De ce-l iubim pe Truffaut

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi o altă cronică a acestei cărţi.

Cînd am prezentat cartea Magdei Mihăilescu François Truffaut, bărbatul care iubea filmele, am spus că, "după gustul meu, este cea mai bună carte de cinema scrisă vreodată în limba română"...

Apoi am văzut această sentinţă preluată de toată lumea, ceea ce mi s-a părut flatant: înseamnă că gustul meu e foarte popular. Mai zilele trecute, un amic m-a întrebat chiar pe messenger: "E chiar aşa mişto cartea Magdei Mihăilescu?" Ce să fac - nu pot decît să mă repet: Da, e "mişto". E cartea unei vieţi. E scrisă dinăuntru, cu dragoste de Truffaut şi acribie criticărească. Nu ştiu cum sînt celelalte cărţi despre "Bărbatul care iubea filmele" - apărute în Occident -, dar aş spune că, pe lîngă empatie, erudiţie şi eleganţă a limbii, cartea aceasta mai reuşeşte o mare performanţă: este scrisă (în general) departe de Franţa cineastului - vizitată cînd şi cînd, cu adăstări periodice în biroul lui F.T. din Paris -, ca o scrisoare trimisă regizorului iubit de la o dublă distanţă: aceea pur spaţială şi aceea temporală, Truffaut murind în 1984. Şi, cu toate aceste handicapuri (să le zicem birocratice), reuşeşte - cum spuneam - un lucru aproape miraculos: ni-l apropie pe Truffaut într-un mod care nu are echivalent în "monografiada" despre cineaşti români editată, funcţionăreşte, de UCIN. Inutil să mai spun, nici nu este o monografie; este o carte de autor despre un autor. Cînd am scris, pe coperta a 4-a, că François Truffaut, bărbatul care iubea filmele "e ca un gros-plan pe sufletul lui", nu am făcut o "metaforă": este purul adevăr. Iscodindu-i filmografia, Magda Mihăilescu îi găseşte sufletul - pentru că sufletul unui artist este opera sa.

O operă pe care M.M. o cunoaşte ca-n palmă, fireşte, şi în care "fantomele" biografice intervin discret, indicînd punţile dintre un film şi altul ("filmele vorbesc între ele"). Autoarea are fericita inspiraţie de a nu bifa, cronologic, operele pentru că această ordine - strict factuală - nu exprimă dezordinea "intermitenţelor inimii". În locul unei decojiri a cepei (aşa cum vroia Hitchcock să-i fie analizate filmele), M.M. optează - probabil subconştient - pentru o dezvăluire-prin-revenire, mult mai adecvată sensibilităţii lui Truffaut (autorul celei mai fascinante cărţi de cinema - aceea de interviuri cu Hitchcock - este, totuşi, un alt tip de cineast decît idolul său!). Şi, deşi M.M. nu foloseşte, expressis verbis, această imagine, cred că am identificat "figura" matricială - atît a construcţiilor truffaldiene, cît şi a construcţiei acestei cărţi - pur şi simplu punînd laolaltă două metafore utilizate de autoare în două pagini faţă-n faţă (76-77; practic, atunci cînd închizi cartea, frazele respective se aşază una peste alta...); scrie M.M.: "Într-o imaginară secţionare transversală, precum într-un trunchi de copac, nervurile ce leagă un cerc de altul - un film de altul - îmi apar asemenea unor punţi." Şi: "... filmele sale nu-ţi iau ochii. Te absorb treptat. Privirea se lasă purtată de ritmul interior al texturii sale narative ca de o apă, pînă te trezeşti aruncat în vîrtej." Punţile care leagă "un cerc de altul" sînt apele vîrtejului; "Le tourbillon de la vie", cînta Jeanne Moreau în Jules et Jim...

Truffaut este un cineast romanesc şi muzical. Romanesc - pentru că acest regizor îndrăgostit de literatură a vrut să reuşească în filmele sale nu doar o "ilustrare" a unui roman sau altul, ci o revigorare a ideii romaneşti în cinema. Şi nu doar în ciclul (dickensian, s-a zis) "Antoine Doinel" - început în 1959 cu Les 400 coups şi încheiat în 1979 cu L'Amour en fuite -, ci în toate filmele sale. Unde personajele scriu scrisori (M.M. ne împărtăşeşte amănuntul că Truffaut însuşi prefera să scrie scrisori decît să telefoneze), cînd nu merg cu idolatria pînă la a construi altare dedicate scriitorilor iubiţi. (Unul dintre cele mai entuziasmante capitole ale cărţii este cel despre filmul - atît de rezonant cu anima lui Truffaut - La chambre verte, pe care M.M. are inspiraţia să-l pună în legătură cu cartea lui Barthes despre fotografie, La chambre claire.) Şi muzical - pentru că allegro-ul poveştilor sale iuţi, cristaline ca o apă de munte este tempo-ul perfect al unui cinema fără "timpi morţi", aşa cum îl visa autorul său. "Filmele sînt mai armonioase decît viaţa", spunea Truffaut, cel care s-a grăbit să moară la numai 52 de ani şi care-şi dorea ca un film să aibă acel "air de rien" pe care-l asociem, totuşi, vieţii... M.M. "montează" această frază la locul ei potrivit.

Dar totul este "la locul potrivit" în această carte! Fie că aminteşte "refrenele" matricei psihologice ale omului Truffaut (trauma copilăriei, fidelitatea în prietenie paralelă cu infidelitatea sa amoroasă etc.), fie că observă revenirea acestora în temele filmelor, M.M. este - peste tot - de un savoir-faire fără cusur. Truffaut este privit poliedric, din toate unghiurile posibile (cu excepţia celui tabloid, pe care autoarea noastră îl tratează prin omisiune), ajungîndu-se la esenţă. O esenţă distilată răbdător şi temeinic, ardeleneşte, fără a mai socoti numărul incalculabil de ore şi călătorii cheltuit pentru a ajunge la ea (numai interviurile autoarei cu unii dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Truffaut - Jean-Pierre Léaud, Suzanne Schiffman, Claude de Givray, Nestor Almendros, Jean Gruault etc. - ar fi putut constitui materia unui mic volum cochet).

"Truffaut ar fi fost mîndru de Magda Mihăilescu", a spus criticul Ronald Bergan de la The Guardian. Nu pot să adaug decît: Şi românii ar trebui să fie mîndri de ea!