Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Uşor de stricat, greu de reparat


Andrei Gorzo, pe marginea unei cărţi de Ian McEwan

05.11.2003
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ian McEWAN - Ispăşire
Editura Polirom, 2003

Traducere şi note de Virgil Stanciu


Citiţi un fragment din această carte.

****

Trebuie să am grijă: o viaţă întreagă nu mi-ar fi de-ajuns ca să ispăşesc pentru crima de a vă divulga prea mult din subiectul romanului Ispăşire (2001). Povestea chiar contează în romanul lui Ian McEwan. Ne-o spune chiar el, răspicat, dar avînd grijă să pună cuvintele în gura marelui critic literar britanic Cyril Connoly (1903-1974): "Ca să formulez altfel, atenţia ne-ar fi fost şi mai eficient reţinută dacă am fi simţit forţa de atracţie subterană a naraţiunii pure [...] Se prea poate ca cititorii dumneavoastră cei mai sofisticaţi să fie la curent cu recentele teorii despre conştiinţă ale lui Bergson, dar sîntem convinşi că şi ei au o dorinţă copilărească de a li se spune o poveste, de a fi ţinuţi cu sufletul la gură, de a afla ce se întîmplă mai departe." E un citat din scrisoarea pe care McEwan îl pune pe Connoly să i-o scrie personajului principal din Ispăşire, o fată numită Briony Tallis, care la vîrsta de 18 ani, în 1940, îşi încearcă norocul trimiţînd un microroman pe adresa revistei culturale Horizon (înfiinţată de Connoly în 1939). Nu ştiu dacă e o neruşinare din partea lui McEwan, să-şi reafirme credinţa în poveste la modul acesta - introducînd în roman o predică şi atribuind-o lui Cyril Connoly -, dar nici nu-mi pasă. Îmi pasă de dorinţele mele copilăreşti, de care Ian McEwan se ocupă atît de bine.

Romanul lui din 1997 Durabila iubire (apărut la Editura Univers în 2000, în traducerea Corneliei Bucur) se deschide cu imaginea a şase oameni venind în fugă, din direcţii diferite, spre acelaşi punct din mijlocul unui cîmp; sînt văzuţi de la o sută de metri înălţime, prin ochii unui vultur. "Către ce alergam? Cred că nici unul dintre noi nu va şti vreodată prea bine [...] Ne îndreptam alergînd către o catastrofă, ea însăşi un fel de cuptor în flăcările căruia identităţi şi destine aveau să ia forme noi." Catastrofa porneşte de la o tentativă de zbor cu balonul, în Marea Britanie de azi: vîntul ridică balonul de la pămînt, cu un copil în nacelă, tatăl neatent, rămas la sol, se luptă cu frînghiile, alţi cinci bărbaţi sar să-l ajute, o rafală îi saltă pe toţi, unul dintre ei (nu se ştie care) dă drumul frînghiei, în secunda următoare ceilalţi fac la fel şi balonul se duce, cu viaţa copilului cu tot. E un început în forţă; e ca prima secvenţă a unui thriller imparabil - ştii că eşti pierdut, acum va trebui să-l urmăreşti pînă la sfîrşit şi la naiba cu tot ce mai aveai de făcut! McEwan ştie asta şi nu se precipită: insistă cu încetinitorul asupra imaginii iniţiale - "convergenţa a şase siluete în mijlocul unui spaţiu plat şi verde", din perspectiva unui vultur; savurează frumuseţea formală - "o geometrie liniştitoare", "o stare de graţie matematică" - a momentului "cînd încă se mai putea întîmpla orice". E un maestru al echilibristicii pe firul dintre momentul tuturor posibilităţilor şi momentul catastrofei. Cititorul care îl urmează nu ştie unde anume duce firul, dar îl aude zbîrnîind sub el; ştie că nu e în siguranţă, dar vrea să afle ce se întîmplă mai departe. Aşa cum e descrisă în scrisoarea lui Cyril Connoly, dorinţa aceasta pare inocentă; dar la McEwan e vorba - întotdeauna - de dorinţa de a afla ce e mai rău, deci de a-ţi pierde inocenţa. E aproape ca nevoia de a-ţi înţelege o traumă personală - ceva mai întunecat decît suspansul, mai riscant. Un cunoscător al lumii lui McEwan se apropie de fiecare nou roman cu întrebarea: "La ce riscuri mă expun de data asta?"

După primele 50 de pagini din Ispăşire, răspunsul pare să fie: "La nici un risc." Sîntem la conacul familiei Tallis, în 1935. Critica literară încă n-a luat cunoştinţă de aspiraţiile lui Briony Tallis, dar asta nu înseamnă că ele nu există: pentru a sărbători vizita fratelui ei mai mare, Leon, fetiţa de 13 ani încearcă să pună în scenă piesa pe care a scris-o special. Aceasta se intitulează Suferinţele Arabellei şi are de toate: o eroină inimoasă şi neascultătoare, un conte corupător, un prinţ salvator, o lecţie de viaţă şi un final să-ţi meargă la suflet - "Iată-nceputul iubirii şi al trudei noastre sfîrşit, / Rămas bun, aşadar, că ridicăm pînzele în asfinţit." Din păcate, în trupa de teatru pe care Briony a alcătuit-o cu ajutorul verişorilor ei - doi băieţei gemeni şi o fată de 15 ani -, apar neînţelegeri şi piesa nu se mai joacă. Briony se răzbună pe nişte urzici. Între timp, sora ei mai mare, Cecilia, şi fiul servitoarei, Robbie Turner, foşti tovarăşi de joacă şi foşti colegi la Cambridge (unde Robbie a avut mai mult succes la învăţătură decît ea, deşi, fără ajutorul familiei Tallis, nici măcar n-ar fi avut acces la învăţătură), ajung să se calce atît de tare pe nervi unul pe celălalt, încît nu se mai vede decît o singură ieşire din situaţia lor jenantă: dragostea adevărată. Pe scurt, sîntem în plină pastorală. Nici limbajul nu prea sună a Ian McEwan. Sună ca un clasic al literaturii engleze, după ce a fost supus tratamentului Merchant-Ivory - botezat astfel în cinstea binecunoscutului şi temutului tandem de profesionişti ai ecranizărilor. Sună a ceea ce Cyril Connoly, peste 300 de pagini, critică pentru preţiozitate. Deci ce joc joacă McEwan? Acesta e unul dintre lucrurile pe care nu le pot divulga. O să spun doar că Ispăşire este un roman tradiţional - cu toată "forţa de atracţie subterană a naraţiunii pure" - care trăieşte în inima unui roman profund conştient de sine. Oricum, după primele 50 de pagini lucrurile încep să se schimbe. În casă apare valiza unui oaspete numit Paul Marshall - producător de ciocolată şi prieten de-al lui Leon - şi valiza aceea e un un obiect vag ameninţător. Peste vreo două pagini, ne aflăm în toiul unei conversaţii între copii; sîntem absorbiţi de problemele lor - cei trei veri sînt victimele colaterale ale unei căsnicii de curînd destrămate -, cînd deodată dăm peste asta: "Nu era exclus ca bărbatul înalt, în costum alb, care stătea în uşă să se fi aflat acolo de cîteva minute bune". Mai e şi erotismul obscur dintr-un vis de-al lui Paul - nu se petrece nimic explicit, dar e vorba despre surorile lui -, urmat prea repede de complimentul pe care i-l face verişoarei de 15 ani: "Ştii, îmi aminteşti de sora mea favorită." Tatăl absent al familiei Tallis lucrează la Ministerul de Interne şi are din ce în ce mai mult de lucru, iar Paul, mulţumit de sine, le prezintă copiilor noul baton de ciocolată Army Amo - "Fiecare soldat al ţării ăsteia va avea unul în raniţă. Raţie standard." Aceea este şi ziua pe care şi-o alege Briony ca să aibă o revelaţie, să cunoască "sentimentul iniţierii în tainele lumii adulte" şi să se reinventeze ca scriitoare: nu va mai scrie poveşti ca Suferinţele Arabellei, cu prinţi perfecţi şi conţi perfizi, pentru că, i se pare ei, în realitate "răul este complicat şi înşelător". Are dreptate, numai că vede răul acolo unde nu e, în ceea ce surprinde petrecîndu-se între sora ei şi Robbie - o confruntare lîngă fîntîna arteziană, un bilet de la el către ea, un corp înghesuind alt corp în rafturile unui biblioteci, într-o încăpere cu luminile stinse. Acesta e McEwan în forma lui cea mai bună, aliniind cu mişcări subtile, aproape imperceptibile, toate elementele unei catastrofe. Ne încordăm, aşteptînd impactul. Şi, cînd acesta se produce, e mai rău decît ne-am aşteptat, pentru că îndrăgostiţii sînt proiectaţi cît colo, în direcţii diferite.

