Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gabriel García Márquez. O viaţă.


Ioana Bâldea Constantinescu, un interviu cu Gerald Martin

14.08.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gerald Martin e un critic literar de primă linie, care, în ultimii ani, şi-a căpătat reputaţia unui Sherlock Holmes îndrăgostit de America Latină, de realismul magic şi nu numai, de tot ce înseamnă culoare hispanică în literatura patchwork a secolului XX. Biografia intimidant de minuţioasă pe care Martin i-a făcut-o lui Gabriel García Márquez (Gabriel García Márquez. O viaţă, Editura Litera International, 2008) e genul de carte care te sperie din start, prin dimensiuni. Pe mine m-a speriat. După care am citit-o, am mestecat-o mental în episoade succesive, am recenzat-o şi am ţinut morţiş să stau de vorbă cu autorul. Am avut plăcerea unei conversaţii cu Gerald Martin despre Gabriel García Márquez. Omul. Scriitorul Legenda.


Ioana Bâldea: Domnule doctor Martin, a scrie despre un autor atât de cunoscut şi de special cum e Gabriel García Márquez e o provocare în sine. A scrie, însă, ceva atât de bine documentat şi de extins cum e recent publicata biografie a lui Márquez semnată de dumneavoastră e un lucru cu adevărat extraordinar. Aş vrea să vă întreb dacă înainte de a vă asuma un efort care a însemnat o cercetare de şaptesprezece ani şi aproximativ 300 de interviuri, care v-au transformat într-un fel de detectiv literar, aţi fost conştient cu privire la timpul, energia şi răbdarea pe care urma să le investiţi în acest proiect.
Gerald Martin: Dimpotrivă. Ştiam că dacă voi scrie o biografie amănunţită şi serioasă va fi greu şi epuizant să pun toate lucrurile cap la cap, dar mă gândeam şi la faptul că Márquez e un autor în viaţă şi, ca urmare, nu putem vorbi de o lucrare definitivă. Aşa că am acceptat oferta editorului meu, care mi-a cerut, în 1990, să termin cartea în patru ani. Am promis că i-o voi preda înainte de sfârşitul anului 1994 care, după cum este posibil să fi observat şi dumneavoastră, a trecut de ceva vreme (râde). Adevărul este că nu ştiam, într-adevăr, în ce mă bag. Exista şi posibilitatea să nu reuşesc să-l întâlnesc niciodată pe García Márquez, situaţie în care mă simţeam în stare să produc o lucrare... drăguţă, rezonabil de serioasă şi de conştiincios alcătuită. Părea un proiect care să poată fi dus la bun sfârşit repede, mai ales că eu pot lucra foarte repede atunci când mă presează timpul. Acum, cartea aceasta mi-a adus o reputaţie de melc! Aşa că... nu, n-am ştiut cum va fi, credeam că pot să mă descurc mai repede şi... m-am înşelat.

I.B.: Unul din lucrurile pe care le-am remarcat, citind biografia, a fost efortul dumneavoastră constant de a reface parcursul unor amintiri, al momentelor şi al stărilor din care s-au ivit toate aceste scrieri superbe. Mă refer la imagini, la personaje, la întâmplări despre care dumneavoastră vorbiţi şi care sunt uşor de identificat în Un veac de singurătate, Dragoste în vremea holerei, Toamna patriarhului şi aşa mai departe. Putem vorbi de o încercare de a face istoria critică şi literară a unui... moment din literatura universală, pentru că Márquez reprezintă un moment literar în sine şi, mai mult decât atât, putem spune că încercarea aceasta e de fapt deghizată într-o biografie a unei... celebrităţi, până la urmă?
G.M.: Da, cred că, într-adevăr, aşa este. De altfel, unul din argumentele mele forte, atunci când l-am convins pe García Márquez să mă suporte, să-mi tolereze intruziunile a fost că eu văd în el o experienţă reprezentativă pentru ce se întâmplă cu latino-americanul obişnuit, în secolul XX, dincolo de evidenta lui reprezentativitate pentru literatura şi intelectualitatea latino-americane. Eu chiar cred că experienţele lui sunt simbolice, arhetipale - am crezut acest lucru şi înainte să mă apuc de biografie, dar acum îl cred mult mai mult. Nu vreau să fiu pretenţios, dar aveţi dreptate, cartea poate fi citită şi ca o istorie politică şi intelectuală a lumii, până la urmă, în a doua jumătate a secolului XX. În principal, tocmai pentru că Márquez a fost întotdeauna atât de interesat de ce se întâmplă atât în Columbia, cât şi în lume, din punct de vedere politic.

