Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ce n-am avut timp să-ţi mai spun


Ioana Bâldea Constantinescu

08.09.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
... când te-a adus tata acasă, era într-o zi de cinci ianuarie, tu aveai cinci luni jumate şi nu mi-a plăcut de tine. Ţi-ai scos mustăţile şifonate din coşuleţul tău legat cu fundiţă roşie (fundiţă de-aia, de pom, ţi-o puseserăm să nu te deochi) şi nu m-ai lăsat să te iau în braţe. Te-ai burzuluit tot, te-ai zbârlit ca o pisică şi te-ai băgat la loc sub pled.
"Lasă-l şi tu acum, că e speriat şi luat de la mama lui."
"Urechile aşa rămân, strâmbe?"
"Nu, a zis să i le lipim cu leucoplast. Se îndreaptă în câteva luni. Da' nu ştiu ce să-i facem, că n-a băut apă de când l-am urcat în maşină şi are bubă la nas."

Te-am lăsat în coş. Tu ne-ai lăsat să te mângâiem, cu spinarea făcută arici şi doar în vârful capului. Apă ţi-a dat mama, din mână. Şi tot ea te-a oblojit la nas, cu vitamina A uleioasă. La mine n-ai vrut să stai.
"Nu e iubitor. Nu seamănă cu Lord."
"Ai promis că nu-l compari cu Lord."

Cred că ai aflat cine e Lord din primele zile. Lord a fost câinele meu. Cel mai grozav din toţi câinii care au existat vreodată. Primul schnauzer pitic pe care l-am văzut vreodată. Era elegant, era stăpân peste tot ce mişca în cartier şi... mă iubea pe mine. Mă trăgea de pantaloni, mă păzea pe stradă, mi se băga în suflet şi mă lăsa să-l duc la veterinar, să-i facă vaccin, să-l scarpin pe burtă, să-l ridic în aer şi să-l fugăresc prin casă. Dăduse o maşină peste el, cu trei zile înainte să apari tu. Eu nu te-am vrut.
"Lord nu era de jucărie, să-l înlocuim."
"Nu-l înlocuieşti, dar dacă iei şi creşti un câine mic, ce e rău în asta?"

Nimic, doar că nu erai Lord. Şi nu te vroiam.

Ai lătrat târziu, cu o vociuţă incredibil de isterică. Ai urlat ca din gură de şarpe când te-am spălat prima oară. Te-ai speriat îngrozitor de zgomotul de la frigider, de întrerupător, de jucăriile alea mici şi cotcodăcitoare pe care ţi le cumpărasem. Ţi-ai luat imediat în stăpânire perna, te-ai făcut colac în inima ei şi ai oftat pentru prima oară. Eu, care ştiam că voi oftaţi când sunteţi mulţumiţi, te-am crezut cam mercantil. Îţi era greu să urci şi să cobori treptele. "N-a luat calciu la timp. Are oase slabe. Va trebui să-i daţi dumneavoastră mai multe luni". Ţi-am dat. Te-am urcat şi te-am coborât în braţe. Atunci te-ai lipit de mine. Jos, mai vroiai o tură. Făceai cinci paşi şi, vezi Doamne, oboseai. Te-aşezai pe labele din spate şi te uitai la mine grav. Te luam în braţe din nou. Nu suportai să te-atingă nimeni altcineva. Un vecin a vrut să te mângâie, o dată şi ai făcut un tămbălău îngrozitor.

Noaptea veneai să ne jucăm. Prindeai curaj. Dimineaţa încercam să te-nvăţ să te joci ca Lord, să mă prinzi de pantaloni, să te târăsc prin casă, să te ciufulesc. Nu vroiai şi pace. Le-aveai tu pe-ale tale.
"Ce face căţelul?"
"Bine. Cam ursuz."

Şi încă ar fi mers treaba, aşa, încet încet, dacă nu ai fi comis păcatul capital. Ai mâncat cărţi. Nu pantofi. Nu mobilă. N-ai ros tocurile uşilor, ca alţi câini, n-ai tras de ciucurii de la covor, nu te-ai îndrăgostit de niciun fotoliu şi n-ai victimizat nicio pernă. Ai luptat să urci în pat şi pe canapea, dar când ai înţeles că nu-i chip să te lăsăm, ai renunţat. Dar rodeai cărţi. Le furai din bibliotecă şi, ca răzbunare, când rămâneai singur acasă, le ferfeniţeai de la cotor spre margine.
"Ce face căţelul?"
"Cam nasol. E bibliofil."

La început ai avut gusturi aproape exclusiv tehnice. Ai început cu nu ştiu ce manual al inginerului. Te-a iertat tata. Eu am plâns după câteva volume de teorie literară, iar mama, care te adora, deja, s-a făcut foc şi pară când ai compromis un pachet de teze. Toata seara am lipit cu tata la logaritmi şi integrale. Tu te-ai refugiat pe pernă. Ştiai că o făcuseşi lată. Seara ai venit la ea şi i-ai lins, timid, o mână. Ai fugit înapoi la perna ta, ruşinat. Noi, care stăteam bine cu recompilarea, am pledat pentru tine.
"Îţi spun io că se bucură copiii ăia..."
Te-a iertat şi ea, săraca.

A doua zi am căptuşit tot exteriorul bibliotecii cu nişte cartoane din cutii vechi, de televizor.
"Zugrăviţi?"
"Nu, avem un câine mic."

Primul an cu tine a fost un coşmar. Ai dărâmat bradul, pentru că vroiai neapărat să te joci cu globurile. Ai înghiţit un săpun, furat şi el, din baie, înainte de examenul meu din Shakespeare şi poeţii metafizici. Era să nu mă mai duc. M-am dus, totuşi, dar numai după ce mama a plecat cu tine la doctor şi am predat prima teza, ca să vin acasă, să văd ce faci. Făceai bine. Mai strănutai, din când în când, cu clăbuci. Ai furat ciocolată şi te-ai intoxicat. Ţi-am făcut spălături. După care ai găsit punga alor mei, din vacanţă, cu medicamente. N-ar fi trebuit s-o găseşti, dar te specializaseşi în deschis uşi. Te propteai pe labele din faţă şi te trânteai cu fundul în uşă, până o deschideai. Ai tras punga de pe noptieră. Ai luat de toate. Te-am găsit într-un fel de delirium tremens şi iar te-am dus la doctor. Cărţi mâncai în continuare. Şi, în timpul liber, învăţai, cu mine, pentru examene. Am trecut împreună prin gramatica transformaţională şi întotdeauna am crezut că tu ştii mai multe despre Chomsky ca mine.

Ai ros cablul de la televizorul de la mine din cameră şi te-ai curentat îngrozitor. Te-am luat într-un prosop şi te-am ţinut în braţe până te-ai oprit din tremurat.
"Ce face căţelul?"
"Ne omoară cu zile!"

Seara, te întindeai ca foca, pe burtă, cu labele din spate perfect aliniate şi veneai, aşa, hoţeşte, la mângâiat. Într-o zi m-a durut măseaua şi am bolit. Ai bolit şi tu cu mine. N-ai mâncat şi n-ai băut.

Când te-am dus prima oară la ţară, te-am pierdut. În iarbă. Alergai de colo colo. Erai mic şi gri şi nu-ţi vedeam decât urechile, fâlfâind, printre păpădii.
"Parcă e iepure."
"Parcă".

În anul următor, de sărbători, te-ai speriat îngrozitor de petarde. Tremurai şi chiţăiai pe limba ta. Iar ne-am dus la veterinar. Ne-a dat Xanax. Jumătate de tabletă pe zi. Întotdeauna ai fost foarte în trend.

Te-am dus şi la concursuri. Cu emoţii, că urechea dreaptă tot se mai strâmba, când erai surescitat. Ai pierdut din cauza mea. La alergarea finală, eram patru domni atletici şi cu mine. Eu n-am fost niciodată bună la sport, iar tu nu mergeai nici picat cu ceară în linie dreaptă. Ţopăiai, o luai la stânga, mă trăgeai după tine. Nu văzusem Happy Feet, pe vremea aia şi nu mi-a dat prin cap că semeni cu Mumble. Am pierdut demn. Şi nu te-am comparat cu Lord, care fusese campion.
"E cel mai tare câine de-aici. Are personalitate."
Ţi-am luat măduvioare Markies, desertul tău favorit, ca să înţelegi şi tu asta.

Cu timpul, am renunţat la cartoane. Ai mai mâncat doar câteva plicuri şi un caiet de telefoane. Nimic crucial.

Ne-am învăţat să te ducem vara la ţară, să alergi prin iarbă.
"Unde e Ashek?"
"În vilegiatură."

Mama ţi-a zis Ashek. Tu erai Vashek, "în acte". Şi de-aici Aşekutz, Aşchiutză, Ashequito sau, pur şi simplu, "măi, bazaconie", cum îţi zice tata.

Ai fost, dintotdeauna, reticent cu străinii. Te împrieteneai greu. Cu unii niciodată. Şi nu te lăsai mângâiat. Au fost foarte rari cei pe care i-ai plăcut din prima iar eu am avut, întotdeauna, încredere în instinctele tale. Furai de pe stradă. Mai ştii de câte ori ne-am certat pentru asta? N-am reuşit să te dezvăţ. Şi călcai în bălţi. Neatent. Una dacă era, pe mijlocul drumului, în aia te duceai. Te certam şi uitai. Aşa-s copiii.

Odată ne-a atacat un câine, chiar lângă bloc. Te-a muşcat rău. Ai avut copci şi ai făcut febră. Ne trezeam noaptea să-ţi dăm doctorii. Plângeai şi te legănam. Când febra creştea, dădeai cu laba, să ne trezeşti, să te-ajutăm cumva. Te-am hrănit din mână, te-am doftoricit, am luat cele mai mici note din toată facultatea la examene şi m-am chircit de frică, de câte ori ai fost cuminte, prea cuminte la injecţii. Când ai ieşit prima oară afară, pe picioarele tale, îmi venea să sar într-un picior de bucurie.

Când m-am mutat de-acasă, nu te-am luat şi pe tine. Nici eu nu prea aveam timp, nici pe tine n-aveam inimă să te despart de mama. Ne vedeam din ce în ce mai rar. Când mai plecau câte-un weekend şi vroiau să te lase cu mine, strâmbam din nas. Că n-am timp, că mă scoli devreme, că dacă te-apucă iar să rozi cărţi... Nici ţie nu-ţi plăcea la mine. Alunecai pe gresie, ca Bambi pe gheaţă. Ţi se încurcau picioarele între ele.

Dar ştiam că ţi-e bine. Dacă aveam vreo durere, veneam şi te mângâiam. Şi te lipeai de mine, şi-ţi strâmbai urechea şi ascultai acolo, cuminte, tot ce nu-ţi spuneam niciodată.

Când nu-ţi convenea ceva, erai ciufut şi te făceai că n-auzi. Când veneam s-ajut să-ţi facem baie, mă taxai pe urmă, nu veneai să-mi zici "pa!". Când vroiai ceva erai calin şi jucăuş şi când te-am pierdut într-o seară, în parcare, m-ai aşteptat la scara blocului, puţin dojenitor, una la mână că n-am avut grijă de tine, doi la mână că nu te-am crezut în stare să vii singur acasă.

Când eram eu mică, mama îmi citea, seara, dintr-o carte despre un câine care-i dădea clasă lui Lassie şi stăpâna lui, pe care el o adora. Fido şi Gabriellina. Mi-am dorit un Fido toată copilăria. În adolescenţă, l-am avut, o vreme, pe Lord. Pe urmă ai venit tu. Atât de departe de a fi perfect. Mereu zburlit, hoţoman, pezevenghi, gălăgios (mai ştii cum lătrai până făceai laringită?...) şi, da, bibliofil...
"Ce face căţelul?"
"Face 11 ani anul ăsta."

Ţi-aş mai fi spus atât de multe dacă nu ar fi fost alea zece minute. Ştii cum se întâmplă în filmele americane? Când îi freci câinelui inimioara şi el se trezeşte în pătura lui, cu mirosul tău în nări, freamătă un pic din nas şi deodată respiră şi ştii că a scăpat? Şi eu te-am frecat, te-am ţinut în braţe, te-am mângâiat între urechi, cum îţi place ţie... Probabil că o Gabriellină adevărată nu ar fi ajuns la tine cu zece minute mai târziu, oricum. Şi ar fi ştiut ce să-ţi facă, ce să-ţi spună...

Dacă aş fi ajuns şi eu la timp, ţi-aş fi spus că te-aş lăsa să rozi toate cărţile din lume, că nu mă supăr, că aş sta cu tine, că o să mergem în parc mai des, că nu mă descurc, nu vreau să mă gândesc să nu te mai am, să nu mă mai enervezi, să nu te tachinez, că eşti ultima mea legătură cu o Gabriellină care nici n-a ştiut cât de mult te-a vrut... Da, ştiu. Aşa spunem întotdeauna, noi, oamenii, după ce pierdem timpul. După ce am ratat alea zece minute.

Tu trebuie să ştii, însă, că povestea cu tine e la mine în cap, acolo unde nimic şi nimeni nu-i poate molfăi cotorul, oricât de strâmb s-ar uita alţii, oricât praf s-ar pune pe raft. E povestea ta şi a mea. Dacă aş fi ajuns la timp, ţi-aş fi spus că Fido nu-ţi ajunge nici la degetul mic.



(Lord, 2 ani)



(Ashek, 9 luni)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




7 comentarii

  • Ashek
    Daria [membru], 30.09.2009, 21:49

    Ioana, e una dintre cele mai triste, duioase, vesele, frumoase poveşti despre un prieten căţel pe care am citit-o. Are la un moment dat ceva din Tombuctu-l lui Auster şi din minunata Kaştanka a lui Cehov. Mă duce cu gîndul şi la trista şi cinica "A machine for loving" a lui Iggy Pop, după Houellebecq.
    Ai dat atît de mult din tine în povestea ta. Iar ei, ei sînt minunaţi. Doar fiinţele şi întîlnirile extraordinare te pot face să scrii aşa.

    PS. L-am avut şi eu pe Edi care rodea toate cărţile lipite cu clei de oase. Printre ele, o cărticică mică, albă, cartonată, a copilăriei mele, cea mai iubită dintre toate, "Fabulele" lui Tolstoi, cu ilustraţii superbe pe care le-am adorat, ale lui Mihail Romadin. Colţii lui Edi imprimaţi i-au dat o patină aparte. O am şi acum. E singurul lucru rămas de la el. Plus cîteva poze.

  • RE: O lectura dulce-amara
    Ioana Baldea [membru], 14.09.2009, 12:11

    Va multumesc MULT tuturor! Pentru cuvinte, ganduri si bucatelele de povesti cu alti caini. Le citesc si eu cu emotie pe toate si...ma bucur sa le aflu. Multumesc.

  • O lectura dulce-amara
    Relus Muresan [membru], 11.09.2009, 22:48

    M-a emotionat si m-a intristat povestea ta, Ioana. Ai pus mult sentiment. Cum sa nu-mi amintesc de Orthos, un buldog pe care nu l-am vrut initial?!
    La despartirea definitiva, pe cand avea doar un an, mi-a frant inima.

  • Amintirile tale
    veronica_hera [membru], 11.09.2009, 19:42

    Ioana,

    Scrii minunat, te citesc cu multă bucurie!
    Amintirile tale sunt atât de preţioase, nu contează absenţa lui, ci tot ceea ce ţi-a adus bun prezenţa lui.
    Povestea ta mi-a amintit de rolul câinelui (magistral!), pe care îl face Marius Manole în Inimă de câine.

    La cât mai multe texte frumoase!

    Veronica

  • Pana acum nu mi-am dorit niciodata sa am un caine
    adriana.lungu [membru], 09.09.2009, 10:17

    Minunata povestea :)

  • RE: Ashek
    Ioana Baldea [membru], 08.09.2009, 08:00

    Multumesc mult!Noi nu mai avem nimic de la el,nicio lesa, nicio carte roasa, nicio jucarie, nicio hainutza de ploaie...Ce se putea refolosi, am dat, am dat altor caini. Ne era teama sa nu traim cu senzatia ca e in camera cealalta, ocupat cu cine stie ce minune. Nu iesea bine in poze, dar ne-au ramas, intr-adevar, cateva. E foarte gol fara el. Foarte liniste.

  • RE: Ashek
    Bogdan Ghiu [membru], 08.09.2009, 02:15

    Daria, eu mai am de la Edi si primele doua volume din seria Platon dinsainte de '89, fara cotor si fara copertile cartonate.

Spacer Spacer