În nuvelele cu care a debutat McEwan (volumul Prima dragoste, ultimele ritualuri) şi în romanele lui de tinereţe (Grădina de ciment şi Mîngîieri străine), nimic nu conta mai mult decît şocul. Ziariştii îl porecliseră "Ian Macabre"; un critic l-a numit "Stephen King pentru intelectuali". Ca tînăr scriitor, Ian McEwan deja ştia totul despre teroare. Nu mai avea de învăţat decît despre milă. Şi a învăţat de la un roman la altul - cu ocazionali paşi înapoi (tocmai romanul care i-a adus premiul Booker, Amsterdam, e din punctul meu de vedere un astfel de regres) -, dar nimic nu anunţa splendidul salt înainte pe care-l reprezintă Ispăşire. Ne face să auzim fîsîitul fitilului în timp ce ni-l arată pe Robbie, cu cîteva ore înainte de explozie, mergînd la o petrecere în casa Tallis şi gîndindu-se la "marele său tezaur, la luxul unui viitor necheltuit". Puţin mai tîrziu vine scena - surprinsă de Briony - cu Robbie şi Cecilia în bibliotecă. Pe spatele cărţii, un citat din Chicago Tribune face aluzie la "unele dintre cele mai reuşite scene erotice din literatura contemporană". E inexact; e vorba despre o singură scenă - şi chiar asta-i poanta. Dar e într-adevăr frumoasă: "Îi şopti numele cu atenţia unui copilaş care încearcă să pronunţe sunetele separat. Cînd el îi răspunse spunîndu-i pe nume, pentru ea parcă era un cuvînt nou: silabele rămăseseră aceleaşi, dar semnificaţia era alta. În cele din urmă el rosti cele două cuvinte simple pe care nu le pot demonetiza întru totul nici tonele de artă proastă, nici munţii de neîncredere. Ea le repetă - cu exact aceeaşi accentuare uşoară a celui de-al doilea - ca şi cum ea le-ar fi pronunţat prima." Apoi totul sare în aer şi, cînd îl regăsim pe Robbie, el e un soldat în armata învinsă care se tîrăşte către Dunkerque: "O întreagă armată fugea către ocean, înarmată cu ţigări ca să-şi amorţească foamea." În drumul lor soldaţii văd lucruri teribile, şi lucruri teribile se petrec cu minţile lor. Descrierea lucidă a unei alunecări în delir e una dintre specialităţile lui McEwan; el poate să redea, în cuvinte precise, scurtcircuitul unei minţi obosite, lămpiţa care filează, accidentul care se poate produce la naşterea unui gînd, deformîndu-l. Într-un roman ca Nevinovatul (1990), acest talent era pus în slujba unor efecte horror: un om tîrînd după el o valiză grea şi umblînd bezmetic prin oraş, încercînd şi neizbutind să scape de valiza care conţine un cadavru. Dar în dezastrul de la Dunkerque, talentul lui McEwan şi-a găsit un subiect pe măsură, şi scenele de război au o simplitate şi o gravitate mai presus de tot ce-a scris pînă acum. Fascinaţia cu care urmăream fisurile adîncindu-se şi înmulţindu-se în mintea personajului principal din Nevinovatul nici nu se compară cu empatia noastră pentru Robbie Turner, care, mergînd înainte, începe să simtă "că-i scapă ceva", "un principiu cotidian al continuităţii", şi se pomeneşte "stăpînit de certitudini ilogice". Începe să alerge după o scroafă, convins că, dacă n-o prinde, nu se va mai întoarce niciodată acasă: "Ştia că are din nou febră, dar asta nu însemna că greşea. Scroafa însemna succes. Cîndva, în copilărie, Turner încercase să se convingă că era o aiureală să creadă că, evitînd să calce pe crăpăturile cimentului din curtea şcolii, putea împiedica moartea bruscă a mamei sale. Dar nu călcase niciodată pe crăpături, iar maică-sa nu murise." Da, e atît de logic încît îţi rupe inima. Cu maşinuţa stricată a minţii sale, Robbie a călătorit înapoi în copilărie.

De la Dunkerque, McEwan mută acţiunea la Londra, ca să prindă unda de şoc a războiului. Briony lucrează acum ca infirmieră. E bombardată de dovezi ale unui "lucru simplu şi evident, pe care-l ştiuse dintotdeauna, pe care-l ştia toată lumea: că o persoană este, printre altele, ceva material, uşor de stricat, greu de reparat." Briony încearcă să-i repare pe soldaţii întorşi din Franţa şi mai încearcă să repare, pe această cale, ceea ce stricase cu cinci ani în urmă. Dar nu aceasta e soluţia mîntuirii ei personale. Atunci, să fie scrisul? Oare, dacă va reuşi să facă bine acel lucru pe care îl făcuse prost atunci cînd i-l trimisese lui Cyril Connoly - oare va fi salvată? Dar atunci cînd scrii o poveste te joci de-a Dumnezeu, deci unde e mîntuirea în treaba asta? Unul dintre preferaţii lui Connoly, Flaubert, a spus odată că lucrurile despre care citeşte în cărţi îl ating mai tare decît nenorocirile reale. E o afirmaţie terifiantă, dar poate fi întoarsă ca să sune aşa: scriind despre nişte oameni, poţi să fii mai drept şi mai milos cu ei decît ai fost vreodată în realitate; poţi să trăieşti în minţile lor, şi ei într-a ta, mai mult şi mai intens decît e posibil în viaţa obişnuită; şi, în locul sfîrşitului de care au avut parte, le poţi oferi sfîrşitul pe care-l meritau ("Iată-nceputul iubirii şi al trudei noastre sfîrşit, / Rămas bun, aşadar, că ridicăm pînzele în asfinţit."). Sigur că pe ei nu-i mai ajută şi e posibil să nu te salveze nici pe tine - la urma urmei, e ceva ce aduce a minciună. Dar şi a iubire.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer