Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Foame şi celebritate


Ioana Bâldea Constantinescu

01.09.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"I'm Nobody! Who are you?
Are you - Nobody - too?
Then there's a pair of us?
Don't tell! They'd banish us,
you know."
Emily Dickinson, Queen recluse, cum îi spun criticii, admirativ şi nearticulat, a publicat, pe parcursul vieţii, şapte poeme. Atât.

În fapt, scrisese aproape două mii. Despre existenţa ei nu se ştiu multe. În afara faptului că, la un moment dat, dintr-o tânără expansivă, spirituală, poate că şi frumoasă, Dickinson a devenit, brusc, o pustnică, austeră, singură, un spirit claustrat în propriul corp, lipsit de vivacitate, de dorinţa de a trăi altfel decât mental şi imaginar.

În principiu, metamorfoza unui om vesel într-unul trist, apatic, acru, chiar, e un spectacol dezolant, însă... comun. Se întâmplă. Despre trauma care a provocat schimbarea s-a speculat mult, o iubire neîmplinită fiind, de departe, varianta câştigătoare.

Exact ce s-a întâmplat, însă, nu se ştie. Se ştie că, după moartea ei, au apărut aceste versuri, ca nişte ţipete după ajutor - puternice, masculine, multe dintre ele, agresive, descărnate, cumva, ascuţite ca un cot, sau ca un omoplat, sau ca un genunchi care iese prin piele. Nu seamănă cu nimic din ce se scrisese, până la ea, în literatura americană.

Când am citit-o prima oară, mi-am imaginat-o ca pe o Miss Havisham tânără. Mult mai târziu, la şcoală, îmi aduc aminte că ni s-a spus că spaţiile din poeziile ei (sunt peste tot, abisuri grafice între cuvinte) sunt tot un însemn al izolării, al comunicării incomplete. Şi că Dickinson se îmbrăca aproape exclusiv în alb, ca o mireasă părăsită (eu, care mă gândisem, deja, la Miss Havisham, mi-am văzut ideea argumentată). "Era sărită", mi-a susurat un coleg la ureche. O fi fost.

Cert este că, din scrânteala ei de văduvă nenuntită şi lăsată să putrezească într-o societate (Amherst, jumătatea secolului al XIX-lea, să mai zic?) în care statutul ei, practic, nu exista, a ieşit un uragan de literatură care a propulsat-o direct în categoria starurilor poeziei americane. Dintr-o fată timidă, ciudată şi, da, sărită, Dickinson a ajuns... excentrică, introvertită şi celebră. O regină. Queen Recluse.

Fotografiile ne-o arată ca pe o fiinţă subţire, mică şi, cumva, cuminte. Se pare că scria extrem de multe scrisori, că îşi iubea grădina şi că lecturile ei aveau două direcţii predilecte: Shakespeare şi surorile Bronte. Şi că era anorexică. Şi că avea zile când nu-şi părăsea camera.

În continuare, nu ştiu ce înseamnă spaţiile din versurile ei, aerate astfel de o minte care surprinde prin lipsa de timiditate, de atâta de covârşitoarea fragilitate fizică a autoarei. Am citit undeva că ar fi vorba de foame. O foame după normalitate.

E puţin probabil că, dacă ar fi avut parte de fericire casnică, Dickinson ar fi ajuns să se sustragă vieţii cotodiene suficient cât să devină o mare poetă. Chiar şi aşa, neştiută. A murit fără să-şi imagineze că a creat ceva important, devorată, cumva, de pierderile succesive ale oamenilor iubiţi şi de misterioasa ei tragedie personală. Aproape că s-ar putea spune că a murit... cu timiditate.

Povestea ei e stranie. Aproape la fel de stranie ca poezia pe care, din aceeaşi sfiiciune maladivă, ar fi vrut-o mai degrabă arsă decât publicată.

Acum, în secolul tabloidelor, cred că s-ar scrie despre ea ca despre senzaţionalul caz al celebrităţii care a murit... de foame. O sfâşietoare foame de sens.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer