Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Genocid (II) - Cartea şoaptelor, de Varujan Vosganian


Daniel Cristea-Enache

21.09.2009
Cultura, august 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor. Roman
Editura Polirom, Iaşi, 2009, 528 p.
În cuprinsul acestui roman captivant, apar câteva referiri directe la miza, funcţia şi chiar construcţia cărţii. Nu e vorba însă de un răsfăţ autoreferenţial, prelungit în nombrilism. Cartea şoaptelor fiind lucrată pe mai multe planuri, pe care-şi propune să le ţină în convergenţă şi într-o tensionare epică, romancierul se deplasează ca un cursor pe suprafaţa uriaşă a dramei armenilor.

Pentru a controla vasta materie rulată, Varujan Vosganian foloseşte câteva tehnici care, aplicate inteligent şi consecvent, organizează compoziţional devălmăşia de date şi fapte, nume şi identităţi, repere istorice şi geografice. El oferă adesea finalul unei suite, expunând apoi, cu lentoare descriptivă, cât mai multe dintre verigile şi elementele succesiunii. Sau alege o zi (o dată încărcată) prin care s-ar putea descrie cel mai bine sensul unei/ unor vieţi. Face cronologia unui război sau a unui masacru "din locul de unde toate pot fi privite din afara lor" ori, dimpotrivă, montând într-un puzzle mărturii ale participanţilor rămaşi în viaţă. Recunoaşte că îi e greu să păstreze firul poveştii (fiindcă aceasta, pentru a fi înţeleasă, pretinde urmărirea întregii ramificaţii), şi atunci se plasează în timpuri diferite, într-o simultaneitate care poate fi a Povestitorului, dar nu e niciodată a Istoriei înseşi.

Aceasta din urmă avansează inexorabil şi înghite an după an fără să ţină cont de milioanele de istorii individuale şi familiale care, în chip organic, ar trebui s-o compună. Este făcută de câţiva (personaje cu o putere enormă de decizie, la un moment dat) şi impusă tuturor celorlalţi, automat distribuiţi în câteva roluri ale dramei: colaboraţionistul benevol şi rezistentul subversiv, călăul şi victima, trădătorul şi luptătorul pentru cauza dreaptă. Când Istoria lasă oamenii să respire puţin, într-un interval mai democratic, Cartea şoaptelor inserează pagini pline de zgomotul şi forfota comunităţii armeneşti. În Constanţa României interbelice, negustorimea e năvodul cu fire subţiri care leagă oraşul ars de soare, "să nu se risipească". Însă urbea şi locuitorii ei au o libertate ce pare, ea, pestriţă şi risipitoare. Armenii "sfioşi la cheltuit", dexteri la comerţ, stăpânesc peste o sumedenie de magazine şi dughene, ale căror firme exotice (La Cavalerul Şic, La Eftinătate, La Ceylon, La Planeta Jupiter) vor fi enumerate, în anii cenuşiului proletar, cu amărăciunea pierderii întregii liste.

În afara acestui interval paşnic, în care libertatea multiplică şi apără diferenţele, se cade inevitabil în logica genocidului repetabil şi a dictaturii pe termen lung. Şoaptele reapar în cursul războiului rece, în cavoul familiei Seferian în care se strâng, într-un ritual al rezistenţei cotidiene, bătrânii armeni din copilăria autorului. Accentul biografic saturează majoritatea capitolelor. Fiecare are o dramă în trecutul familiei şi o poveste de spus. Toţi vorbesc în şoaptă: nu numai despre ceea ce se întâmplă în lagărul socialist, în Uniunea Sovietică şi în România, în oraşul şi pe strada lor, dar şi despre ceea s-a întâmplat (cu ei şi cu rudele lor) în episoadele exterminatoare lăsate în urmă. Colocviile de taină se ţin într-un loc cum nu se poate mai nimerit. Cavoul familiei Seferian este imaginea la scară a mormântului uriaş oferit armenilor de Istoria "modernă". Câteva cifre, expuse după ce se trece de jumătatea romanului, ne dau o idee despre dimensiunile tragediei colective. Genocidul din 1915, prefigurat în 1895 şi continuat, sub diverse forme, până în 1922, are următoarea statistică funebră: "- Din cei un milion opt sute cincizeci de mii de armeni care locuiau în Imperiul Otoman, spuse pastorul Johannes Lepsius, cam un milion patru sute de mii au fost deportaţi. (...) Din cei aproape un milion şi jumătate de armeni deportaţi, doar zece la sută au ajuns la Deir-ez-Zor, punctul final al convoaielor. În august 1916, ei au fost expediaţi spre Mosul, dar aveau să moară în deşert, înghiţiţi de nisip sau înghesuiţi în grote în care, laolaltă, morţi şi muribunzi, li s-a dat foc." (pp. 320-321).