I.B.: V-aţi gândit vreodată să vă abandonaţi proiectul? Vă întreb pentru că vorbim despre o întreprindere... să spunem aventuroasă.
G.M.: Da, nu vreau să intru în detalii foarte personale, dar m-am îmbolnăvit foarte grav în 1995. Lucram deja de cinci ani şi, la momentul respectiv, realizasem deja şi care aveau să fie proporţiile cărţii, şi volumul de muncă pe care îl implica ea. Efortul era enorm, mă întâlneam cu mii de oameni... La un moment dat, m-am îmbolnăvit şi mi s-au dat 60% şanse de supravieţuire. Dar am supravieţuit şi, când am început să-mi revin, mi-am pus serios întrebarea dacă vreau să termin ceea ce începusem, dat fiind că munca aceea mă sleia de puteri şi îmi mânca, practic, nişte ani din viaţă. Nu mi se mai întâmplase niciodată să fiu bolnav 18 luni. Când treci prin aşa ceva, pierzi, oricum, foarte mult timp. Rămâi în urmă cu toate. E greu să recuperezi, în toate domeniile şi mi-am pus problema dacă biografia e suficient de importantă pentru mine încât să mă înham din nou la ea. Dar am făcut-o şi a fost un lucru bun, pentru că ea a funcţionat ca o barcă de salvare. Convalescent sau nu, a trebuit să vâslesc şi asta m-a redat, cumva, normalităţii. Al doilea moment în care m-am gândit să abandonez a fost acum vreo trei ani, când am avut revelaţia faptului că am ajuns la 2.500 de pagini şi încă nu m-am apropiat de sfârşit. Întrebarea era dacă mai am energia să decupez, din această versiune mamut, una mult mai redusă. Am reuşit să-mi adun puterile şi să o fac, ca urmare a disperării, probabil. Aşa că am terminat cartea. Dar aveţi, din nou, dreptate. M-am gândit să abandonez de două trei ori...

I.B.: Simţiţi că aţi devenit şi dumneavoastră parte integrantă a marelui mit Márquez? Vorbiţi des, în ceea ce îl priveşte, de o anume automitologizare, diferită de toată acea proiecţie larger than life pe care noi, publicul cititor, o aplicăm atât operei cât şi vieţii lui?
G.M.: Da, şi e o mare tentaţie să te raliezi legendei. E teribil de amuzant. El are 10-15 variante de poveste cu privire la fiecare detaliu al vieţii lui. Să nu mai vorbim de marea lui poveste care e una efectiv incredibilă. Dincolo de cât e de umflată pe alocuri, povestea băiatului sărac care ajunge pe culmile gloriei e una reală şi te cucereşte. Am şi eu un rol în povestea asta - oamenii m-au transformat în englezul tipic, rece şi detaşat, care sfârşeşte literalmente contaminat de Tropice (râde). Aşa că tentaţia există... Pe de altă parte, întrebarea chiar e extrem de interesantă. Márquez chiar e un mit, care funcţionează dincolo de cele mai extravagante giumbuşlucuri pe care ar putea vreodată tabloidele să încerce să le facă, în privinţa unei vedete. Faci trei paşi cu el pe stradă şi, la un moment dat, nu poţi să ignori faptul că te plimbi în compania unei legende. Oamenii îl tratează ca pe un Melchiade reînviat, e o experienţă... unică.

