Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Birocraţie europeană şi euro-jargon: o scurtă iniţiere


Adina Popescu, un interviu cu Lucian Branea

02.10.2009
Dilema Veche, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Este din Piatra Neamţ, deşi certificatul său de naştere a fost emis în Bacău, "într-o zi atipică dinspre finalul zodiei Fecioarei", ne spune Lucian Branea. A absolvit Facultatea de Litere şi, ulterior, Facultatea de Ştiinţe politice şi administrative, la Universitatea Bucureşti. În contul lui de pe Facebook scrie că a călătorit, ca ziarist şi ca manager de proiect, în 31 de ţări. În ciuda acestui fapt şi a unor şederi mai lungi de un an în Praga şi, respectiv, în Bruxelles, în acest moment locuieşte în Bucureşti de unde scrie rapoarte către finanţatori europeni, o îndeletnicire pe care o desfăşoară cu succes, încă din 1995. A debutat "în volum" la Editura Trei, în 2003, cu un manual de bune practici în managementul de proiect.

Adina Popescu: Ca ziarist, aţi trăit cea mai exaltată perioadă a presei româneşti, cea de la începutul anilor '90. De ce nu mai lucraţi în presă? A existat un moment în care v-aţi pierdut entuziasmul?
Lucian Branea: În mai 1994, după ce cotidianul la care lucram şi-a încetat brusc apariţia, am dat concurs pentru un post de coordonator de program la o organizaţie neguvernamentală importantă. În toamna aceluiaşi an, am început să lucrez pentru Radio "Europa liberă", fără să-mi părăsesc slujba de la respectivul ONG. Ulterior, deşi am continuat să colaborez la diverse publicaţii şi să lucrez pentru "Europa liberă" pînă în 2004, într-o formă sau alta (inclusiv în cele 13 luni petrecute la sediul central din Praga), n-am mai lucrat niciodată full-time în presă. Pur şi simplu n-am mai detectat instituţia de presă românească în care tabloidizarea nu dă un flit semnificativ coerenţei demersului jurnalistic şi, nu în ultimul rînd, limbii române. În plus, din 1996, m-am ocupat full-time de proiecte în cadrul unor organizaţii neguvernamentale, aşa că m-am gîndit că, în acest mod, fac lucruri mai utile. Şi, fireşte, a contat micşorarea semnificativă a numărului de şefi.

A.P.: Cum aţi defini meseria pe care o practicaţi acum?
L.B.: În principiu, administrez proiecte cu o finalitate educaţională, preponderent finanţate din fonduri europene, în colaborare cu parteneri europeni din circa cincisprezece ţări. Sînt formator (sau trainer, ca să înţeleagă tot oengistul), sînt evaluator, scriu, editez, traduc, fac aproape tot ce e de făcut într-un proiect de acest tip. Şi, ocazional, cînd între mine şi un potenţial conflict de interese se află o distanţă considerabilă, fac parte din echipe care evaluează solicitările de finanţare ale altora sau sînt evaluator extern în proiectele ori programele altora, deja finanţate.


Scopuri, interese şi beneficiari mulţumiţi

A.P.: Ce se înţelege în România prin proiecte europene? Dar prin "bani europeni"?
L.B.: Mult promişii şi prea puţin folosiţii "bani europeni" parcurg traseul Bruxelles-România, pe trei canale majore: fonduri nerambursabile, prin intermediul aşa-numitelor "fonduri structurale"; fonduri nerambursabile distribuite prin programe comunitare de cooperare transnaţională, cu parteneri din ţări membre ale Uniunii Europene, dar şi altele; şi, în fine, fonduri rambursabile, care vin prin intermediul unor bănci de tipul Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Publicitatea, atît cea deliberată, cît şi cea involuntară, ca să zic aşa, datorată faptului că majoritatea zdrobitoare a mass-media se concentrează asupra temei deturnărilor de fonduri, a făcut ca, în ochii publicului, banii şi proiectele europene să fie reprezentate exclusiv de către fondurile de pre-aderare şi de cele de post-aderare, "fondurile structurale". Din păcate sau din fericire, prin România circulă un puhoi de "bani europeni" din toate cele trei categorii şi - sincer să fiu - nu ştiu dacă nu e chiar mai bine că atenţia presei e distrasă de cazurile de fonduri europene utilizate neadecvat. În acest mod, se permite, de fapt, proiectelor mai mici, dar mai vioaie, să se promoveze nu neapărat cu ajutorul media, ci printr-o formulă de marketing, direct şi anume prin vocile unor beneficiari mulţumiţi.

A.P.: Cine sînt, de fapt, finanţatorii şi ce urmăresc ei prin acordarea de fonduri?
L.B.: Finanţatorul numărul 1 din România este, fără discuţie, de mulţi ani, Comisia Europeană. Rolul a ceea ce numim "bani europeni" este de a aduce România la un nivel de dezvoltare comparabil cu al restului statelor membre, de a avea un stat funcţional, o societate civilă funcţională şi o economie funcţională, care să nu tragă în jos restul comunităţii statelor europene. Motive foarte egoiste, deci - şi deloc obscure.

A.P.: Privite din afară, realizarea unor proiecte cu bani europeni şi obţinerea unor astfel de fonduri par destinate doar unor "iniţiaţi". Mulţi au idei, dar nu ştiu ce să facă mai întîi sau cum să completeze o cerere de finanţare. Există o reţetă, o formulă care să funcţioneze?
L.B.: Un finanţator privat sau instituţional are scopuri şi interese proprii într-o comunitate sau într-o ţară. În consecinţă, este fundamental ca scopul şi obiectivele proiectului tău să coincidă cu scopul şi măcar unele dintre obiectivele pentru care finanţatorul e mandatat să aloce resurse. Celelalte elemente ar fi precizarea cît mai exactă a unui public-ţintă (pentru cine?), a unor activităţi şi a unei metodologii de lucru (cum?), a unor produse (ce?), a unor resurse (cu ce?). Şi a impactului pe care îl va avea proiectul. Nu există cerere de finanţare pe lumea asta care să nu cuprindă elementele de mai sus. În consecinţă, de fiecare dată cînd ai o idee şi cauţi un finanţator pentru ea, ar fi ideal să ai deja precizate şi puse pe hîrtie toate aceste elemente, pentru că, odată aflat faţă în faţă cu cererea de finanţare, tot ce vei avea de făcut va fi doar să ajustezi ceea ce ai redactat deja.

Evaluatorul cererii tale de finanţare va judeca proiectul pe baza unei grile - şi, pentru multe programe de finanţare, aceste grile sînt publice. Dincolo de grila pe care o are în faţă, însă, evaluatorul va urmări coerenţa proiectului, va căuta să se asigure că ştii exact ce vrei să faci şi pentru cine, că poţi realmente să faci ceea ce zici că faci şi că, în caz că unele lucruri vor merge prost, ai prevăzut deja alternative.

A.P.: Ce ne puteţi spune despre factorii birocratici care apar pe "traseul" finanţărilor? Pot fi evitaţi?
L.B.: Birocraţia n-are cum să nu fie ucigătoare la nivelul unei comunităţi de sute de milioane de persoane. Vestea bună însă este că e vorba de o birocraţie care s-a orientat către cel mai mic numitor comun, cel puţin în domeniul finanţărilor. O altă veste bună: procedurile birocratice la un asemenea nivel trebuie să fie impecabile - pentru că, atunci cînd o dai în bară, te bombăne un număr de nemulţumiţi de mii de ori mai mare decît în cazul unei birocraţii "naţionale". Să ne înţelegem: cred că, nici chiar în România, nu ne omoară birocraţia ca atare, ci tocmai faptul că diferite proceduri sînt aplicate selectiv şi, de cele mai multe ori, mult prea lent pentru nişte oameni care au început să pună mai mult preţ pe timp, decît pe bani. Ceea ce vreau să spun e că, după 15 ani de lucrat cu "bani europeni", eu cred că birocraţia europeană în domeniul finanţărilor e OK. Proceduri care se aplică literal înseamnă pentru mine, şi pentru mulţi alţii, previzibilitate - ceea ce e esenţial cînd lucrezi cu un plan de activităţi foarte precis, iar reperele tale din proiect sînt nişte termene-limită, nu un număr de ore în care te plictiseşti la un birou. Însă atunci cînd acest proces este dat pe mîna unor instituţii româneşti, lucrurile se schimbă destul de radical.


Diferenţe culturale şi plimbări pe "bani europeni"

A.P.: Aţi lucrat în branşă şi ca evaluator de proiecte. Ce înseamnă să fii evaluator?
L.B.: Am fost cooptat într-o primă echipă de evaluatori de proiecte după ce administrasem două proiecte finanţate prin PHARE. Experienţa efectivă de elaborare şi administrare de proiecte este capitală pentru un evaluator, pentru că numai cineva care a trudit el însuşi (fireşte, împreună cu alţii) la redactarea şi implementarea unui proiect poate distinge între proiecte scrise stîngaci, dar cu un remarcabil potenţial de impact, şi proiecte scrise impecabil, dar care nu alimentează decît resursele organizaţiei care candidează, de pildă.

Dincolo de asta, un evaluator are o marjă de manevră destul de redusă, pentru că, de-acum, grilele de evaluare au un grad avansat de rigiditate. Din păcate sau din fericire, nu pot să dau exemple concrete, din motive lesne de înţeles - dar pot să zic că una dintre frustrările majore ale unui evaluator intervine cînd dă peste un proiect redactat impecabil de un "scriitor de proiecte profesionist", dar care, în mod evident, nu va face decît să cheltuiască nişte bani europeni pe activităţi care nu vor "schimba viaţa" nimănui, de regulă nici măcar a vreunui membru al echipei care implementează proiectul.

A.P.: Majoritatea proiectelor europene presupun întîlnirea mai multor oameni din ţări diferite şi lucrul în comun. Acest lucru în comun este real? Sau sînt doar nişte oameni care se plimbă dintr-o ţară într-alta, pe bani europeni?
L.B.: Motivaţia individuală a participanţilor la aceste echipe transnaţionale este capitală. Astfel încît este esenţial să-ţi recrutezi partenerii de proiect mizînd fie pe oameni pe care i-ai văzut la faţă şi le-ai văzut sclipirea de interes în ochi în momentul în care aţi discutat o idee de proiect, fie pe foşti parteneri cu care ai lucrat bine, chiar dacă proiectul tău nu e chiar subiectul după care ei ar face un film, ca să zic aşa...

Ritmul meu de lucru este "englezesc", dar tot cu parteneri din sudul Europei am dus-o la capăt cel mai bine, pînă la urmă. În fruntea listei este o parteneră din Spania cu care am lucrat în mai multe proiecte. Apoi, în ciuda faptului că nu ador ritmul de lucru "italienesc", nu ştiu cum s-a făcut că am avut, absolut în fiecare proiect în care am fost implicat, parteneri italieni. Am lucrat constant cu parteneri din Portugalia şi Bulgaria. Şi, în fine, acum explorez tot felul de planuri, mai mult sau mai puţin elaborate, cu diverşi parteneri din Macedonia. "Diferenţele culturale" intervin, la nivel conceptual, în diferenţe de aplicabilitate a unui proiect în diverse ţări. E firesc, fiecare din parteneri petrece mai mult timp la el acasă decît la întîlnirile de proiect, iar dacă acesta generează un set de activităţi sau produse care să le fie utile în activitatea lor curentă, proiectul merge strună. Dacă nu, nu. Adică merge, însă nu strună. "Diferenţele culturale" care ţin de ritm şi etică a muncii nu sînt deloc diferite de "diferenţele culturale" cu care ne întîlnim şi în România, cînd punem la aceeaşi masă boemi şi pragmatici.

Dincolo de toate astea, "plimbarea pe bani europeni" are, oricum, un rol educaţional, cultural, nu? În definitiv, unul dintre rolurile acestor programe este să faciliteze mobilitatea transeuropeană a unor specialişti - nu doar ca ei să muncească, ocazional, trei zile între patru pereţi şi între două avioane, ci şi ca aceştia să ajungă să cunoască cum funcţionează diferitele componente ale noii noastre comunităţi, Uniunea Europeană. Şi mă uit doar la mine... Ce-aş fi înţeles din ritmul de lucru al spaniolilor (şi, deci, din Spania) dacă n-aş fi descoperit, în cursul primei mele întîlniri de proiect, într-o noapte călduroasă din martie 2001, că a încerca să dorm la 3 dimineaţa în camera mea de hotel din centrul Madridului era ca şi cum aş fi încercat să dorm pe un stadion, în timpul unui meci - din cauza rumorii zecilor de mii de inşi aflaţi, încă, pe stradă? Cum să-i fi înţeles pe englezi dacă nu m-aş fi aflat pe străzi într-o vineri şi într-o sîmbătă noaptea din octombrie 2005 în Kingston-upon-Hull?

A.P.: Aţi pomenit mai devreme de proiecte care "schimbă vieţi". Care sînt cele mai importante proiecte pe care le-aţi iniţiat?
L.B.: Să zicem că un proiect notabil, niciodată finanţat de altcineva decît de către iniţiatori şi de către unii dintre beneficiarii săi, ar fi romania_eu_list, un e-grup pe Yahoo! focalizat pe parcursul european al României - care, timp de şapte ani, a fost "cel mai mare" e-grup de limbă română din lume. romania_eu_list este o comunitate virtuală consistentă, avînd, în acest moment, peste 7000 de abonaţi, care împlineşte 10 ani pe 30 octombrie 2009.

Din categoria proiectelor care "schimbă vieţi" chiar în acest moment, aş pomeni de "Cui îi este frică de Minotaur?" - un proiect co-finanţat de programul Tineret în Acţiune al Comisiei Europene, pe care Epsilon III îl derulează la Focşani. Pentru cine nu crede asta cu "schimbatul vieţii", blogul participanţilor se află aici: http://minotaurdefocsani.blogspot.com. În acest proiect, ne folosim preponderent de o formulă de teatru participativ numită teatru-labirint, cu care lucrăm, de vreo doi ani încoace, în compania partenerilor noştri europeni din reţeaua INFACCT - o organizaţie neguvernamentală europeană în care sîntem membri fondatori. În fine, din categoria proiectelor "scrise" pentru prieteni, sper că n-a fost uitat Nu da şpagă, proiect instrumentat de Fundaţia CONCEPT, cu care am lucrat în perioada 2001-2004.

Dincolo de asta, şi apropo de definiţia mai largă a termenului de "proiect", chiar Asociaţia Epsilon III, pe care o conduc de la fondare, din 2003, a devenit, în ultimul an şi jumătate, un "proiect" de succes.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer