01.10.2009
Are peste o sută de kilograme, aşa că, la orice televiziune e invitat, trebuie să i se aducă un scaun special, mai lat, care e aşezat pe un piedestal. Acasă, piedestalul dispare. Stă pe canapeaua de piele din birou, nemişcat ca o stîncă de care se izbesc valurile. În jur, deocamdată, nu se aude nimic. De-a lungul pîntecelui, trei brîie de grăsime veghează asupra trupului neclintit, dîndu-i un aer de sultan. Deşi ocupă mai bine de jumătate de canapea, această greutate trupească nu-i striveşte vitalitatea vocii.

Vocea e marca lui, cea care, în urmă cu mai bine de 20 de ani, făcea oamenii să-i strige numele pe stadioane. Cea care, acum, spune cu o răbdare guturală că putem începe interviul. Ideea dialogului îl îmblînzeşte ca pe un adolescent căruia i se face un compliment. De ani de zile, e nevoit să se justifice. Aşa că valorifică orice şansă.

***
Îl privesc vorbind. Dar nu intimitatea mă frapează, nici ţinuta stilistică şi agilitatea discursului - cu care sunt obişnuită de la televizor - ci un alt personaj care intră în scenă cu o discreţie utilitară. Nevasta.

În timp ce spune că după 20 de ani de la Revoluţie, programul lui e acelaşi, duce mîna pe un telefon cu speaker şi formează un interior. "Făceam exact ce am făcut şi azi-noapte, cînd am scris un pamflet, două articole şi o poezie." Vocea gravă absoarbe în ultimul moment o urmă de ghiduşie. "Să vedem dacă nu cumva putem să le obţinem."

În cîteva secunde, dintr-o cameră alăturată, îi răspunde ea. Nevasta.
"Vezi că am scris eu azi-noapte nişte texte, inclusiv o poezie. Dacă poezia nu e bătută, trebuie să fie în hol, scrisă de mînă. Adu-mi-le şi mie."

În birou intră o femeie de statură medie, într-un tricou roşu şi blugi, cu părul negru, lung, tăiat clasic. E cu cîţiva ani buni mai tînără decît el, o spun tenul rozaliu, încă întins şi felul sprinten în care păşeşte, chiar dacă trei brîie de grăsime îi înconjoară pîntecele - aproape simetrice cu cele ale soţului. Ţine în mîini trei foi şi o carte şi se îndreaptă, fără ezitare, spre canapea. I le înmînează. Ochii ei albaştri strălucesc odată cu gestul. Nu spune nimic. Se răsuceşte pe călcîie şi se îndreaptă spre uşă necenzurînd mîndria lucrului bine făcut care i se aprinde pe chip. Puterea de a deservi o însufleţeşte. Poate nu întîmplător, odată cu trecerea anilor, expresia ei a împrumutat multe din cea a soţului.

Femeia intră şi iese din birou de fiecare dată cînd el are nevoie de cîte ceva. Uneori, nu caută doar prin bibliotecă, ci şi printre propriile amintiri - locuri în care au fost împreună, momente în care el a scris, oameni pe care i-a cunoscut. La final, primeşte recunoştinţa, pe tonul inegalabil, care acum 20 de ani făcea oamenii să freamete pe stadioane: "Ce mă bucur că ai conştiinţa a ceea ce e în casă."

***
Cînd se întîmplă ca el să nu se simte bine, tot ea răspunde la telefonul lui mobil. O voce măruntă, lentă şi cu o sonoritate scăzută. "Maestrul nu se simte bine, vă rog nu vă supăraţi, reveniţi mai tîrziu", cu conştiinţa unei condiţii asumate, care aduce cu ea şi bucuria, dar şi înfrîngerea.

0 comentarii

Publicitate

Sus