După-amiaza unui poet

Are peste o sută de kilograme, aşa că, la orice televiziune e invitat, trebuie să i se aducă un scaun special, mai lat, care e aşezat pe un piedestal. Acasă, piedestalul dispare. Stă pe canapeaua de piele din birou, nemişcat ca o stîncă de care se izbesc valurile. În jur, deocamdată, nu se aude nimic. De-a lungul pîntecelui, trei brîie de grăsime veghează asupra trupului neclintit, dîndu-i un aer de sultan. Deşi ocupă mai bine de jumătate de canapea, această greutate trupească nu-i striveşte vitalitatea vocii.

Vocea e marca lui, cea care, în urmă cu mai bine de 20 de ani, făcea oamenii să-i strige numele pe stadioane. Cea care, acum, spune cu o răbdare guturală că putem începe interviul. Ideea dialogului îl îmblînzeşte ca pe un adolescent căruia i se face un compliment. De ani de zile, e nevoit să se justifice. Aşa că valorifică orice şansă.

Îl privesc vorbind. Dar nu intimitatea mă frapează, nici ţinuta stilistică şi agilitatea discursului - cu care sunt obişnuită de la televizor - ci un alt personaj care intră în scenă cu o discreţie utilitară. Nevasta.

În timp ce spune că după 20 de ani de la Revoluţie, programul lui e acelaşi, duce mîna pe un telefon cu speaker şi formează un interior. "Făceam exact ce am făcut şi azi-noapte, cînd am scris un pamflet, două articole şi o poezie." Vocea gravă absoarbe în ultimul moment o urmă de ghiduşie. "Să vedem dacă nu cumva putem să le obţinem."

În cîteva secunde, dintr-o cameră alăturată, îi răspunde ea. Nevasta.
"Vezi că am scris eu azi-noapte nişte texte, inclusiv o poezie. Dacă poezia nu e bătută, trebuie să fie în hol, scrisă de mînă. Adu-mi-le şi mie."

În birou intră o femeie de statură medie, într-un tricou roşu şi blugi, cu părul negru, lung, tăiat clasic. E cu cîţiva ani buni mai tînără decît el, o spun tenul rozaliu, încă întins şi felul sprinten în care păşeşte, chiar dacă trei brîie de grăsime îi înconjoară pîntecele - aproape simetrice cu cele ale soţului. Ţine în mîini trei foi şi o carte şi se îndreaptă, fără ezitare, spre canapea. I le înmînează. Ochii ei albaştri strălucesc odată cu gestul. Nu spune nimic. Se răsuceşte pe călcîie şi se îndreaptă spre uşă necenzurînd mîndria lucrului bine făcut care i se aprinde pe chip. Puterea de a deservi o însufleţeşte. Poate nu întîmplător, odată cu trecerea anilor, expresia ei a împrumutat multe din cea a soţului.

Femeia intră şi iese din birou de fiecare dată cînd el are nevoie de cîte ceva. Uneori, nu caută doar prin bibliotecă, ci şi printre propriile amintiri - locuri în care au fost împreună, momente în care el a scris, oameni pe care i-a cunoscut. La final, primeşte recunoştinţa, pe tonul inegalabil, care acum 20 de ani făcea oamenii să freamete pe stadioane: "Ce mă bucur că ai conştiinţa a ceea ce e în casă."

Cînd se întîmplă ca el să nu se simte bine, tot ea răspunde la telefonul lui mobil. O voce măruntă, lentă şi cu o sonoritate scăzută. "Maestrul nu se simte bine, vă rog nu vă supăraţi, reveniţi mai tîrziu", cu conştiinţa unei condiţii asumate, care aduce cu ea şi bucuria, dar şi înfrîngerea.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.