Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Starea de normalitate din Grădina Fermecată a lui Cohen, a Sfinxului, a vocilor


Manu Anghelescu, Maria Balabas

07.09.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mâini în loc de cap şi picioare în loc de scaune, cucuie în loc de piele netedă, crevase în loc de sobe primitoare, frisoane în loc de călduri tropicale. Ei au început să crească ca iarba din grădina marocanului iar ele se dezvoltau pe verticală ca poveştile noastre din popor. Făt-Frumos avea o schemă cu Gheunoaia iar Împăraţii se plângeau de supradoze. Luam în cantităţi incomensurabile. Excitaţia nu mai venea din timpurile noastre.

Din festivalul cu nume şi renume de compozitor adânc cufundat în muzica veacurilor, de la griul operei şi de la orele lungi petrecute în sala Ateneului - cu urechile semi-deschise înspre muzica românească contemporană cultă - la luna plină de pe un stadion şi Vocea.

Deschisesem ungherele sufletului înspre drama lui Oedipe şi îngheţasem la apariţia Ekidhnei, a Sfinxului, Destinului. Cu faţa albă, ochii roşii, aripi negre, descendenţă mai aspru veche decât lumea, m-a înfipt în propriile temeri. Totul era gri în jur, dar ei, Zeiţei, îi erau permise culorile. Mi-a permis şi mie să caut în adâncul meu, căldura certitudinii şi gheaţa coborârilor. Cu inima cât un purice, gândind la utilitatea eternităţii, excitaţia purta firele de păianjen ale arhetipului.


Era ceva care se propaga în spirala de broccoli cu secvenţe Fibonacci. Scenele de festival rămâneau acolo şi se jucau tot anul, cu subtitrări prin fenomene matematice de complezenţă. Jegul din sacul de dormit. Ştiam că mai băusem din râul ăsta undeva. Memoria moleculei îmi dădea senzaţii electrizante. Ce eram eu în faţa memoriei unui Vishnu-dinozaur? Eram însăşi Memoria. Moleculele începuseră să plutească, atomii îşi făceau de cap şi limpezimea minţii devenea discutabilă. În chip evident, trebuia să-i câştig încrederea pentru a-mi obţine dreptul la extaz. Trebuia să-mi dărâm pilonii cu mofturi de jeune fille. Întâmplările avansau croşetând o poveste care tindea către un infinit care la rândul lui tânjea după starea de normalitate.

La Ateneu, departe în lumea mea, se înşiruiau în lungi mâneci de pulover tras în andrelele vreunei bunici milenare, uitată de vreme cu aţele între degete, compozitori după compozitori după compozitori da. Era greu să stai atent şi să trăieşti electrizat fiecare moment din cele 3 ore jumătate, 4 ore, 5... memoria slăbea şi mâinile căutau scăparea în croşetarea unor amintiri efemere. Ancestral. Sau doar de mic orăşel german, plicticos până la lacrimi, sublim altminteri, aşa cum îi şade bine unei provincii mlaştină.

Auzisem de noi concepte şi anume conceptul de fericire relaxată. Un fel de Nirvana-Redux. Fără trăiri cutremurătoare, fără stări imposibile, fără orgasme intelectuale huiduite de revoluţionari. Totul, încolăcit în jurul unor legi matematice inovatoare pe care le percepeam fără să pricep o iotă.

Am fugit. Mânecile ii mele au fluturat căldura serii de încă vară. Era lună deasupra şi linişte. Încă palpitam să nu întârzii. Mi-am lăsat paşii încet. Mi-am subtitrat cu vertiginoase alunecări în literatura proprie, mersul înspre capătul căii. De-acolo, totul s-a pus cap la cap firesc, normal. Maşina a venit exact atunci. Mişcarea noastră, în ritmul ales fără ştiinţă, ne-a purtat exact către momentul de cumpănă. Am ajuns la stadion, i-am auzit Vocea şi am căzut în visare.

Dar mă obişnuisem să culeg rezistenţe din partea zeilor. Astfel îmi dezvoltasem o toleranţă exagerată la durerea fizică. Aveam momente când începea să-mi lipsească. Oare ce declanşa aceste alinieri moleculare? Să se fi astâmpărat Ileana? Era ea cea care să poftească acum starea de banalitate? Îşi dorea ea oare acum bucătăria şi vatra? Înspre ce fel de esenţe atemporale îşi îndrepta acum atenţia? Poate că îşi dădea seama de adevăratul ei rol pe Terra, exact cum îi spusese şi Împăratul-Tată. Viaţa fără de moarte nu era altundeva. Nici măcar nu puteau să-i treacă prin minte alte combinaţii.

Pe scenă era un om cu pălărie pe cap, năvălit acolo din poveştile poliţiste, din romanele de dragoste, din generaţia beat sau dintr-o mănăstire zen, nu ştiai de unde, simţeai doar că poartă, poartă cu el întreaga sa poveste de om îndrăgostit de trup, de muzică, de drum, un om care s-a suferit şi bucurat pe sine, era un Om şi-atât, dar Vocea sa trecea dincolo. De mine, de tine, de viaţa noastră şi de puterea noastră de a ne aminti. Căzusem în hipnoză. Aş fi vrut să-mi flutur genele prin faţa lui şi să oftez nemărginit. Ascultam cântecele şi-mi părea bine că nu le cunosc versurile, era ca şi cum le prindeam atunci doar prima oară, ca şi cum atunci şi numai acolo m-ar fi înfiorat abisul emoţiei transmise de acest omuleţ ridicat de prea multă patimă dincolo de cădere. A fost mai mult decât un concert. Veniseră copii, tineri, bătrâni, pentru că Leonard Cohen este precum basmele - benefic pentru orice vârstă. Şi nu, Ileana nu s-a astâmpărat, nici Făt Frumos şi nici Zmeii şi nici Ielele şi nimeni nu intrase în banalitate, ci doar în acea curgere ce nu trece, ci doar ne mărgineşte şi aşa e bine că se întâmplă aşa spune şi Cohen el. Şi toate timpurile par că i se supun şi generează inspiraţie pentru noi lipse de absolut sau soluri regenerabile. Planeta respira. eu simţeam ritmul şi chemarea în vene. Bucuraţi-vă de familiile şi de prietenii voştri, iar dacă nu sunteţi aşa, aveţi grijă de singurătatea voastră şi trăiţi-o. Aşa vorbeşte Cohen şi lumina se stinge. Atât.

Regreta arta. Alesese liniştea în defavoarea explorării. Bag seama că îşi epuizase sacul cu trucuri magice pentru un an. Trebuia sa tragă la vatră pentru o vreme. După care, Inch Allah sau aşa ceva. Se încărca ecologic ca panourile solare. Învăţase să nu mai imite vampirii spaţiali. Terestrul devenea din ce în ce mai palpitant. Era incredibil cum setea de normalitate putea trece peste toate tentaţiile. Se autoregenera, indiferent de scurgerile interioare şi exterioare. Corpul îşi cerea dreptul la toxină! Perioadele critice ale femeilor implicate în aceste procese de creştere ale divinităţilor blazate începuseră să ia sfârşit. Ugerele nu dădeau semne de boală. Aureola proteja umbrele trecutului şi le făcea să strălucească la umbra Pinus Nigra din Grădina magică. Intro-ul poveştii fusese scris. There be dragons...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer