocupa pe atunci locul de ministru al învăţământului, cu următoarea frază memorabilă pentru acei ani (văcăroi): «Este treaba personală a dlui Ioan dacă a dorit să facă studii şi să obţină titluri în ţări cu care România nu are semnate acorduri de echivalare a studiilor». Îmi amintesc jena extremă a fostului rector, bunul nostru profesor Alexandru Sandu, care mi-a citit la telefon hârtia "oficială" şi mi-a propus, ca premiu de consolare, un MA în formă urbană, la care ţin şi acum mai mult decât la alte diplome...

Am putut conta, însă, foarte repede chiar, pe sprijinul câtorva prieteni: primul a fost şi a rămas până la moartea sa profesorul şi esteticianul Cezar Radu, care deîndată mi-a dat, biet asistent năuc cum eram, să ţin cu sine şi, adeseori, în locul său, un curs de critică de arhitectură (la master), disciplină şi practică cu care am rămas multă vreme asociat, chiar şi după ce nu mai am nimic de-a face. Al doilea este domnul Ion Mircea Enescu, cel care imediat mi-a oferit o rubrică de arhitectură în gazeta pe care o păstorea atunci pentru Ion Raţiu, pe numele ei Românul Liber. Al treilea a fost domnul profesor Andrei Pleşu, care, la recomandarea doamnei Mariana Celac, mi-a oferit o bursă la Colegiul Noua Europă, de unde am ajuns la Dilema (ulterior Veche), la câţiva prieteni de azi şi la ceva notorietate. De altfel, de NEC a aparţinut - academic vorbind, şi Ana Maria câţiva ani, întărind componenta arhitecturală a cercetărilor de istoria artei de acolo.

Dar, în şcoală, lucrurile nu stăteau prea bine pentru mine. Profesorul Gheorghe Curinschi-Vorona mă primise la doctorat în 1995, dar, evident, nu era interesat de tema mea şi, mai apoi, a răposat. Voiam, neştiind calea, să ajung, totuşi, "la teorie", de unde fusesem clar refuzat de două ori de către şefa de catedră. În cele din urmă, m-am întâlnit cu Ana Maria Zahariade, care construia, cum a făcut tot timpul din 1990 încoace, acest nucleu în interiorul catedrei de istorie, restaurare, limbi străine, sport şi bune maniere, cum era cunoscută - afectuos - pe-atunci. Această întâlnire a fost decisivă pentru viitorul meu (devenit prezent continuu). Poate că domnia sa nu îşi mai aminteşte momentul: se petrecea într-un atelier din corpul nou al şcolii. Ne-am spus atunci tot ce era de spus: eu - că vreau să plec de unde eram la momentul respectiv; dânsa - că are nevoie de teoreticieni, dar că nu ştie "de unde să mă ia"; şi aşa mai încolo, vorba profesorului nostru de matematică, dl. Găină. Mă rog, cum se spune, ne-am desluşit.

Am preluat apoi ceva seminarii ale Anei Maria şi, după întoarcerea de la stagiul la Collegium Budapest, în 2000, m-am şi transferat la catedra mai sus numită, cu ajutorul d-lui profesor Mac Popescu, devenit rector. Atunci am căpătat şi primul curs al meu în şcoala de arhitectură, ceva pe la colegiul de arhitectură de interior de pe atunci, la anul trei. Seminariile au mers cum au mers, strecurate printre cursurile cu adevărat importante ale şcolii şi, mai cu seamă, printre orele de atelier - aceşti pilaştri ai educaţiei arhitectonice de la Mincu. Mă mai întâlnesc şi acum cu foşti studenţi traumatizaţi, care "făcuseră Heidegger" la ora 8,30 dimineaţa cu mine, bieţii... Ana Maria însăşi mi-a dat pe-atunci un bobârnac amical (singurul fel de bobârnace pe care l-am primit vreodată de la Şefa în atâta amar de ani de colaborare), cum că fac seminariile "cam americăneşte". Dreptu-i: în mintea mea, a fost şi rămâne un compliment.

Mai apoi, Ana Maria a devenit şefă de catedră/departament, iar munca de instituţionalizare a teoriei între disciplinele esenţiale ale şcolii, fără a o face neapărat cea mai populară printre colegi, a schimbat radical fizionomia şcolii în mai puţin de douăzeci de ani. Instituţional vorbind, Ana Maria Zahariade este una dintre figurile luminoase ale şcolii de la Mincu în ultimele două decenii. Domnia sa a (re)construit din aproape în aproape, împingând permanent limitele de auto-conservare ale structurilor şcolii, nu doar catedra / departamentul, ci şi modul de a preda arhitectură aici, la Bucureşti (şi, insist: arhitectură în general, nu doar teorie). Cu o admirabilă graţie, autoarea ţine să elogieze, chiar în paginile acestei cărţi, oameni ai şcolii, intenţii bune (chiar pe cele doar clamate şi neîmplinite, poate) şi amintiri personale legate de şcoală. Adevărul, pe care, de asemenea cu graţie, nu îl rosteşte autoarea este, însă, puţin altul şi îl voi rosti: Ana Maria, cu Anca Brătuleanu şi cu Nicolae Lascu au reformulat în întregime, curricular şi metodologic, modul în care arhitectura se uită la sine în vreme ce se predă studenţilor de la Mincu.

Şi totuşi, vă rog să admiraţi, dimpreună cu prefaţatorul, modul în care autoarea volumelor de faţă construieşte continuităţi şi genealogii, dă sens gesturilor, textelor şi autorităţilor de pe-aici; cu alte cuvinte, istoricizează activitatea didactică de zi cu zi, în care a fost şi este întreţesută ea însăşi. Ana Maria admiră înaintaşi mai vechi sau mai noi, figuri de alaltăieri ca şi contemporani de-ai dumisale (şi de-ai multora care vor citi această carte şi o vor urma în admiraţie sau nu) şi nu se sfiieşte să asume public aceste exerciţii de admiraţie. Aş fi aşteptat ca, poate, măcar în antologarea momentelor celor mai apropiate de 1989, să regăsim aici, şi despărţiri, dar nu. Este aici o lecţie pe care, încă, avem a o deprinde: aceea că şi rutinele şi revoluţiile sunt procese care, ambele, concresc într-un soi de devenire întreolaltă pe care o numim când instituţie (de felul şcolii noastre), când, la modul cel mai general, viaţă.

Mai apoi, este vorba despre o altă trăsătură a Şefei, la care am fost, de asemenea, martor. Este vorba despre capacitatea dânsei de a federa împrejurul său nu doar figuri (mai) noi şi (mai) vechi deopotrivă, ci şi de a coagula proiecte. Am colaborat - încă de la mai puţin bunele începuturi ale CNCSIS - şi ştiu ce însemna, pe atunci, să "aplici" şi să obţii o bursă. Mai greu ca la Oxford, ce mai! Cu cât sunt mai mici sumele, cu atât mai complicată procedura (dar parcă niciodată ca în 2009, totuşi, când nu fuseră bani mai deloc...). Şi, în chiar acele condiţii eroi-comice, Şefa ştia să negocieze o soluţie bună, potrivită momentului, resurselor şi "putirinţelor" de atunci (nota bene pentru cei excesiv de tineri: nu e vorba de preistorie, ci de începutul anilor 2000, să ne înţelegem!). Deşi a existat o diferenţă enormă între ce am făcut la început - dânsa, cu Nicolae Lascu şi cu mine - asupra momentului postbelic din arhitectura românească, pe de o parte, şi ce s-a realizat, la o scară aproape monumentală, în consorţiul ACUM în ultimii patru ani, ceva leagă aceste două proiecte: prezenţa tutelatoare, ponderatoare şi totuşi sus-ţinătoare, a Anei Maria.

Deşi extrem de atentă şi de retractilă, aş zice, în ceea ce priveşte proiectele editoriale proprii la care am încercat să o aliez din vreme în vreme, Şefa a fost, totuşi, singura dintre personalităţile invitate din catedră care a "cedat" şi a contribuit - nu singură, ci cu un text co-semnat cu Mihaela Criticos - la antologia din 2005 (M.Celac, A.Ioan. AM.Zahariade (editori) Teme ale arhitecturii din România în secolul al XX-lea, Editura ICR, Bucureşti 2005) care stă şi acum drept (sau, mai corect: în loc de) istorie a arhitecturii din România de la Grigore Ionescu şi Curinschi-Vorona încoace... Îmi pare rău că nu am convins-o, încă?, să scoată acel volum despre Vitruvius pe care l-aş fi văzut apărut deodată, sau acompaniat de republicarea textului lui Grigore Ionescu (Grigore Ionescu, Vitruviu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1974), de cel - tradus în româneşte - al Indrei Kagis McEwen (Indra Kagis McEwen Vitruvius - Writing the Body of Architecture, The MIT Press, Cambridge, MA, 2003) şi, poate, de retipărirea, pe hârtie manuală, a ediţiei Vitruvius a lui G.M.Cantacuzino şi Grigore Ionescu, dar cu aparatul critic necesar după atâta amar de ani. Dar mai e timp, iar eu sunt tenace când e vorba de cărţi.

Asta mă aduce (în fine! se va spune) la câteva aprecieri despre textele însele, cele antologate de autoare şi de redacţia Arhitext Design ca să facă parte din cele două volume prezente. Prima remarcă este aceea cantitativă: Ana Maria Zahariade a contribuit mult la această revistă şi, mai apoi, la fizionomia (de)scrisă a arhitecturii româneşti contemporane. Dispersia, apoi, a acestor texte antologate în timpul, de asemenea de celebrat, de apariţie al revistei, este ea însăşi un lucru de apreciat. Ana Maria contribuie, adică, în sensul cel mai propriu, la revistele în care publică. Această constanţă este şi calitatea care îi aduce, de multă vreme încoace, recunoaştere instituţională internă; dar, ca să fiu puţin rău (ce să fac? - nu mă pot abţine), a fost oare nevoie de un premiu Herder ca să ne dăm seama cât de mult ne este de trebuinţă Ana Maria Zahariade?

O altă observaţie este aceea a cumpănirii textelor. Autoarea nu scrie uşor (şi mă critică pentru că eu o fac). Citind-o, acum, înţelegeţi şi de ce: niciunul dintre textele aici prezente nu este provocator la modul facil şi, prin urmare, continuă să fie valabil în aprecierile lui şi după un număr de ani. Antologabil, adică. Ana Maria Zahariade nu dă verdicte partizane: ea nu înfiinţează şi nici nu desfiinţează. Doar afirmă şi consacră: poziţii, edificii, autori. Prin textele ei, înţelegem că... înţelegerea arhitecturii nu e uşoară, dar că, odată petrecută, răsplăteşte pe măsură celui ce a făcut efortul şi a parcurs drumul. Textele Anei Maria sunt, de aceea, un paradis al nuanţelor. De asemenea, îngrijesc maternal creşterea înţelegerii asupra temei în cauză. Uneori îmi doresc de la Şefa poziţii mai tranşante, dar înţeleg de ce le refuză. Pot să mă aflu în dezacord cu unele (multe!) dintre poziţiile bine cumpănite pe care le adoptă asupra unui sau a altuia dintre aspectele pe care le discută în texte, dar mă simt angajat intelectual în dialogul cu respectivele poziţii. În textele ei se străvede profesorul, cel care, când scrie, scrie academic şi când vorbeşte, de multe ori trebuie să adopte şi rolul "avocatului diavolului" şi să argumenteze totul, pentru ca procesul de înţelegere, de către receptor, a temei în chestiune să fie cât mai aproape de completitudine.

Închei aceste cuvinte de prezentare cu două precauţii. Prima: evident, Şefa nu avea nevoie de prezentarea mea pentru ca volumul de faţă să devină curând unul de succes; pentru gentileţea de a mă fi invitat, totuşi, să o scriu, îi mulţumesc. A doua: Ana Maria Zahariade nu mai este şefa noastră de departament, aşadar vă rog să nu bănuiţi, în textul de faţă, că ar fi vorba despre o captare a bunăvoinţei autoarei. Cei care mă cunosc suficient ştiu că nu sunt, cum spun studenţii noştri acum, "ceva de genul". Şi, mai apoi, ca să închei într-o manieră caragialesc-dezirativă: eu sunt un om norocos, n-am şefe de departament, ci numai distinse doamne ale arhitecturii româneşti, de camaraderia cărora mă bucur! De ce vă miraţi? Doar v-am atras atenţia de la bun început asupra familiarităţii - intelectuale - din departamentul nostru. Ei bine, prietenia Anei Maria Zahariade, pe care am simţit-o adeseori venindu-mi în ajutor, afectuoasă, mai cu seamă când se prezintă sub forma unor minunate discuţii la câte un ceai de pe te miri unde adus, mă onorează şi pentru ea îi şi mulţumesc aici."
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer