De la Dunăre la Haţeg

Mă întrebi, prietene, cum am petrecut concediul şi, pentru că nu ştiu să-ţi spun în puţine cuvinte, îţi voi spune atunci în mai multe. În primul rând aş vrea să fac o precizare: aceasta a fost prima vacanţă activă din viaţa noastră, a celor patru muşchetari: Athos (adică subsemnata), Porthos (organizatorul), Aramis (10 ani) şi D'Artagnan (12 ani). De ce spun asta? Pentru că, de obicei, mergem într-un loc anume (mare / munte), timp de o săptămână şi ne învârtim pe acolo. Aceasta s-a întâmplat câţiva ani la rând cu noi la Costineşti sau la Bran, până când am învăţat staţiunile pe dinafară. De data aceasta a fost altfel. Întâi şi-ntâi am ales destinaţii necunoscute (la noi în ţară), apoi am reuşit să vedem într-un timp relativ scurt - 9 zile - mai mulţi oameni (şi locuri) decât în alţi ani şi, nu în ultimul rând, am descoperit câte ceva şi despre noi înşine, ceea ce e mare lucru dacă stau să mă gândesc mai bine.

După acest preambul, să intru în subiect. Călătoria a început cu mult înainte să ne urcăm în tren. Şi asta pentru că Porthos (călător împătimit şi organizator serios) a ales întâi zonele de interes, apoi a căutat pe net posibilele pensiuni (a dat telefoane, a trimis e-mail-uri) şi s-a ocupat de transport (bilete tren, autobuze, maşini şi legăturile dintre ele). Mie mi-a revenit partea cu organizarea bagajelor (am avut 6 rucsaci, plus unul cu mâncare pe tren) şi, bineînţeles, am fost consultată în privinţa posibilelor destinaţii şi durata lor. Plus că, pe tot parcursul concediului am fost responsabilă cu buna-dispoziţie a grupului - şi asta s-a văzut încă de la primele ore ale dimineţii de marţi, 14 iulie 2009, când am pornit la drum.


Marţi, 14 iulie 2009 - Vineri, 17 iulie 2009: Pensiunea Septembrie, lângă Orşova

Bucureşti, Gara de Nord, ora 10.45 am pornit la drum. Destinaţia: (deocamdată) Orşova. Să călătoreşti cu copiii este o adevărată provocare. Au nevoie de conversaţie, hrană, mişcare, jocuri şi, de fiecare dată, îţi rezervă surprize. Acum am avut o surpriză plăcută: au fost cuminţi (sâc!). S-au uitat pe geam la peisajul necunoscut (Videle-Roşiori Nord-Caracal-Craiova-Filiaşi-Strehaia-Drobeta Turnu Severin), D'Artagnan s-a jucat o bună bucată de vreme pe PSP (playstation portabil, pentru cine nu-i obişnuit cu abrevierile puştilor), au ronţăit diverse, Aramis şi-a făcut de lucru cu scrisul într-un carneţel (dar nu prea mult), s-au fâţâit de colo-colo prin compartimentul tip vagon al trenului Intercity, au făcut, pe rând, fotografii din goana calului (adică a trenului) şi cele 5 ore au trecut cu repeziciunea unei poveşti palpitante. Am coborât bine dispuşi în gară la Orşova şi, după nici 5 minute de la depozitarea bagajelor pe băncile gării, Porthos a găsit un taximetrist local care, contra sumei de 35 lei, ne-a dus la Pensiunea Septembrie, sat Eşelniţa, judeţul Mehedinţi. Ei bine, aici, fără a le face reclamă gratuită, apelez la descrierea de pe site-ul pensiunii: Pensiunea Septembrie este aşezată pe malul Dunării, la ieşirea din Cazanele Mici, pe şoseaua DN 57 care leagă Orşova de Moldova Nouă (km 17 + 800). Pensiunea Septembrie se află la limita ariei strict protejate a Parcului Natural "Porţile de Fier". În cuvinte simple, asta înseamnă camere luminoase, toate cu vedere la Dunăre, facilităţi de genul: aer condiţionat, un pat în plus pentru copil mare, oameni prietenoşi (inclusiv ospătăriţele Clara şi Ani), miros de baltă şi munte în acelaşi timp, piscină în curtea interioară a vilei, la doi paşi de Dunăre, popas de lenevie şi visare.

După un tur de orizont al vilei, am revenit la cele practice: ne-am cazat şi am început să ne împrietenim cu oamenii şi locul. Fiecare în felul lui. Copiii şi-au pus urgent costumele de baie şi literalmente au ţâşnit în piscină însoţiţi de Porthos - curioşi să testeze ei primii apa cea limpede, şezlongurile de lemn însoţite de prosoape, mingea de apă. Şi ca în fiecare excursie, Athos şi-a sacrificat primele momente de relaxare pentru a despacheta şi aranja hainele - un ritual necesar atunci când sunt 4 muşchetari, adeseori grăbiţi şi rareori dispuşi să facă ordine. Ca în orice deplasare, despachetând am observat ce ne lipseşte şi, în acest caz, mi-am luat gândul de la micile noastre lipsuri, cel puţin până vineri, când taxiul ne va duce iarăşi la Orşova, oraşul cel mai apropiat.

Citându-l pe Porthos ar fi corect să spun că "Pensiunea este creată în aşa fel încât să nu fi nevoit sa pleci de acolo (oricum, dacă ieşeai în afara spaţiului pensiunii, te năpădeau insectele zburătoare - foarte agasante!) şi implicit să-ţi cheltui toţi banii la ei." Cu alte cuvinte, ne-am învârtit în jurul pensiunii: am pus monopol pe piscină şi ne-am bălăcit acolo de dimineaţă până seara, am urmărit vapoarele trecând pe Dunăre şi pescarii în bărci, am stat la şuetă până seara târziu în timp ce copiii spuneau bancuri, jucau coarda şi badminton cu alţi copii de vârsta lor, am răsfoit reviste în aşteptarea unor mereu întârziate dejunuri - răstimp în care ne-am împrietenit cu lumea de pe-acolo, am lenevit graţios pe şezlonguri, am jucat diverse jocuri... şi lista poate continua practic la nesfârşit cu diverse lucruri mici din care se construieşte o vacanţă mare.

Două dimineţi (din patru) am schimbat ritmul de lenevie şi relaxare. Miercuri am ieşit din pensiune pentru o excursie prin pădurile din împrejurimi. Am avut parte de urcuş pe o potecă cam noroioasă, printre insecte sâcâitoare care practic ţi se băgau în ochi, prin poieniţe cu flori şi iarbă înaltă, pe unde, la un moment dat, furaţi de peisaj ne-am rătăcit şi Porthos a fost nevoit să întrebe de drumul către Mănăstirea Mraconia şi Capul lui Decebal sculptat în piatră, chiar în malul Dunării - cele două ţinte ale excursiei noastre.

Ajunşi la şosea, Capul lui Decebal, desigur, domină împrejurimile: are 40 m înălţime şi 25 m lăţime, cu o cuşmă formată din stânci neregulate şi copaci, practic neterminată, dar cu mult mai veridică decât o cuşmă sculptată artistic. Sub sculptură este inscripţia Decebalus Rex / Dragan Fecit, Drăgan fiind numele celui care a dat banii şi cu mândrie a pus să-i fie sculptat în piatră. Spicuind într-o broşurică locală am aflat că acest monument a fost făcut după modelul cunoscutei sculpturi în stâncă de la Rushmore, Statele Unite, care îi reprezintă pe patru dintre cei mai populari preşedinţi americani. Spre deosebire de sculpturile amintite, capul lui Decebal este cea mai mare sculptură din Europa, cu 6 m mai puţin decât Statuia Libertăţii. În paranteză fie spus, copiii n-au fost cine ştie ce de impresionaţi pentru că, o dată ieşiţi din pădure, ne-au lăsat în pace insectele şi, în schimb, ne-a toropit căldura.

Abia l-am convins pe D'Artagnan să mai facem doi paşi, adică să traversăm podul şi să vizităm micuţa mănăstire Mraconia, ridicată pe locul unui fost punct de observaţie şi dirijare a vaselor de pe Dunăre. În fapt, Mănăstirea Mraconia se află pe malul stâng al Dunării (comuna Duhova), care formează, în acel loc, cel mai frumos defileu de pe tot întinsul ei, defileu întins între Orşova şi Moldova Nouă. De la o măicuţă de acolo am cumpărat pentru copii nişte frumoase cruciuliţe de lemn şi am aflat că "Mraconia" înseamnă "loc ascuns" sau "apă întunecată". Iar pe banca din curtea mănăstirii am privit cel mai de aproape un vapor de croazieră pe Dunăre, moment în care Porthos ne-a mai povestit câte ceva din călătoriile sale anterioare pe vapoare.

A doua excursie în împrejurimi a avut loc în dimineaţa zilei de joi şi, de data aceasta, a fost pe placul tuturor: cu barca pe Dunăre. Am pornit în jurul orei 10 AM, împreună cu nişte prieteni nou-nouţi de la vilă care aveau o fetiţă dulce şi vorbăreaţă de vreo 2-3 ani. Pe parcurs, s-au îmbarcat şi călători de la alte pensiuni din împrejurimi şi iată-ne, vreo 10 adulţi şi 4 copii, cu veste de salvare portocalii şi roşii, alături de un căpitan-ghid binevoitor, gata să descoperim Cazanele Mici şi Mari, Peştera Ponicova şi Grota Veterani - în cele aproape trei ore de dulce legănare pe valurile Dunării. Înainte să descoperim ceva, am trecut pe sub pod şi am redescoperit capul lui Decebal, parcă şi mai impresionant din apropiere şi ne-am îndreptat către Cazane. Aici, căpitanul-ghid a trebuit să explice copiilor ce-s alea Cazane şi cu ce se mănâncă ele. Prin Cazanele Dunării se înţelege porţiunea de defileu cuprinsă între gurile de vărsare a râurilor Plavişeviţa (în sud) şi Ogradena (în nord) cu o lungime de 3,8 (Cazanele Mari), respectiv 3,6 km (Cazanele Mici). Pereţii care mărginesc fluviul sunt foarte abrupţi, au peste 200 m înălţime şi pe stâncile acelea primăvara se pot vedea lalele, campanule, ferigi. Numai imaginându-ne, ne cuprind fiorii.

Într-unul din acei pereţi pe care doar vulturii şi alpiniştii încercaţi se pot căţăra, natura a scobit Grota Veterani, cunoscută din timpuri străvechi şi consacrată de daci drept sanctuar al lui Zamolxe. Omul zeificat, ucenicul lui Pitagora. Grota a servit drept ascunziş şi în timpul războiului, aici fiind o fântână adâncă, cotloane numai bune pentru adăpost şi o temperatură constantă. La grotă se ajunge doar pe calea apei şi este bine camuflată de copaci. Copiii au fost încântaţi de grotă, au încercat să se ascundă prin cotloane şi cred că ar fi vrut să poposească mai mult în cuibul veteranilor.

Peştera Ponicova, cea mai mare din defileul Dunării, ale cărei galerii însumează 1660 m, a rămas un mister pentru noi. Cota apelor Dunării fiind scăzută, nu am putut intra în peşteră cu barca, doar ce am aruncat o privire la intrare. Am ratat să vizităm galeria activă a râului Ponicova, galeria arhaică (sala cu Coloane a Marelui Şarpe) şi galeria cu guano a Liliecilor. În broşură scrie că peştera Ponicova poate fi accesată şi de pe uscat şi de pe Dunăre, cu barca, dar nouă ni s-a părut foarte periculoasă escaladarea şi pătrunderea în peşteră pe calea uscatului. Poate că există o a doua intrare şi noi încă n-am aflat-o. Rămâne să descoperim aceasta cu o altă ocazie, într-un alt an.


Vineri, 17 iulie 2009 - Duminică, 19 iulie 2009: Comuna Glimboca, judeţul Caraş-Severin

Cea de-a doua călătorie a stat sub semnul prieteniei. Căci poate n-am fi ajuns vreodată în Banat fără invitaţia entuziastă şi generoasă a unei foarte vechi şi bune prietene (fostă colegă de liceu) şi a familiei ei. Simona, alături de soţul ei Victor şi de fata lor Brigitte, ne-au fost gazde bune timp de două zile şi două nopţi în frumoasa şi tradiţionala lor casă bănăţeană din comuna Glimboca, în apropiere de Oţelu Roşu. Ca să ajungem la ei am călătorit aproape 2 ore cu trenul de la Orşova la Caransebeş, trecând prin maiestuoasa gară a Băilor Herculane, pe un traseu montan ce ne-a furat ochii şi inimile pentru totdeauna. În Caransebeş am avut surpriza să fim aşteptaţi de Victor - un adevărat bănăţean: înalt, blond, cu ochi albaştri - care ne-a condus direct la ei acasă, scutindu-ne de neplăcerile unei noi transbordări.

Câteva date generale despre comuna Glimboca: este situată în vestul Culoarului Bistra, la poalele de nord-vest ale Muntelui Mic şi la poalele de sud-vest ale Munţilor Poiana Ruscăi, la confluenţa râurilor Glimboca şi Bistra. Casele şi grădinile sunt ascunse în spatele unor porţi falnice, uneori cu fântână alături. Obiceiul în Banat este ca prima cameră - cea de la stradă (numită şi camera mortului pentru că aici se pune mortul înainte de a fi dus la groapă), să fie camera cea mai bună, cea în care sunt cazaţi musafirii. Iniţial aceea a fost menită să ne adăpostească, dar noi, non-conformişti din fire şi dornici de aventură, am ales să dormim în cortul de două persoane din curte. Doar pentru copii am decis, în ciuda protestelor lor, să doarmă în camera Brigittei, o domnişoară tăcută şi blondă ca o Cosânzeană - îndemn pentru noi, cei mari, de a sta la poveşti până noaptea târziu la masa de lemn din curte, lângă buştenii care ardeau mocnit.

Acum, o caracteristică a bănăţenilor este omenirea musafirilor cu cele mai bune bucate. În general, mesele au avut loc la răcoare, în curtea casei - poate singura curte bănăţeană plină de flori şi iarbă, nu betonată (aşa cum se poartă în zilele noastre), printre nenumăratele pisici (Prinţ, Roxi, Garfield...) şi lângă cei doi câini ai casei: Rex (posibil ciobănesc scoţian, negru) şi Rita (maidaneză de talie mică, maronie). Obiceiul este ca gazdele să invite musafirii să mănânce din toate şi insistă de zeci de ori. Expresia consacrată pentru musafirii ruşinoşi este: "Mâncaţi că şi-aşa dăm la porci!" Norocul nostru a fost că Simona este crescută la Bucureşti şi bănăţeană doar prin origine şi măritiş (ha!). Ne-a lăsat să ciugulim din masa cea bogată şi fiecare a mâncat cât i-a priit, a vorbit şi a făcut ce a simţit că e bine şi frumos.

Între altele, am colindat prin grădina din spatele casei, am văzut curtea de păsări şi cuştile cu iepuraşi şi am prins obiceiul de a hrăni animalele - o activitate neobişnuită pentru nişte orăşeni care deţin doar una bucată pisică maidaneză de apartament. În rest, am participat (mai mult ca spectatori) la activităţile culinare ale bucătarilor-voluntari care ne-au delectat cu omletă-pizza şi supă bănăţeană (Victor), salată de vară cu orez (Porthos, secondat de Athos), tort de mere (Simo), frigărui cu legume şi carne, pe alese (treabă la care toată lumea a pus osul la muncă). Aici, băieţii mei au avut prilejul să îşi arate muşchii la spartul lemnelor pentru foc şi Porthos m-a bombănit că nu am fost pe fază să-l trag în poză sau să-l filmez în timpul acţiunii. În schimb, l-am prins de nenumărate ori bălăcindu-se în piscină alături de copii (şi l-am fotografiat, bineînţeles!) - activitate care îl caracterizează mai bine, ca pui de rac ce este!

În general, a fost o vreme caniculară, am zăcut ore întregi la umbră sau în piscină, dar am avut parte şi de o noapte de pomină - cu ploaie în rafale, fulgere şi tunete - pe care cei doi raci ai familiei (tatăl şi fiica, impetuoasa Aramis care s-a jelit s-o las să doarmă afară!) au petrecut-o de bunăvoie în cort, din fericire un cort solid, de munte. Deşi eram la adăpost, în casă, în noaptea aceea am dormit iepureşte gândindu-mă la cei de afară care înfruntau stihiile nopţii şi care au ieşit neatinşi (de umezeală!) din încercare. Aramis a dormit buştean în timp ce Porthos a păzit-o toată noaptea, ascultând concertul de tunete. Mărturisesc că am fost foarte geloasă: mi-ar fi plăcut să mă păzească pe mine Porthos toată noaptea, hi, hi, hi...


Duminică, 19 iulie 2009 - Miercuri, 22 iulie 2009: Pensiunea Iancu, Sălaşu de Sus, lângă Haţeg

Pe la prânz, cu părere de rău, ne-am luat rămas bun de la generoasele noastre gazde din Glimboca. Şi, ca şi la ducere, Victor ne-a condus cu maşina până la Oţelu Roşu de unde am luat autobuzul Normandia - un autobuz modern, rapid, cu aer condiţionat - către oraşul Haţeg (via Sarmizegetusa, unde, din păcate, n-am putut opri!). În autogara din Haţeg urma să ne aştepte cineva din partea gazdei pentru o călătorie cu maşina, de numai 15 minute, până în Sălaşu de Sus, ţinta finală a călătoriei noastre.

Aici o să-i dau iarăşi cuvântul lui Porthos care şi-a notat în jurnalul său: "Pensiunea ecoturistică Iancu este primul popas în drumul spre Retezat. Se găseşte în localitatea Sălaşu de Sus, satul Ohaba de Sub Piatră şi face parte din zona tampon a Parcului Naţional Retezat. Pensiunea acesta este o gospodărie ţărănească în adevăratul sens al cuvântului (spre deosebire de foarte multe alte pensiuni unde te simţi ca la hotel), gazdele amabile şi primitoare, mâncarea home-made 100% (cu caş făcut în casă şi cârnaţi locali numiţi "virşli"), cazarea excelentă (mansardă cu flori în balcon, două paturi extra-largi, dulapuri şi mese de lemn, vedere grozavă de sus!)." După descrierea de mai sus (cu completări făcute de mine, fireşte!) trebuie subînţeles că până şi pretenţiosul Porthos a fost cucerit. Ca om de litere ce mă aflu, m-am simţit însă obligată să-l informez că virşli e termen generic într-o arie etnografică mai largă decât cea cutreierată de noi pentru a defini... clasicii krenvurst. Sau crenvurşti, cum i-a asimilat româna curentă.

Pentru copii, dar şi pentru noi, atracţia pensiunii a fost mini-cireada de vaci care, în fiecare seară, în jurul orei 8.00 PM, venea de la păscut - vacile intrau singurele pe poartă şi apoi în grajd. Entuziasta Aramis a făcut o pasiune pentru văcuţe - a participat activ la programul lor de seară, iar văcarul i-a oferit lapte proaspăt şi chiar a lăsat-o să spele ugerul Brânduşei, singura care nu era mulsă automat. Era dezastru dacă nu eram la vilă seara, pe la 7.30, să întâmpinăm cireada de vaci (şi de bivoliţe)! Aici Porthos a avut dreptate: "Mirosurile, mugetele, răgetele produse de animale ne-au făcut să ne simţim ca în vremea copilăriei la bunici. Pentru cei ce nu le suportă - un sfat: căutaţi altă pensiune!" Mucalit bărbatul ăsta al meu. De parcă cei care ajung în Retezat vin să adulmece beton şi gaze de eşapament! Ha!

Acum să nu înţelegi că am stat lipiţi de foişorul şi balansoarul larg din curte. Nooo! Gazdele ne-au pus la dispoziţie biciclete cu care am făcut excursii în împrejurimi: Nucşoara, Peştera, Râu Alb - cu cetăţile feudale respective. Aici Porthos a observat cu satisfacţie că "toate satele din jurul Haţegului sunt legate de drumuri perfect asfaltate, iar la întoarcere în Sălaş, datorită reliefului, ai parte de un "down-hill" spectaculos, ce ridică adrenalina la maxim (din fericire circulă foarte puţine maşini!)" şi, adaug eu, relieful ne-a făcut să ne buşim de câteva ori. Athos a aterizat în urzici şi pe pietre în drum spre Peştera, D'Artagnan s-a rostogolit cu graţie pe pietre, doar Aramis a fost prudentă şi a pus frână tot timpul; iar Porthos a rămas neatins şi victorios atât pe cărăruia îngustă de munte, cât şi pe şoseaua netedă (bravo, bravissimo!).

Traseele n-au fost lungi - de pildă, de la Pensiunea Iancu până la Centrul de vizitare Nucşoara al Parcului Naţional Retezat sunt 3 km - dar gradul de dificultate al traseelor a fost destul de mare pentru patru muşchetari neantrenaţi şi obişnuiţi mai degrabă cu traseele virtuale, decât cu cele montane. Aşa că, în penultima zi, doi dintre muşchetari au depus armele şi au rămas în curtea pensiunii, în timp ce Porthos, dornic să vadă totul şi Athos, ambiţios şi fără milă faţă de bietele picioare învineţite au pornit singuri la drum pe aceleaşi biciclete (rezistente!) până în satul Râu Alb unde s-au bucurat de cele mai frumoase peisaje - râuri, livezi de meri, case ascunse după copaci - un ţinut de basm în care au avut senzaţia stranie că s-au reîntors, deşi nu-l mai întâlniseră niciodată în drumurile lor de până atunci.

Aici, prietene, aş vrea să mă opresc din povestire. Drumul de întoarcere, cu toate peisajele lui frumoase - Subcetate - Petroşani - Valea Sadului - Târgu Jiu - Cărbuneşti - Filiaşi - Craiova - Caracal - Drăgăneşti Olt - Roşiori Nord - Videle - Bucureşti Nord - deşi a fost destul de lung (7 ore, plus o oră întârziere!) şi pitoresc, nu a suscitat atâta interes. Bagajele păreau multe şi prea grele (am adus acasă până şi un calup de caş!), compartimentul aglomerat şi înăbuşitor, zgomotele călătorilor - enervante şi obositoare - şi în faţă ne aştepta un oraş doborât de caniculă şi poluare. Diagnostic sigur: nostalgie după ce a fost şi dor năvalnic de reîntoarcere. Şi o promisiune: să ne vedem sănătoşi la anu' la Dunăre, în Banat sau în Ţara Haţegului! Măcar una din trei!