Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucureşti, oraş vertical, sau modernitatea asediată (idei pentru o dezbatere)


Bogdan Ghiu

06.09.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Modernitatea masacrată şi conjuraţiile inefabile

În spaţiul public românesc, în special în legătură cu Bucureştiul, începe să se cristalizeze, cu greu, ceea ce am putea numi o conştiinţă civic-urbanistică. Deocamdată, aceşti muguri de "profesionalizare" a opiniei publice sînt întorşi mai cu seamă către trecut, generînd o exagerare şi o idealizare impracticabile ale unei anumite tranşe (cea conservator, preponderent rezidenţială, burgheză) de trecut. Conform acestei viziuni direct, deşi difuz conservatoare, tot ce s-a construit pînă la instaurarea regimului comunist este bun, frumos, reprezentativ şi ar trebui păstrat in integrum, şi (cam) tot ce s-a construit în jumătatea de secol comunistă ar trebui ras, distrus, dat fiind că nu are nicio valoare, nu poate genera patrimoniu. Trecut contra trecut.

Mai nou, aceste linii conflictuale de fond, valoroase tocmai prin conflictualitatea lor, prin diz-armonia lor, care ar trebui, însă, desfăşurată explicit, dialogal, public, au început să se traducă printr-o şi să se reducă la o binevenită critică a speculei imobiliare, efect al corupţiei mafiot-administratrive, care duce la demolări prin vechile zone burghez-rezidenţiale ale Bucureştiului, urmate de "implantarea", cu schimbare de specific a zonei, unor imobile de afaceri stas, fără nicio valoare arhitecturală, eventual cît mai înalte. Criticată aici, în fond, este discrepanţa, chiasmul dintre valorificarea imobiliaristă a terenului şi non- sau chiar anti-valoarea arhitectural-patrimonială a acestor clădiri.

De aici, însă, s-a ajuns la o radicalizare-confuzie cu care multe voci din arhitectură, care nu ştiu de ce nu se bagă singure, răspicat, în discuţie pentru a ne ajuta să punem corect problema, nu par a fi de acord: interzicerea construcţiilor pe verticală, înalte, în centrul Capitalei.

Înalt
înseamnă obligatoriu non-valoare, anti-identitate? Nu este oare vorba de nişte bune intenţii care, căzînd în capcana propriilor presupoziţii ideologice îngust-conservatoare, anti-moderniste şi, mai larg, anti-moderne, se întorc împotriva lor înşile, autosubminîndu-şi propria întreprindere?

Dar dacă noile "turnuri" bucureştene de afaceri ar fi nişte monumente de arhitectură, nişte opere aparţinînd unor mari arhitecţi contemporani, capabile să producă identitate iconică bucureşteană? Ar mai trebui ele interzise din principiu?

Nu cumva tocmai mediocritatea actualelor construcţii pur speculative ne face să detestăm tot ce este înalt în Bucureşti, dar nu şi ca valoare?

Şi nu cumva, pe un plan mai general, ceea ce se respinge, de fapt, cu concursul conjunctural al lipsei de valoare arhitecturală şi al cupidităţii imobiliare, este însăşi ideea de modernitate, care riscă să fie principala perdantă?

Nu cumva în planul gîndirii modernităţii există cele mai mari confuzii, modernitatea istorică, lichidată imperativ de postmodernitate, dispensîndu-ne să mai gîndim ideea de modern şi imperativul etic al modernizării? Nu de un complot implicit şi imanent împotriva modernizăriii etice, post-industriale şi post-tehnologice, adică post-esenţialiste, este, de fapt, vorba?

Imperativul etic al modernizării este principala victimă, de fond, a conjuraţiei spontane dintre neoconservatorismul românesc şi ceea ce am putea numi "neocapitalismul" românesc, care, dincolo de conflictul actual aparent, îşi refac alianţa împotriva adevăratei modernizări, discreditată, în plus, istoric de maimuţărirea ei comunistă. Aceasta este, cred, tectonic, nu doar arhitectonic vorbind, marea problemă.

Concret vorbind, nu s-ar putea deduce de aici o normă, o regulă urbanistică: nu se poate construit pe înălţime în centrul Capitalei decît în urma unor concursuri internaţionale de arhitectură, excluzîndu-se specula şi garantîndu-se, astfel, adăugarea de valoare de patrimoniu?

Rîndurile care urmează despre asta vorbesc, o astfel de dezbatere intenţionează să declanşeze. Ele au apărut însă într-un context radiofonic, fiind scrise pentru radio (rubrica mea zilnică Unde ne oprim în Bucureşti, emisiunea Texte şi pretexte, Radio România Cultural).

Cum mai gîndim oraşul?

Ceea ce ar trebui să ne intereseze în primul rînd, ca români bucureşteni, în reflecţiile-proiecţiile celor zece colective internaţionale de arhitecţi-urbanişti reunite, la invitaţia preşedintelui francez Nicolas Sarkozy, să reflecteze asupra "Marelui Paris" (vezi www.legrandparis.net), dar nu dintr-un punct de vedere paseist-istoric (singurul la care se străduieşte să ajungă, cu greu, dar la care pare a se fi şi oprit, deocamdată, conştiinţa publică, mai cu seamă intelectuală, românească în ceea ce priveşte Bucureştiul), ci în primul rînd dintr-unul prospectiv (nu doar "Paris, capitală a secolului al XIX-lea", cum a scris W. Benjamin, ci "Paris, capitală a secolului XXI"), este modul actual-modern, nu ex-modern, fost-modern, integrat, de avangardă, în care trebuie gîndit, analizat şi re-proiectat un oraş, realitatea urbană în genere. Care este, altfel spus, actualitatea profesională multidisciplinară în materie de filosofie a oraşului? Cum se gîndeşte azi un oraş, deci cum trebuie să gîndim, în calitatea noastră de cetăţeni responsabili, deci de cetăţeni-experţi (unul dintre rolurile actuale ale mediei fiind tocmai acela de a-i ajuta pe cetăţeni să devină experţi în ceea ce priveşte propriile condiţii de viaţă), în primul rînd propriul oraş, Bucureştiul.


Peste tot se construiesc turnuri! (vina arhitecţilor, vina presei)

Britanicul Richard Rogers, laureat al Pritzker Price, echivalentul premiului Nobel pentru arhitectură, este conducătorul unui cabinet de arhitectură format din 180 de colaboratori, dintre care 10 directori şi 45 de asociaţi: Roger Stirk Harbour & Partners, prescurtat RSHP, care este reprezentat prin patru birouri în întreaga lume, în Londra, Madrid, Barcelona şi Tokyo.

Cînd călătorim în străinătate, prin oraşe precum cele mai sus amintite, s-ar cuveni, deci, să ne gîndim că ele nu arată aşa cum arată şi că nu ne simţim în ele aşa cum ne simţim (din moment ce le căutam) doar datorită patrimoniului, trecutului, istoriei lor - bine conservate, regenerate, valorificate şi "împachetate", desigur, conform unor politici coerente, ambiţioase şi imaginative -, ci şi prezentului lor arhitectural, manifestat inclusiv, şi poate mai ales, prin prezenţa unor mari birouri de arhitectură.

Cînd un birou de arhitectură de talia lui Roger Stirk Harbour & Partners, de exemplu (dar nu numai), va fi prezent şi la Bucureşti, cînd, altfel spus, ceea ce se construieşte nou în Bucureşti nu va mai fi de mîna doua, a treia, a cincizecea, aşa cum sînt mult hulitele turnuri de birouri care sfîrşie ţesutul urban al Bucureştiului, altfel va arăta Bucureştiul, alta vor fi normele estetico-urbanistice ale Bucureştiului, altfel ne vom simţi, inclusiv etic, în acest oraş: mult mai acasă. Dar noi preferăm, evident, mediocritatea ieftină, profitabilă, şi nici nu bănuim că lucrurile ar putea şi ar trebui să stea altfel.

Nu împotriva construirii pe înălţime ca atare, în sine trebuie, deci, să ne ridicăm, ci împotriva construirii de mîna a doua, fără nicio plusvaloare arhitecturală. Dacă tot este să scădem, să diminuăm, din punct de vedere arhitectural-urbanistic, ambiental de fapt, ceva din valoarea Bucureştiului, ar trebui să şi punem la loc altceva, creînd, în locul valorii ambientale vechi, valoare, deci demnitate arhitectural-urbanistică nouă. Noile turnuri de afaceri care se construiesc în Bucureşti pentru speculă imobiliară sînt vinovate, în primul rînd, nu pentru că sînt, ci pentru că sînt urîte, de doi lei, lipsite de orice valoare, necreatoare de patrimoniu.

În toate marile oraşe vechi, istorice, patrimoniale, deci în toate marile oraşe, responsabil conduse, europene, se dărîmă, se reconstruieşte şi se construieşte în continuare, în permanenţă pe înălţime, pe verticală. La noi, problema cu construcţiile pe verticală este prost înţeleasă şi prost pusă, iar responsabili pentru această nelămurire sînt, în primul rînd, arhitecţii români înşişi, care nu forţează în niciun fel opinia publică, şi, în al doilea rînd, comoditatea presei, pe care n-o interesează să-i consulte pe specialişti, altfel spus, să se profesionalizeze ea însăşi. Amatorism criminal cultivat pe toate planurile, spontan organizat, în linie.

Revin, repet, reiau: toţi marii arhitecţi contemporani construiesc turnuri. În toate marile oraşe vechi ale lumii continuă să se ridice zgîrie-nori, dar de nouă generaţie, nu ca la începutul secolului XX în New York. Dacă v-aţi uitat vreodată la nu puţinele, şi foarte spectaculoasele, emisiuni despre aşa-numitele megastructuri de pe canalele de documentare, veţi înţelege despre ce vorbesc.


De arhitecţi are nevoie în primul rînd Bucureştiul!

Richard Rogers a devenit celebru - şi controversat - încă de tînăr cînd, împreună cu alt, pe atunci, viitor mare arhitect contemporan, Renzo Piano, a avut şansa de a proiecta şi de a-i fi construită una dintre clădirile emblematice ale secolului XX şi ale Parisului: Centrul de artă şi de cultură "Georges Pompidou". Au urmat alte proiecte de răsunet: clădirea Lloyd şi Domul Mileniului din Londra, sediul Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, palatul de justiţie din Bordeaux sau teminalul 4 al aeroportului internaţional "Barajas", din Madrid, care i-a adus, în 2006, prestigiosul premiu Stirling.

Dintre proiectele în curs ale lui Richard Rogers pot fi amintite: 122 Leadenhall, cel mai înalt zgîrie-nori din Londra (care va trebui să fie gata în 2011) şi, mai ales, 175 Greenwich Street, adică unul dintre turnurile care vor fi înălţate pe locul Turnurilor Gemene ale World Trade Center, din New York, construcţie al cărei termen de inaugurare este tot 2011.

Richard Rogers este, aşa cum se poate vedea, un mare constructor contemporan de turnuri, de zgîrie-nori. Nu există mare arhitect care să nu fie tentat de hybris-ul arhetipal, dar de neocolit pentru un arhitect, al Turnului Babel. Omenirea va visa întotdeauna să construiască, în sfîrşit, Turnul Babel, adică să-l reconstruiască sau, mai exact, să-l termine.

Contrar a ceea ce cred bineintenţionatele, dar prost informatele, nu îndeajuns cultivatele specific ONG-uri care protestează împotriva construirii de zgîrie-nori în Bucureşti, în restul lumii continuă, aşa cum se poate vedea, să se construiască clădiri foarte înalte în centrul oraşelor, dar acestea sînt încredinţate unor mari arhitecţi, care produc, deci, nişte monumente, îmbogăţind la prezent patrimoniul arhitectural, cultural, istoric al metropolelor cu pricina.

Nu clădirile înalte sînt de vină, ci absenţa marilor arhitecţi care să le creeze, adăugînd valoare Bucureştiului. La noi se construiesc ştifturi ieftine, asta ne este problema.

Lipsa de valoare (pentru extragerea de plusvaloare) a clădirilor este problema, nu înălţimea lor. Nu este obligatoriu înalt şi (adică) prost, urît. Ar fi posibil înalt şi bine, adică frumos, durabil, actual?

Altfel spus, cîtă valoare publică oferă latura publică a investiţiilor imobiliare private care vin să se instaureze în spaţiul public central al Bucureştiului? Cine vrea să construiască oricum, ieftin, fără valoare arhitectonică actuală, s-o facă, dacă ţine neapărat, în spaţiu privat, adică în propria curte, nu în mijlocul Capitalei. Aceasta ar trebui să fie, după părerea mea, regula, norma.

Ce ne salvează, paradoxal, încă este relativa nedezvoltare, starea de Lume a Treia a oraşelor noastre. Ceea ce ne va distruge, ceea ce ne distruge, însă, deja este falsa dezvoltare, reciclarea periferică, second hand, a unor soluţii de modernizare de mult depăşite, de mult abandonate, de mult dovedite ca fiind catastrofale, anti-durabile. Dar asta este, deja, o altă discuţie, cu mult mai largă.

Adevărata miză este ideea de modernitate veritabilă, altfel spus modernizarea post-istorică în locul post-modernităţii istorice, pusă în pericol de alianţa, de conjuraţia spontană, de "armonia prestabilită" dintre neconservatorism şi "neocapitalism". Aici, cred eu, trebuie adusă şi purtată discuţia.

"Înălţimea" modernistă şi "orizontalitatea" rezidenţial-feudală a Bucureştiului nu sînt decît nişte simboluri, arhitectonica vizibilă ale unei tectonici invizibile de unde ni se trag majoritatea cutremurelor.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Cu ce n-o fi de acord cititorul-lunetist?!
    Bogdan Ghiu [membru], 09.09.2009, 12:49

    Nu mi se intimpla prea des, ba chiar cred ca nu mi s-a intimplat niciodata sa postez comentarii la un text propriu. Dar as vrea sa dau un exemplu. Despre ce este vorba.

    Ma bucur, evident, atunci cind un text de-al meu "incaseaza" un numar mai crescut decit de obicei de voturi. Acest lucru se intimpla, normal, atunci cind am de ce sa interpelez, fara a ma afla in vorba, actualitatea imediata. In rest, scrisul la Liternet este pentru mine laborator de idei, de-aici imi construiesc eventuale carti viitoare, imi schitez proiectele, si uneori chiar mi le precizez.

    In cazul textelor mele secante la actualitate care, deci, se bucura de mai multe voturi, observ, de multe ori, o polarizare a acestor voturi.

    Si la acest text, care este in mod explicit, nu doar implicit (ca de obicei), o provocare la dezbatere, am primit doua voturi de 1. Cineva mi-a citit (sa zicem) articolul, dar n-a (prea) fost de acord cu el.

    As fi insa tare curios sa aflu de ce. Si de ce nu catadicseste sa se exprime, sa-si sustina dezacordul, sa-si sustina public ideile, daca are altele,imbatabile. De ce, altfel spus, nu ma "contreaza" public si explicit, cind tocmai de o invitatie la dezbatere este vorba, si prefera sa "traga" din copac, pe muteste, ca-n vrabii.

    Deci: cine, firesc, alte idei decit mine (sau decit oricine altcineva), sa le spuna sau se abtina sa trage cu prastia. Sa imbogateasca diversitatea publica, sau sa abtina s-o chibiteze, s-o paraziteze. Mie asa mi se pare corect si, mai ales, profitabil pentru toata lumea.

Spacer Spacer