I.B.: Sunteţi foarte atent la detalii. E ca şi cum vă adunaţi dovezile pentru a construi nu o pledoarie, ci o poveste - povestea unei vieţi. Care este lucrul pe care l-aţi aflat despre Márquez care v-a surprins cel mai mult?
G.M.: Eu sunt, în primul rând, critic literar. Detaliile le tratez ca pe nişte indicii care mă pot conduce către ceva mai mare. Munca de biograf era, la o primă vedere, ceva care nu mi se potrivea, pentru că nu sunt fanul detaliilor ci, mai degrabă, omul marilor teme, al discuţiilor extinse pe teme generoase. Importanţa detaliilor am conştientizat-o când am ajuns în Columbia şi am plonjat în arheologia unei vieţi care era... alta decât a mea. Ştiţi că detaliile aparent neimportante sunt cele care duc la prinderea criminalului, nu? Ei bine, lucrurile mici m-au făcut să înţeleg cine este García Márquez. Trebuie să vă spun că atitudinea mea faţă de el, la început, era... nu ostilă, dar destul de sceptică. Mi se părea că el e iniţiatorul propagandei din jurul lui. Mi se părea un excelent manipulator al imaginii, ceea ce şi este, de altfel. Când l-am întâlnit, însă, am înţeles că omul acesta e un tip cât se poate de obişnuit. E un mare scriitor, cu fantezii extraordinare, cu nişte complexe foarte adânci, dar am avut surpriza să descopăr contrastul imens dintre imaginea publică şi omul particular. Odată ce am găsit calea aceasta, am încercat să merg unde mă ducea ea.

I.B.: Mie biografia scrisă de dumneavoastră mi se pare, în mare măsură, cinematografică. Eu, una, când am citit despre întâlnirea dintre tânărul Márquez şi mai vârstnicul Hemingway, la Paris, am avut senzaţia că văd, efectiv, scena derulându-mi-se în faţa ochilor. Mă întrebam dacă şi dumneavoastră aţi avut vreodată senzaţia că sunteţi un spectator care trage cu coada ochiului la ce se întâmplă în viaţa unei legende contemporane?
G.M.: Da, mi s-a întâmplat. Şi nu sunteţi prima persoană - deşi e adevărat că sunteţi... a doua - care-mi spune acest lucru. Repet, eu sunt critic literar, nu sunt un scriitor în adevăratul sens al cuvântului, dar am fost foarte conştient de faptul că această biografie trebuia să fie... o poveste, că trebuia să existe un ritm în succesiunea paragrafelor, că trebuia să fie, în mare măsură, vizuală. Márquez însuşi e un tip atât de vizual, cu gesturi, cu prezenţă colorată... Eu m-a străduit din răsputeri să nu-i imit, prin scriitura mea, stilul literar, ci să-l imit pe el, atitudinal, să-i imit reacţiile şi stările. Încet încet, cam cum face el când citeşte despre sine prin ziare, am început să mă detaşez de mine însumi, iar experienţa de a scrie a devenit una din ce în ce mai... complicată, mai dificilă - e un proces care m-a făcut, la un moment dat, să mă detaşez de propria mea viaţă. Petreceam mai mult timp gândindu-mă la el decât gândindu-mă la mine. Partea această spectatorială a existenţei mele, de care vorbiţi, durează de ceva timp. Trag cu ochiul la viaţa acestui om de aproape optsprezece ani. Am început când el avea 60 de ani şi era în plină formă. Acum are optzeci şi, de ce să ne ascundem după deget, e un om bătrân. Da, am fost un spectator. Spectatorul unei poveşti de mare clasă.

I.B.: V-aţi descris ca fiind sceptic cu privire la el şi vorbiţi adesea despre faptul că anumite poveşti sunt distorsionate sau mistificate de Márquez însuşi. V-a fost greu să vă menţineţi echilibrul, mai exact, să distingeţi, în permanenţă, între ce e realitate şi ce e, haideţi să-i spunem... magie?
G.M.: A fost greu şi încă mai este. Înainte de orice trebuie să vă spun că poveştile astea sunt atât de bune, e atât de captivant, modul în care le spune, în care le variază e atât de interesant! E, literalmente, o maşină de spus poveşti omul ăsta! Din acest punct de vedere, transformarea în biograful pedant care notează "García Márquez spune că..., DAR... " mi s-a părut o manieră negativă şi, v-ar spune el, "europeană" de abordare. Aşa că am încercat să accept convenţia, fără a exagera, însă. Nu mi-am pierdut timpul spunându-i cititorului unde mi se pare mie că Márquez inventează, sau romanţează, sau ficţionalizează, dar am sugerat suficient încât cititorul să-şi poată forma propria opinie. Dar, până la urmă, dacă stăm să ne gândim, ce mai poate fi exagerat în povestea unui tânăr care la 20 de ani pretindea să câştige premiul Nobel şi să ajungă la fel de citit ca Cervantes? El a reuşit - aici nu încape îndoială. Dacă ai scrie un roman ieftin, ţi-ai dori o poveste despre un tânăr care nu are de niciunele, care ajunge cel mai cunoscut autor latino-american al secolului XX şi care îl are drept cel mai bun prieten pe cel mai cunoscut politician latino-american al secolului XX. Pare o făcătură, dar aceasta e povestea REALĂ a lui Márquez.

I.B.: Din zdrenţe pe culmile gloriei, naşterea unora dintre cele mai importante nuclee ficţionale ale literaturii secolului XX, identitatea autorului cheie al literaturii latino-americane contemporane... acestea sunt subiectele de care v-aţi ocupat aproape două decenii. Vă puteţi permite, ca biograf, să fiţi derutat, sau intimidat, sau, pur şi simplu, copleşit de ele?
G.M.: Da, se întâmplă, pur şi simplu, mai ales când ştii, de la bun început, că el... va citi tot ce scrii! El, toţi membrii familiei lui... aşa că eşti prins mereu între datoria cumva politică şi, în mod clar, morală, de a-ţi face treaba bine şi corect, de a fi sincer, de a spune lucrurilor pe nume, de a fi obiectiv şi responsabilitatea faţă de... el. Să nu-l trădezi, să nu fi prea indiscret, să nu-i demontezi prea acerb mistificările - sunt şi astea tot responsabilităţi... morale. Mai e şi responsabilitatea faţă de editorul care trebuie să-şi recupereze, la final, investiţia. Cea faţă de propria ta familia, cu care ai stat prea puţin în tot acest timp. Nu vreau să exagerez - pentru mine experienţa a fost minunată, dar a fost şi una căreia a trebuit să-i fac faţă în o mie de feluri şi cred, cu toată sinceritatea, că despre acest om s-a scris mai mult decât despre orice alt autor al ultimilor şaizeci de ani. Cu excepţia, poate, a lui Salman Rushdie şi a implicaţiilor politice aferente. Dar referindu-ne strict la viaţă şi la operă... nu e nimeni pe planetă care să fi antrenat atâta opinie ca Márquez! E suficient ca omul să caşte şi a şi ajuns în ziare! Aş putea să vă spun că nu a fost aşa o responsabilitate copleşitoare dar... nu e adevărat. A fost. A fost şi multă muncă. El e un scriitor imens iar pentru mine, care sunt un fir de nisip în faţa unui munte, în comparaţie cu el, să spun povestea acestui om, să fiu imparţial sau să-l judec, a fost un lucru... fantastic.

I.B.: Care a fost reacţia lui la biografia dumneavoastră?
G.M.: N-o citise încă pe toată, când ne-am întâlnit. Engleza lui nu e superbă şi se lupta cu varianta în engleză. Ne-am întâlnit la Guadalajara, a fost foarte plăcut şi el a făcut câteva glume bune. Cel mai amuzant mi s-a părut când a spus "Vai, ce mă bucur că ai terminat biografia! Întotdeauna mi-am dorit să fiu celebru!". Era mulţumit, în general. Mi-a spus şi că despre unele lucruri trebuie să discutăm, că în mod clar le-am înţeles greşit. A fost foarte drăguţ, a zis că e convins că nu e vina mea, că am fost pur şi simplu dezinformat (râde). Dar nu mi-a spus niciodată exact despre care lucruri e vorba. Sunt sigur că o va face într-o zi... să zicem aşa: relaţia noastră e încă stabilă. De atunci m-am întâlnit cu mulţi oameni care-l cunosc. L-am şi revăzut, pasager, în Havana. Atunci a fost înspăimântător, pentru că avea la el prima treime din traducerea în spaniolă. Dar înţeleg că a parcurs-o şi îmi dau seama că, pentru oricine, e greu să-şi accepte biografia. Chiar şi pentru dictatori, care hotărăsc exact cum o să le fie ea scrisă. Ţinând cont, însă, de cât de tensionată şi de dificilă poate fi o relaţie cu el, aş zice că am ieşit amândoi din această aventură în formă destul de bună. (râde)

I.B.: Dat fiind că aţi amintit aceste două ultime întâlniri cu Márquez, nu pot să nu vă întreb cum a fost prima!
G.M.: A fost... complicat! (râde). Au existat două prime întâlniri. Iniţial a spus că nu vrea să mă cunoască. După care a decis să-mi acorde 10 minute şi a trimis o maşină după mine, la Havana, în 1990. În loc de 10 minute, am stat de vorbă trei ore. A fost o întâlnire minunată, în timpul căreia ne-am simţit foarte bine. Nu mi-a spus că va accepta să-i scriu biografia, dar conversaţia a fost foarte plăcută. Mi-a trecut prin cap că va accepta pentru că mi-a povestit despre el şi viaţa lui lucruri despre care nici măcar nu-l întrebasem, aşa că mi-am imaginat că-mi confecţionează ad hoc o imagine a lui, de încălzire. După care, m-a invitat din nou, în seara următoare. Mie mi s-a părut fantastic şi deja mă vedeam cel mai bun prieten al lui Gabriel García Márquez! Lucrurile mergeau superb dar, în seara următoare, entuziasmul meu a scăzut simţitor. A durat cam jumătate de oră până să-mi spună ce gândeşte, dar, în cele din urmă, mi-a zis că în seara trecută rătăcise prin labirintul literaturii hispano-americane. Se referea la o lucrare a mea, Călătorii în Labirint şi, când l-am auzit, am îngheţat, pentru că ştiam ce urma să spună. A şi spus-o, de altfel: "Nu poţi fi biograful meu, pentru că nu-ţi place Toamna patriarhului şi Toamna patriarhului sunt eu! Dacă nu-ţi place cartea asta, nu-ţi plac nici eu. Aceea este o autobiografie." Eu aveam senzaţia că mă înec. Încă vreo două pahare de whisky ne-au mai ajutat puţin, dar la finalul altor trei ore, el tot nu spusese nimic. Când să plec, însă, a dat mâna cu mine şi mi-a spus "E-n regulă, dar să nu mă pui să-ţi fac treaba!" Atunci am ştiut că am undă verde, măcar să-ncep.

I.B.: Superbă poveste! Domnule doctor Martin, s-ar putea spune că aţi avut norocul să examinaţi... nu o viaţă, ci un fel de basm contemporan. Lucrarea dumneavoastră emană atât analiză lucidă şi obiectivă, cât şi bucuria de a avea acces pe tărâmul interior al unui mare magician al cuvintelor. V-aţi declarat sceptic. Mie mi-aţi părut, deopotrivă, cucerit. Cum sunteţi, de fapt?
G.M.: (râde) Da, am fost cucerit. S-ar putea scrie o poveste interminabilă pe tema seducţiei mele. Viaţa e ciudată şi toţi ne scriem, într-un fel, propriile romane, dar pentru mine, oamenii potriviţi par a fi la locul potrivit în momentul potrivit. García Márquez era în Cuba când am călătorit eu acolo, deşi nu ştiam că este. Am avut parte de tot felul de coincidenţe fericite. Da, există ceva de basm contemporan în toată întâmplarea asta... nu cred că eu l-am provocat, cred că aşa e povestea. Am avut tot felul de critici. Mai ales cei din Anglia, dar şi cei din America, iubesc biografiile demascatoare, din acelea cu colţi de rechin. Mulţi mi-au reproşat că-l scot prea bine la vopsea, că sunt prea politicos cu el. În America Latină, au fost şocaţi şi m-au comparat cu un tabloid britanic, au zis că le distrug scriitorul fetiş! Eu mă simt undeva la mijloc. Nu am început să scriu din postura de mare admirator al lui Márquez, ci de admirator al operei lui. Nu am fost aşa binevoitor faţă de el, la început, pentru că, după cum am mai spus, eram sceptic. Dar e de-ajuns să petreci câţiva ani urmărindu-l, să afli căror provocări a trebuit să le facă faţă, să încerci să înţelegi cum cineva care are întâlnire cu Fidel Castro sau cu regele Spaniei, după-amiaza, poate lucra liniştit şase ore pe zi (eu, unul aş petrece acest timp inspectându-mi hainele, în faţa oglinzii, probabil), să vezi cine e omul şi să începi să intuieşti cât e povestea lui de complicată şi e aproape imposibil să nu simţi nicio urmă de admiraţie. Nu mi-e deloc ruşine să spun că există admiraţie în biografia mea, deşi îl critic aproape pe fiecare pagină. Nu e o biografie lipsită de ironie. Sunt acolo multe lucruri care lui... nu i-ar plăcea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer