Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Un duşman al poporului (I) - Frica şi pânda, de Florin Constantin Pavlovici


Daniel Cristea-Enache

31.08.2009
Cultura, august 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Florin Constantin Pavlovici, Frica şi pânda,
Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, 232 p.
În seria de cronici dedicate, în Adevărul literar şi artistic, debuturilor editoriale de la începutul acestui deceniu, una anume nu se potrivea deloc cu producţia literară reconfigurată critic. Tortura pe înţelesul tuturor a lui Florin Constantin Pavlovici nu era vreun volumaş de poezie ce-şi propunea să scandalizeze şi să tulbure somnul burghez, nici o încercare în proză, cu sadisme şi alte violenţe "milenariste" plasate sub un titlu cu cârlig (de măcelărie).

Era vorba despre o carte în genul cuprinzător al memorialisticii, scrisă de un autor sexagenar, nu de un june cu acnee, şi care impresiona deopotrivă prin calitatea scriiturii şi a mărturiei. Piaţa noastră culturală a fost intoxicată, după 1990, cu numeroase amintiri contrafăcute şi depoziţii false, făcute în nouă cazuri din zece în interes propriu şi amestecând frecvent călăii cu victimele, colaboraţioniştii cu rezistenţii. Funcţia recuperatoare şi reordonatoare a memorialisticii a fost grav avariată, prin inflamarea subiectivităţilor, distorsionarea conturului real al unor întâmplări şi, nu în ultimul rând, prin autoeroizarea celor care ar fi trebuit să figureze ca martori oculari. Aşa se şi explică dezinteresul crescând al publicului autohton pentru jurnalele şi memoriile ce ocupaseră, în primii ani postrevoluţionari, prim-planul. După o vreme, a fost remarcat caracterul impur al pretinselor mărturii, după cum s-a observat pigmentul lor ficţional. Între o depoziţie ficţionalizată până la a deveni fictivă şi o ficţiune în toată puterea cuvântului, cititorii au ştiu ce să aleagă.

Numărându-se printre excepţii, Tortura pe înţelesul tuturor a fost citită şi apreciată ca atare. Coincidenţa face ca Florin Constantin Pavlovici şi subsemnatul să fi luat premiul pentru debut la aceeaşi gală a Uniunii Scriitorilor. Diferenţa - sesizantă - a fost că tânărul critic debutase la timpul său, într-o epocă de libertate a opiniei şi expresiei, în timp ce mai vârstnicul laureat o făcuse cu vreo patruzeci de ani întârziere. În 2001, paginile cărţii extraordinare a lui Florin Constantin Pavlovici restituiau o altă epocă şi ofereau profilul unui "student neterminat" la Filozofie, aruncat în închisoare pentru culpa de a-i fi plăcut poeţii simbolişti decadenţi. Pe traseul Uranus - Jilava - Salcia - Strâmba - Grindu - Gherla, acest profil uman regăsit dincolo de gratii căpăta cutele, rănile şi stigmatele puşcăriei politice, rămânând însă al unui tânăr netemător. Duşmanul poporului ne priveşte, peste ani, de pe coperta cărţii Frica şi pânda, fără nici un semn de supunere înfricoşată în cele două fotografii (faţă şi profil). Condamnat în 1959, pentru "uneltire contra ordinei sociale", deţinutul va redeveni liber în 1964. Tortura pe înţelesul tuturor vorbea despre cei cinci ani de închisoare. Frica şi pânda, despre existenţa şi experienţele lui de după.

Treptat, autorul-personaj va reintra în ceea ce se numeşte viaţă socială, întemeindu-şi o familie, schimbând câteva domicilii, lucrând în diferite locuri, până la angajarea la Radiodifuziune. Dar el nu se mai maturizează, aşa zicând, suplimentar, nu devine mai "înţelept", adică mai flexibil. Pe tot desfăşurătorul biografic cuprins între 1964 şi 1998 (anul pensionării de la Radio), rămâne acelaşi tânăr cu privire impertinentă, dacă nu sfidătoare, aruncată organelor. Cartea recentă îşi sfidează titlul: nu prin eroismele de paradă întâlnite la alţi memorialişti, dar prin refuzul încăpăţânat, consecvent de stabilire a vreunui raport de colaborare cu Sistemul şi cu reprezentanţii lui. Ca orişice om, Florin Constantin Pavlovici trebuie să trăiască: să aibă un acoperiş deasupra capului, un loc de muncă, minime satisfacţii profesionale, mijloace de subzistenţă. Însă el nu consimte să trăiască mai bine adaptându-se la noile comandamente, piruetând oportunist după indicaţiile venite de sus, acceptând - din partea celorlalţi şi a lui însuşi - rentabilitatea delaţiunii. De aici şi aparenta lui severitate, o formă a neconcesivităţii la trocul cu principiile. "Colaboratori, colaboraţionişti, cenzori şi lichele" se intitulează capitolul 11, într-o sistematică didactică a deviaţionismului etic. Şi nicăieri în paginile cărţii personajele culpabile moral nu sunt scuzate şi explicate, indiferent dacă sunt în cauză personalităţi ori analfabeţi, oameni cu prestanţă socio-culturală, oameni-instituţii, sau foşti colegi de temniţă care au semnat contractul cu Securitatea.

M-a interesat în acest op testimonial nu atât oferta de noutate şi de noutăţi, cât atitudinea ce subîntinde o biografie fracturată şi mărturia târzie asupra ei. Dincolo de picanteriile memorialistice (care nu lipsesc), tratamentul just al unei materii umane degradate este obsesia structurantă a cărţilor lui Florin Constantin Pavlovici şi, deja, marca lor inconfundabilă. Fiecare descriere are un miez, iar portretele bine executate şi istoriile condensate oferă, majoritatea, şi un unghi de interpretare morală. Mai ales cele din interiorul universului concentraţionar: "Auzisem povestea generalului Mociulschi, veteran al celor două războaie mondiale, militar fără reproş, erou de legendă pe câmpul de luptă, care, în închisoarea Jilava, se oferea să lustruiască cizmele caraliilor şi se repezea să ducă el, primul, hârdăul cu fecale, pentru a fi pe placul gardienilor; nici nu aştepta să i se ordone. La reproşurile tovarăşilor de suferinţă, avea un singur răspuns: «Ca general, m-am purtat ca un general, ca puşcăriaş, mă port ca un puşcăriaş». (Cei care vorbesc despre eroism între zidurile temniţei, cei care exaltă vitejia insului înlănţuit s-ar cuveni să fie ceva mai prudenţi.)" (pp. 112-113).

Interpretarea unor situaţii-limită şi nuanţarea nu echivalează, aici, cu indulgenţa faţă de securişti şi instrumentele lor docile, informatorii. Tonul memorialistului redevine aspru, judecata morală cade fără drept de apel. Florin Constantin Pavlovici declară că nu ştie cum să se poarte cu variatele specimene din clasa delatorilor. De fapt ştie: "Dreptul la diferenţă sau, mai pretenţios spus, respectul alterităţii ar putea să fie reclamat de orice slugă a securiştilor. Admit că nu ştiu cum să mă port cu aceşti colegi de specie. Nu îndrăznesc să-i iert, pentru că, iertarea fiind un act personal, nimeni nu are dreptul să ierte în numele altora, al victimelor, în primul rând. Ar fi imoral. Nu merită să-i urâm, pentru că nu merită să cădem atât de jos. Nici să le plângem de milă nu este cazul; nu suntem la fel de sentimentali ca ei. Autorilor atâtor vagoane de delaţiuni, care au contribuit cu succes la aruncarea în închisorile politice a milioane de cetăţeni oneşti, la moartea în detenţie a sute de mii, la răspândirea fricii în toate structurile sociale, la destrămarea familiilor, la terorizarea populaţiei şi la o mulţime de ticăloşii mărunte, nu le-ar strica puţin dispreţ." (p. 62).

În insectarul acestei cărţi în care numele de familie şi cele de cod îşi dispută întâietatea, protagonistul nu are un statut privilegiat. Dacă alţi memorialişti se urcă singuri pe un piedestal inexistent şi se compătimesc dizgraţios, cu aceeaşi energie cu care-şi diabolizează semenii, autorul nostru nu ezită să se pună în discuţie, subliniind chiar o inexistentă complicitate cu anchetatorul. Neconcesiv cu laşii din jurul său, Florin Constantin Pavlovici nu-şi poate ierta propriul moment de slăbiciune şi decăderea - cu toate că pe acestea eu le-aş relua între mai multe rânduri de ghilimele: "Înarmat cu depoziţiile celor doi binevoitori şi slujindu-se cu răbdare de bulan, de pumni, de picioare şi de stilou, anchetatorul m-a convins, pe parcursul multor confruntări, că sunt un duşman al poporului. Ziua în care am recunoscut acest lucru este ziua în care mi-am pierdut respectul faţă de mine însumi: ajunsesem complicele torţionarului. Din clipa aceea, viaţa mea a devenit, în bună măsură, viaţa unui străin. Eforturile de a mă reabilita în propriii mei ochi au fost un eşec. Nu numai în închisoare, ci şi mai târziu, ca om liber. Niciodată nu am reuşit să îmi iert slăbiciunea în faţa torturii. Singura mea consolare e că am avut totuşi tăria să rezist bătăilor şi presiunilor, când mi se cerea să-mi denunţ colegii, şi să nu amestec pe nimeni altul în decăderea mea. Cu aceeaşi ruşine şi scârbă cu care am reprodus pasajele din declaraţiile lui Dumitru Filip şi Stan Tudor, voi transcrie procesul-verbal de interogatoriu cu caracter de sinteză a activităţii mele contrarevoluţionare." (p. 121).

Pe tânărul Pavlovici, memorialistul cu acelaşi nume, acum septuagenar, îl judecă fără părtinire, dar cu prea multă, nejustificată asprime. Care dintre cititorii de azi l-ar putea acuza de "laşitate" sau, mai rău, de "complicitate"? Observând, en passant, alţi câţiva termeni de interogatoriu ce ar trebui puşi între ghilimele ironic-absurde ("sinteză", "activităţii", "contrarevoluţionare"), să ne îngăduim o exclamaţie cronicărească: ferice de poporul cu asemenea duşmani!...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer