Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Cronica unei biografii tolerate


Ioana Bâldea Constantinescu, pe marginea unei cărţi de Gerald Martin, despre Gabriel García Márquez

23.09.2009
Esquire, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gerald Martin
Gabriel García Márquez. O viaţă
Editura Litera, 2009


Traducere din limba engleză de Alexandru Macovei


Citiţi un fragment din această carte.

*****
A scrie "ca Márquez" e un deziderat mai mult decât ambiţios pentru un scriitor contemporan. A scrie "despre Márquez" părea să fie o imposibilitate. "Well", ar putea spune Gerald Martin, "not anymore!"

Când a apărut Gabriel García Márquez. O viaţă, de Gerald Martin (Editura Litera) m-am întrebat, şi eu, de ce? De ce Márquez, cel care îşi transformă fiecare secundă de viaţă în materie literară a optat, în cele din urmă, pentru punctul de vedere exterior, amputat de lumea bântuită de zvâcniri automitologizante din târguşorul Aracataca - cel pe care noi, cititorii, îl ştim din Un veac de singurătate drept Macondo? De ce a vrut, sau de ce a acceptat un biograf, un detectiv tipicar şi meticulos, care să ia la bani mărunţi o existenţă pe care Gerald Martin a definit-o ca fiind infestată de mitomanie?

În A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, volumul de memorii apărut în 2002, Márquez se povesteşte pe sine într-o manieră care nu te conduce, ci-ţi lasă senzaţia că eşti descoperitorul unic şi privilegiat al modului în care miraculosul palpită în primii ani ai micului Gabito, crescut de bunici undeva la graniţa realităţii. Totul, de la dorinţa de a scrie şi până la instantaneele cinematografice ale iubirii stranii pentru Mercedes Barcha, e recreat pentru public de către un autor care, în 1982, a luat Nobelul pentru literatură.

Gerald Martin nu a făcut nimic pentru a zgâria soclul. A lucrat 18 ani la o carte despre un om în preajma căruia, după propriile declaraţii, nu a petrecut mai mult de treizeci de zile. Un om pe care l-a recompus, într-o pagină care nu se sustrage suflului insinuant şi hipnotic din Un veac de singurătate, din 300 de interviuri. De la intimi ai lui Márquez înfăşuraţi în pelerina anonimatului, la personaje notorii şi influente, precum Fidel Castro, Martin a încercat să afle povestea pe care Gabo însuşi i-a refuzat-o, într-un fel. I-a refuzat-o excentric, întreţinându-şi astfel propriul mit, atât de minuţios construit. Martin a afirmat că, până în 2006, când Márquez l-a declarat biograful său oficial, s-a simţit un simplu tolerat. Autorul Dragostei în vremea holerei nu a i-a interzis accesul în propria ficţiune, dar a refuzat, metodic, să participe la deconstrucţia ei. "Să nu mă pui să-ţi fac treaba!". E fraza pe care Martin o citează din primele pagini ale biografiei. Poate pentru că l-a marcat. Poate pentru că provocarea de a scrie despre un om care e celebru pentru felul în care scrie e o povară suficient de grea pentru a încovoia cei mai încăpăţânat de drepţi umeri. Poate pentru că nici el nu şi-a explicat, mult timp, de ce l-a lăsat Márquez "să-l scrie".

Îl citesc pe Martin fără să caut în scrierea lui oamenii reali din care îşi trag seva personajele fetiş ale lui Márquez. Fără să o caut pe Amaranta, care-şi ţese singură giulgiul, fără să recunosc în ciudăţeniile fiecărui personaj masculin reveriile lui José Arcadio. Undeva, însă, în primele capitole ale volumului, există descrierea unui colţ din casa Colonelului, legendarul bunic al lui Márquez, prototipul atâtora din eroii săi. E o minusculă grădină interioară, cu trandafiri, cu muşcate şi ochiul boului, cu un copac de iasomie iţindu-se parfumat printre heliotropi, bântuită întotdeauna de fluturi galbeni, enorm de mulţi fluturi galbeni, aceiaşi care îşi agită aripile prin paginile uneia din cele mai citite cărţi ale tuturor timpurilor - Un veac de singurătate - despre care, iată, aflăm că au existat, că sunt reali şi nu iviţi din aerul mustind de scriitură îmbibată de miresme al unui Macondo din cărţi.

Înţeleg, undeva, la finalul paragrafului, de ce, după spusele etern enigmaticului Gabo, "orice scriitor care se respectă trebuie să aibă un biograf englez".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer