Chemarea lui Cthulhu

H.P. Lovecraft s-a născut în anul 1890, în Providence, Rhode Island. Deşi în copilărie a scris poezii, treptat s-a reorientat spre povestiri horror, care i-au fost publicate cu regularitate în revista Weird Tales. Opera sa - trei mini-romane şi aproximativ şaizeci de povestiri - a avut o mare influenţă asupra genului horror, Lovecraft fiind considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea al acestui gen, fiind adesea comparat cu Edgar Allan Poe. A murit în anul 1937, în Providence, la doar 46 de ani.

O lume în care incredibilul devine realitate, o lume în care tenebrele acoperă orizontul, în care macabrul, teroarea şi nebunia invadează cosmosul - lumea stranie a lui H.P. Lovecraft. Volumul de faţă reuneşte douăsprezece texte celebre ale maestrului literaturii fantastice, de la primele poveşti despre coşmaruri şi nebunie (Veneticul), la cele groteşti (Dulăul), culminând cu teroarea extraterestră din Chemarea lui Cthulhu, îmbinare de suprarealism clasic cu elemente science-fiction.

"Lovecraft este autorul american al secolului XX cel mai adesea comparat cu Poe, atât pentru măiestria artei sale, cât şi a temelor predilecte." (Joyce Carol Oates)

"H.P. Lovecraft este, incontestabil, cel mai mare scriitor al genului horror." (Stephen King)


Periplul lui Johansen începuse întocmi cum raportase el în faţa amiralităţii. Emma, navigând în balast, părăsise Aucklandul la 20 februarie şi înfruntase întreaga forţă a acelei furtuni cauzate de cutremur, care trebuie să fi scos din străfundurile mării ororile ce vizitară visele atâtor oameni. Din nou sub control, nava înainta destul de mult când îi tăie calea Alert, la 22 martie, şi mi-am dat seama de regretul ofiţerului când aşternuse pe hârtie bombardarea şi scufundarea ei. Despre oacheşii sectanţi de pe Alert vorbeşte cu foarte mare groază. Erau atât de abominabili, încât stârpirea lor îi păruse aproape o datorie, iar Johansen arată o uimire ingenuă faţă de acuzaţia de cruzime adusă echipajului său în decursul anchetei judiciare. Apoi, înaintând pe valuri, sub comanda lui, mânaţi de curiozitatea stârnită de iahtul lor capturat, marinarii zăriră un mare pilastru de piatră ieşind din mare, iar la 47^o9' latitudine sudică şi 126^o43' longitudine vestică, întâlniră o faleză pe care se înălţau clădiri ciclopice, acoperite cu un amestec de mâl, nămol şi alge, întruparea supremei terori pe pământ - nici mai mult, nici mai puţin decât cadaverica cetate de coşmar R'lyeh, clădită cu nenumărate ere în urmă, cu mult înainte de istoria omenirii, de către siluetele imense şi odioase care se pogorâseră din galaxiile îndepărtate. Acolo zăcea marele Cthulhu, cu hoardele lui, ascuns în criptele verzui şi vâscoase, transmiţându-şi în sfârşit, după cicluri pierdute în negura vremurilor, gândurile ce răspândeau spaima în visele celor sensibili şi îi chemau imperios pe "drept-credincioşi" să vină în pelerinajul eliberării şi al restaurării domniei sale. La toate acestea, Johansen nu se aşteptase, dar Dumnezeu ştie că, în curând, avea să vadă destule!

Presupun că, de fapt, ieşise din valuri o singură creastă de munte, hidoasa citadelă încununată de monolitul unde era îngropat marele Cthulhu. Când mă gândesc la tot ce se cloceşte în acel mormânt, îmi vine să-mi pun pe dată capăt zilelor. Johansen şi oamenii lui se înspăimântară la vederea măreţiei cosmice a acestui Babilon înnămolit al unor demoni străvechi, şi trebuie să fi ghicit şi singuri că nu aparţinea în nici un fel acestei planete. Groaza lor faţă de dimensiunile incredibile ale blocurilor de piatră verzuie, faţă de înălţimea ameţitoare a marelui monolit gravat, faţă de asemănarea stupefiantă a colosalelor statui şi basoreliefuri cu bizara figurină descoperită pe altarul de la bordul vasului Alert, apare tulburător de intensă în fiecare rând al descrierii speriatului ofiţer.

Fără să ştie nimic despre futurism, Johansen ajungea la ceva care aducea foarte mult cu acest curent de gândire atunci când povestea despre oraş; căci, în loc să descrie vreo structură arhitectonică sau clădire obişnuită, el se limitează numai la impresii vagi de unghiuri vaste şi suprafeţe de piatră, mult prea mari ca să aparţină vreunei construcţii de pe acest pământ, şi la spurcate figurine şi hieroglife oribile. Am să amintesc aici digresiunea lui despre unghiuri, căci trimite la ceva ce zisese Wilcox în privinţa cumplitelor sale vise, anume că geometria aşezării ca de vis pe care o zărise era imposibilă, neeuclidiană, sugerând sfere şi dimensiuni necunoscute nouă. Iată că un marinar fără carte simţise acelaşi lucru în timp ce îmbrăţişa cu privirea înfricoşătoarea realitate.

Johansen şi oamenii lui puseră piciorul pe un mal povârnit şi noroios al acestui monstruos Acropole. Se căţărară alunecând pe titanicele blocuri nămoloase, ce nu puteau constitui o scară pentru muritori. Însuşi soarele de pe cer părea distorsionat când era privit prin miasmele polarizante ce ieşeau din toată acea perversiune încă mustind de apa mării. Un amestec de pericol şi suspans se furişa pândind din acele unghiuri de neconceput ale pietrelor cioplite, unde la a doua privire vedeai concavitate, după ce la prima nu zăreai decât convexitate.

Groaza puse stăpânire pe exploratori, înainte să zărească şi altceva în afară de piatră, de nămol şi de alge. Fiecare dintre ei ar fi dorit s-o ia la fugă, dacă n-ar fi fost teama de a fi dispreţuit de ceilalţi, şi căutară mai mult în silă - şi în van, după cum se dovedi - vreun suvenir pe care să-l ia cu ei acasă.

Rodriguez, portughezul, a fost cel care se căţără pe monolit şi le strigă celorlalţi ce găsise. Îl urmară şi ei. Se uitară plini de curiozitate la imensa poartă sculptată cu de-acum bine cunoscutul basorelief al dragonului-sepie. Era, din câte scria Johansen, ca o uşă mare de hambar. Cu toţii presupuseră că era vorba de o intrare, din cauza pragului ornat, a pridvorului şi a usciorilor, deşi nu se putură decide dacă era culcată, ca un chepeng, sau era oblică, precum o uşă de pivniţă. Aşa cum ar fi spus Wilcox, geometria aşezării friza imposibilul. Nu puteai fi sigur dacă marea şi pământul erau orizontale, şi de aici poziţia relativă a oricărui lucru din jur părea fantasmagoric de variabilă.

Briden împinse piatra din mai multe locuri fără nici un rezultat. Apoi Donovan îşi plimbă delicat degetele de-a lungul marginii ei, apăsând în fiecare punct în parte. El se căţără la nesfârşit de-a lungul grotescului monument în piatră - s-ar putea numi căţărare dacă arhitectura nu era cumva pe orizontală - iar oamenii se întrebară cum de putea exista în Univers o poartă atât de imensă. După aceea, foarte uşor şi încet, la un colţ, uriaşul panou începu să se deschidă în interior. Observară că se ţinea în cumpănă. Donovan alunecă sau se propulsă cumva în jos, sau în lungimea usciorului, după care se reîntoarse la camarazii lui. Toată lumea urmări din priviri ciudata deschidere a monstruosului portal sculptat. În strania fantezie de distorsiuni prismatice, acesta se mişca pe diagonală, într-un chip cu totul ieşit din comun, aşa încât părea să încalce toate legile materiei şi ale perspectivei.

Deschizătura se căsca într-o beznă de catran, aproape materială. Acea întunecime era, într-adevăr, o trăsătură benefică, pentru că ascundea vederii acele părţi ale pereţilor interiori între care firesc ar fi fost să pătrundă lumina, şi ţâşni din deschizătură ca un fum din temniţa ei pierdută-n negura veacurilor, acoperind vizibil soarele, pe măsură ce se înălţa în văzduhul încovoiat şi parcă zbârcit, fluturându-şi aripile membranoase. Duhoarea slobozită de noile hăuri deschise era insuportabilă şi, într-un târziu, lui Hawkins, cel cu urechile ciulite, i se păru că aude un clipocit ce venea de jos. Toată lumea asculta în tăcere, pe când Arătarea Se înfăţişă îmbăloşată privirilor, strecurându-se pe dibuite, în imensitatea Sa gelatinoasă şi verzuie, peste pragul cufundat în întuneric în aerul infectat de afară al acelei otrăvite cetăţi a demenţei.

Mâna bietului Johansen abia putea să mai aştearnă toate aceste lucruri pe hârtie. Dintre cei şase care nu mai ajunseră niciodată la navă, doi, crede el, s-au stins de groază în acea clipă blestemată. Arătarea nu se poate descrie - nu există cuvinte pentru asemenea abisuri de nebunie atavică şi isterică, pentru asemenea contradicţii enigmatice în întreaga materie, în forţele naturii şi în ordinea cosmică. Un munte păşea sau se poticnea. Dumnezeule mare! Nici nu era de mirare că la celălalt capăt al lumii un mare arhitect îşi pierdea minţile, iar bietul Wilcox delira cuprins de febră în acel moment de telepatie! Modelul idolilor sculptaţi în piatră, progenitura verde şi cleioasă a stelelor, se trezise ca să-şi ceară dreptul. Astrele îşi reluaseră poziţiile favorabile ei. Acolo unde o congregaţie străveche eşuase în planurile ei, o mână de marinari ignoranţi reuşiseră dintr-o întâmplare. După miliarde de ani, marele Cthulhu era liber din nou, cu un chef nemăsurat de desfrâu.

Trei oameni dispărură în ghearele flasce, înainte ca cineva să facă vreo mişcare. Dumnezeu să-i odihnească în pace, dacă există aşa ceva în Univers! Erau Donovan, Guerrera şi Ångstrom. Parker alunecă, în vreme ce ceilalţi trei se afundau cu înfrigurare în nemărginitele întinderi de rocă verzuie, grăbindu-se să ajungă la vas, iar Johansen se jură că s-a trezit absorbit într-un unghi al acelor clădiri care n-ar fi trebuit să se afle acolo, un unghi care era ascuţit, dar avea toate caracteristicile unuia obtuz. Aşa încât numai Briden şi Johansen ajunseră la barcă şi vâsliră disperaţi către Alert, în vreme ce monstruozitatea înaltă cât un munte bătea din aripi, plonjând de pe stâncile vâscoase şi şovăia bălăcindu-se la marginea apei.

Aburul din motoare nu coborâse cu totul, în ciuda debarcării tuturor marinarilor la mal, şi nu le trebuiră decât câteva clipe de pregătiri intense şi de curse în sus şi în jos de la cârmă la motoare şi înapoi pentru a face ca Alert să pornească cu toate pânzele în vânt. Lent, în mijlocul distorsionatelor orori ale acelor indescriptibile privelişti, începu să spintece funestele unde, în vreme ce de pe zidăria acelui ţărm sepulcral ce nu aparţinea pământului, gigantica Arătare venită din alte constelaţii bolborosea şi saliva ca Polifem blestemând corabia în care fugea Odiseu. Apoi, mai îndrăzneţ decât ciclopii din legende, marele Cthulhu se afundă soios în apă şi începu să-i urmărească, iscând gigantice valuri ce le loveau vasul cu o forţă de magnitudine cosmică. Briden se uită înapoi şi îşi pierdu minţile, râzând strident, şi continuă să hohotească la răstimpuri, până când îşi găsi moartea într-o noapte, în cabina lui, în vreme ce Johansen rătăcea în delir.

Dar ofiţerul nu cedase încă. Ştiind că Arătarea ar fi putut cu siguranţă să-i ajungă din urmă până când presiunea aburului se ridica îndeajuns pentru ca motoarele să funcţioneze din plin, făcu o alegere disperată. Lăsând motoarele la viteză maximă, se repezi pe punte cu iuţeala fulgerului şi învârti cârma în sens contrar. Se iscă o vâltoare uriaşă şi înspumată în oceanul puturos şi, pe măsură ce presiunea creştea şi tot creştea, bravul norvegian îşi îndreptă nava înspre monstrul gelatinos pornit în urmărirea lui, ce se ridica deasupra spumei murdare precum pupa unui galion drăcesc. Odiosul cap de sepie, cu tentaculele zvârcolindu-i-se, ajunse până aproape de bompresul trainicului iaht, însă Johansen gonea înainte cu toată forţa. Se iscă o plesnire ca de băşică spartă, o împroşcare mocirloasă ca despicarea unui peşte-lună, o duhoare ca dintr-o mie de morminte deschise şi un zgomot pe care condeiul se abţine să-l mai descrie în cuvinte. Preţ de o clipă, vasul a fost învăluit de un nor verzui, orbitor şi coroziv, după care nu mai rămase decât un clocot otrăvitor la pupa, unde - Dumnezeule mare! - fărâmele împrăştiate ale acelei progenituri fără nume se reîmbinau în oribila lor formă iniţială, în vreme ce distanţa dintre ea şi Alert creştea cu fiecare secundă, pe măsură ce iahtul prindea viteză, cu motoarele la putere maximă.