Suntem înaintea capitolului opt, cel mai puternic, literar vorbind, şi cel mai impresionant din Cartea şoaptelor. Dacă în secvenţele de microistorie individuală şi comunitară Varujan Vosganian e interesat mai mult de culoarea locală, de aromele păstrate în memoria olfactiv-afectivă, în cercurile genocidului evocarea nostalgică lasă loc unui prezent teribil. E timpul unui reportaj minuţios din infern. Paginile de pace tranzacţională şi rememorare conversaţională au cam multă miere. Evocarea este încărcată de amănunte şi deplasată spre un registru de magie infantilă mai puţin realizat artistic. În schimb, toate firele care duc spre prezentul actualizabil al tragediei şi în special acest plan decupat şi focalizat (după ce a fost explicit contextualizat) aparţin unui romancier în toată puterea cuvântului. După ce a inventariat componentele istorice şi articulaţiile plus detaliile semnificative ale problemei armeneşti, după ce şi-a plimbat şi orientat cititorul prin epoci atât de diferite, oferindu-i totodată explicaţii politice şi economice, prozatorul ajunge la momentele ilustrării ficţionale. Paginile sunt memorabile, prin forţa descrierii şi reprezentării întâmplărilor, într-un mod aşa zicând obiectiv, "rece", fără lacrimi care să înceţoşeze privirea. Câteva fragmente: "Acest Yusuf nu a fost altceva decât un nume de împrumut şi există în Cartea şoaptelor doar pentru că, deşi nu făcea parte din alcătuirea Cărţii, este totuşi cheia care deschide uşa odăii celei mai plânse din veacul de margine, cu pereţii goi, zgâriaţi cu unghia, cu duşumelele desfăcute şi cu pământul ridicat muşuroi, neaşezat cum trebuie, aşa cum se întâmplă cu mormintele făcute în grabă." (p. 332); "Îşi legară fâşiile de aşternuturi în jurul picioarelor, altfel tălpile goale s-ar fi lipit de pământ şi oamenii n-ar mai fi avut putere să şi le smulgă din noroi. Sub ploaia măruntă care topea orice contur, noul drum dură aproape o săptămână. Nu se puteau număra morţii, căci, pe acest drum ceţos unde nimeni nu vedea decât aburii albăstrui ai propriei respiraţii, celor care cădeau, carnea, înmuiată de ploaie, le era la fel de moale şi de lipicioasă ca şi lutul argilos. Erau călcaţi în picioare de către cei din spate şi carnea lor era amestecată, ca într-un aluat negru, şi acoperită de noroiul drumurilor. (...) Bărbaţii, atâţia câţi rămăseseră, se organizaseră în două grupuri. Unii se ocupau de căratul morţilor în afara taberei şi de săpatul gropilor comune. Morţii erau mai greu de cărat în al treilea cerc căci, uscaţi ca pământul afânat şi cu oasele uşoare de frig, trăgeau apă şi se umflau, iar venele muiate de apă se spărgeau, înroşindu-se ca o carne crudă. Umflaţi şi greu de îndoit, ocupau mai mult loc şi gropile, pe lângă că pământul era lipicios, trebuiau făcute mai largi." (p. 339); "Convoiul lor era format mai curând din nişte mogâldeţe. Păreau uşoare în bătaia vântului, un stol de păsări căzătoare (sic!), nu o înşiruire de oameni. Fotografiile făcute de călătorii străini care au reuşit să se apropie de convoaie ori să-i fotografieze, în urmă, pe cei rămaşi neputincioşi la marginea drumului, aşteptându-şi moartea, ne înfăţişează, pe drumul spre Deir-ez-Zor, mai ales copii. Drumul spre al şaptelea cerc a fost un fel de cruciadă a copiilor. Având aceeaşi soartă ca a tuturor cruciadelor neînarmate. Copiii din acele fotografii sunt scheletici, cu trunchiul împuţinat, cu burta suptă, cu coastele zvâcnind ca nişte arcuri de oţel peste scobitura pântecului, cu mâinile şi picioarele subţiate ca nişte crengi, cu capetele disproporţionat de mari, ca şi găvanele ochilor, în care bulbii ies din orbite sau se adâncesc în fundul capului. Copiii privesc fără nici o expresie pe chip alta decât rătăcirea minţii, privesc ca de pe un alt tărâm, nu întind mâinile, nu cer nimic." (p. 362); "Nu este adevărat însă că oamenii nu plângeau. Numai că plângeau altfel. Cei care mai aveau puterea de a sta aşezaţi se legănau, ceilalţi plângeau cu ochii larg deschişi către cer. Dar plânsul era un fel de geamăt neîntrerupt, cu voce joasă, care, repetat de mii de piepturi, se auzea ca un ison. Plânsul nu era o dâră pe obraz, ci un sunet. Cum isonul acesta ajunsese, curgând fără sfârşit şi acordându-se cu lumea înconjurătoare, să sune precum vuietul vântului printre dune ori curgerea apelor Eufratului, plânsul nu osteni nici o clipă, până când ultimele convoaie din Deir-ez-Zor fură duse spre platourile pe care deportaţii erau ucişi. (...) Mulţi adormeau plângând în felul acesta, alţii mureau plângând şi plânsul mai vibra în pieptul încremenit, ca într-un tub de orgă." (p. 366). Iată, utilizată cu artă, una din procedurile romancierului. Detalierea epică e dublată de vizualizarea cifrelor seci oferite înainte, documentar, de pastorul Johannes Lepsius. Se observă cum elementul biografic este atenuat, pentru ca un accent nou - şi anume cel vechi, biblic - să învăluie ca un halou corpurile şi dezagregarea lor. Pornind din mai multe direcţii de cercetare şi analiză către acest subiect teribil al genocidului armenilor, Varujan Vosganian a înţeles că subiectul circumscris istoric este un subcapitol dintr-o temă vastă, inepuizabilă, înfricoşătoare prin periodicele ei aplicaţii. Suferinţe armeneşti şi omeneşti, reproiectate la ambele nivele, receptate ca atare pe amândouă dimensiunile.

Indiferent de terminaţia numelui autorului şi a primilor săi cititori, Cartea şoaptelor e un roman foarte bun, dens, dar şi alert, ingenios compoziţional şi excelent scris - lucruri cu care, în fine, publicul larg şi critica de întâmpinare vor cădea de acord.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer