Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

des-gens-vivants sau despre oamenii care se pricep la hrănit


Manu Anghelescu, Maria Balabas

05.10.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am o prietenă care găteşte fenomenal: pe un ochi de plită cu care te poţi teleporta oriunde în lumea asta. Ochiul vizionar pe care se prăjeau ieri bucăţi de mămăligă urmează să spună o poveste care va fi povestea tuturor celor care şi-au amintit la un moment dat că trăiesc şi că asta e o mare chestie.

Ziua de ieri. Mi s-a gătit fenomenal, adunând mirodeniile pentru o combinaţie delicios-nedelicios de sorbit. A-nceput de cu seară şi a sfârâit în ulei, ea ziua, răsucită fierbinte în tigaie şi mirosind a lume de pe alt continent. Încă se mai simte la nări diferit, da, ceea ce e frumos. Adunam energie cu vârful spatulei. Din păcate am distribuit-o greşit şi a ieşit un sughiţ. Păianjeni bătrâni cu feţe înfricoşate, cu plase vechi prin colţurile cuvintelor din 1001 de nopţi, l-au speriat, însă, şi l-au trimis în lumea lui Mahomed prooroc sau ceva mai aproape, în vis.

Imaginează-ţi: un ochi metalic îmbibat cu incantaţii culinare care poate transforma colţul gurii într-un arc-en-ciel care vibrează a puls. Suspendaţi deasupra plitei încinse, spaţiul citadin trecea lejer de la "oriunde" la "niciunde", de la New York la New Delhi, de la vechi la nou şi de la trecut la viitor. Breakfast of champions: "Hey - guess what: You're the only creature with free will. How does that make you feel?" Caldă de la roşu, cu poftă de la galben, cu chef de inspirat de la alb. Sosuri, arome, culori, stări de agregare, lichide în proces de alchimizare. Deveam parte dintr-un scenariu care se derula retrospectiv. Acolo, deasupra influenţelor dintr-un exterior neconştientizat, simţeam protecţia unui mediu primitor dar căutător de sensuri adevărate, un spaţiu viu, un cocon generator de viaţă. Trăisem pregătirea marii aventuri acum doi ani. După tură, viaţa nu ar mai fi trebuit să conteze în mod radical. Conform planului, ar fi trebuit ca totala detaşare să ia locul precipitatei agitaţii competiţionale şi să devină o binecuvântată înţelegere a existenţei penibil de pasagere. Nici eu, nici alţi inhabitanţi ai unui sistem măcinător de carne vie se pare că nu înţeleseserăm mai nimic din ce ni se predicase. Eram ca nişte adolescenţi care mai au nevoie de beţigaşe chinezeşti peste degete.

Mestecând deci nervos o clipă care se scurgea leneş peste ochiul unui Allah pierdut în necredinţă, începeau să se stoarcă concluziile. Luminile începeau să devină difuze şi mintea să-şi piardă din rol. Corpul îşi digera singur gândurile în timp ce maestrul bucătar cu păr de ghimbir se pregătea de Plecare.

Până la dimineaţă era mult. Somnul m-a dus de la zbucium la ceartă şi iar înapoi, fluierând a cartofi şi Istanbul, ceva de nedescris. Am tăcut, m-am plecat şi am fost din nou punctuală. Am primit anemone mii... nu le-am vrut, le-am tăiat repede cozile şi am pus un plasture african în FM. Am simţit că anemonele s-au transformat într-un nemo perfid submarin rătăcind muzica lungind... de mână pe bossa nova... bătrâne, azi e lumea plină de site-uri ofilite, de blog-uri altoite, de artişti colorând ceva ce ar putea suna a nemurire, dar nu e decât o săptămână aleatoare din vreun sezon. Pe mâine...

când o să diger mâncarea dintr-un restaurant de fiţe, ghimbirul amestecat cu peliculă, murăturile în sos regizat, când o să-mi spun şi eu că viaţa ar fi trebuit să mă contacteze în mod real în ziua de ieri, împănată inutil cu sentimente de emigrant ţinut pe perne de puf. Sfânta Francesca trebuie că a cântat la acordeon în vieţile anterioare, a ţinut şi de cald Bucureştiului, iar noi ceilalţi muritori de rând, sub focul clickurilor noastre ar trebui să ne-ntoarcem la locul faptelor de bine de altă şi altă dată. Inutil am stat două ore cu ochii pe ecran, am văzut cum oamenii aruncă banii pentru poveşti incoerente... mâncarea mi-a venit înapoi. Şi-un sentiment de obidă. Mestecam neputincioasă clipele multe care se scurgeau pervers departe de sens.


În marele blender al Terrei, călătorul alesese calea piperată a condimentului. Sarea din bucatele care curgeau ca o ploaie călduţă de muson prindeau în mişcarea circulară a bucătăresei un sens per se.n.s.s.

Triburile postmoderne mi-au şoptit mie personal la ureche că hainele de firmă aruncă ochiul în extaz (sau în Ersatz)... că tv-ul explodează de audienţe, dar că un băiat ochelarist şi o fată cheală se vor plictisi minunat împreună alegându-le, pe orizontala existenţei lor, înainte de o ciupercă supă şi un vânt de la pupă... mall-ul se surpă. Hai repede afară până nu ne spurcă. Din spate mă apucă, aburcă-mă pe cal, du-mă cu linişte leagăn la alt val.

În propria-mi casă e frig şi linişte. Desene de jur împrejur şi din nou fragmente de lume răsturnate. Cu bormaşina dau găuri în pereţi. Se face praf... "ăsta-i hip hop, păpuşă, nu manea"...


Totuşi, mintea prăjea aceleaşi ţesuturi adipoase care începuseră să năpădească circumferinţele îmbibate cu spirale glazurate. Dulcegăriile cu care ne obişnuiserăm venele deveneau acum inutile. Îmi lipsea siguranţa pentru că azi dimineaţă am dat de hoţi. Gustasem cu prea multă poftă din cornul abundenţei, oare? Noroc cu generatoarea de extaze culinare.

Ultima picătură din ziua de ieri, într-un nimic extins letargic. Un băiat i-a spus "te iubesc" unei fete. Putea, altminteri, să nu-i spună niciodată. I-a sărit, însă, capsa de la pantaloni. Şi atunci şi-a întors lumea către ea şi, cu o suflare schingiuit nouă, i-a trântit vestea. Ochi în ochi şi suflet după suflet, au răsuflat. Ea. a plecat.

în urmă a rămas un tatuaj enorm, cât tot universul de mare, dacă restrângem, desigur, universul la spatele băiatului rămas singur cu capsa lui. De-acum înainte o poartă cu el peste tot. E poza ei, acolo, ţintuită de spatele lui. Iar ea poartă lumea în mâini. Iar România e din nou pe harta statorniciei.


Notre chef va încerca marea cu degetul pentru a ne aduce balsamul cu care să ne ungem rănile mânjite cu bulion teatral. Gurile căscate, cu bale curgând, aşteptă semnul trimis pe Calea Mătăsii. Vrei controlul rezultatului acestui mix culinar? Vrei promisiunea aromei şi garanţia plăcerii? Vei face drum lung până la înţelegerea combinaţiei din spatele rezultatului. Şi, oricum, povestea ta sau a mea poate fi un aperitiv suficient de apetisant pentru a-ţi dori devorarea restului meniului zilei. Azi vă servim pe bandă acelaşi tip de nutrienţi. Sau nu? Nu! Ea a spus nu bandei rulante, faţă de ceilalţi care iau mereu "în calcul ideea" dar nu vor ieşi niciodată din tocătorul de idei care le face deja mintea praf de stele.

Am adormit. Nedumerite, anemonele încercau să mi se agaţe de subconştient. Le-am gonit, pentru că n-am văzut în viaţa mea anemone. Ziua mea avea nevoie de inexistenţă.

+ tot din Vonnegut: "Our awareness is all that is alive and maybe sacred in any of us. Everything else about us is dead machinery." Mă duc să mă culc. Poate scap de măcinăturile astea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer