Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Ceva de trăit - Nevoi speciale, de Dan Sociu


Daniel Cristea-Enache

12.10.2009
Cultura, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Dan Sociu, Nevoi speciale,
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 258 p.
Una dintre cele mai frumoase provocări de pe agenda cronicarului literar este legată de "instabilitatea" obiectului său. Nu numai că acesta e multiplu şi atât de variat; dar reperele şi cotele scriitoriceşti se schimbă necontenit, obligând criticul de întâmpinare să se adapteze din mers la coordonatele fiecărei apariţii editoriale.

Poetul X şi prozatorul Y evoluează sau involuează, confirmă sau deziluzionează. O bună carte anterioară nu garantează valoarea celei de faţă, după cum un rateu ceva mai vechi nu e o pre-condiţie pentru un alt rebut. Se va spune că e suficient să urmărim trend-ul individual; dar trend-ul nu este fixat! În timp ce istoricul literar lucrează cu valori cristalizate şi deja disociate critic, căutând o noutate mai degrabă interpretativă, cronicarul actualităţii îşi testează frecvent elasticitatea, prin această receptare diferenţiată, de primă instanţă.

Dan Sociu, de exemplu, scrie cum îi vine la mână: după un debut poetic cu potenţial, dar fără pregnanţă, el poate să dea o plachetă excelentă de poezie; iar după o primă încercare, ratată, de roman, se poate revanşa printr-o reuşită prozastică. Dar dacă Sociu este inegal şi destul de confuz artistic, criticul care-l citeşte pe măsură ce (des)creşte e obligat să fie atent, nuanţat, argumentativ şi - lucrul cel mai important - obiectiv. Când constată un eşec, să-l constate şi în scris; iar când observă, apoi, o realizare notabilă să o marcheze fără a considera că îşi slăbeşte prin aceasta autoritatea. Căci criticul bun nu este cel care "dă" valoarea unei cărţi, după cum criticul rău nu e cel care i-o "ia". Criticul bun sesizează, vede meritul literar ori platitudinea unui volum, pe când criticul rău (în sens de: incompetent) nu le vede. Asta-i tot. Cum ar zice Lucian Raicu: asta e, de fapt, totul...

Pe cât de slab, teribilist la modul puberal şi, în fond, caraghios era aşa-zisul roman Urbancolia (păcat de titlul excelent), pe atât de "naturale" şi bine instrumentate epic sunt noile Nevoi speciale ale lui Dan Sociu. Într-un interval extrem de scurt, tânărul autor a schimbat complet formula, renunţând la parodiile conspiraţioniste şi la ordurile complementare, pentru a se plia pe subiectul preferat al ego-ficţionarului român: viaţa lui. Viaţa lui aşa cum a fost (amintiri din copilărie din vremea comunismului crepuscular) şi viaţa lui aşa cum este acum, în chiar prezentul scrierii.

Mărind puţin cadrul, îi vezi parcă pe redactorul de carte, corectorul, editorul, PR-ul, cronicarul şi jurnalistul cultural (traducătorul e şi el pe-aproape) într-un lanţ profesional al nerăbdării. Toţi stau cu mâinile întinse aşteptând cartea pe care un scriitor răsfăţat din noua generaţie a promis, a semnat c-o scrie. Iar la capătul celălalt al lanţului, îl vedem pe autorul însuşi, terorizat de termene sau plictisit la culme de această cerere generală şi disproporţionată a viitoarei lui capodopere. Ce vor oamenii aceştia de la mine? Ce să mai scriu? Ce să mai inventez? Pe ce amintiri mai pot să contez?

Fabulatorii minuţioşi, în genul lui Bogdan Popescu şi Filip Florian, stau ani întregi pe un manuscris. Dan Sociu alege calea uşoară, minimalist-comercială, şi compune două volume într-un 2008 ambiguu existenţial şi pestriţ literar. Nevoi speciale e îndatorat rezidenţei la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart, care aduce o dublă dislocare: din spaţiul românesc irespirabil, dar atât de familiar, şi dintr-o relaţie afectivă care, aici, se încheie. Pe lângă aceste rupturi, bine speculate epic şi retoric, autorul şi protagonistul romanului (aşa zicând: Sociu Dan) se lamentează cu mai multă credibilitate pe tema unui alt divorţ: de alcool. Drogurile au farmecul lor, dar ele îl smulg dintr-un trecut personal îmbibat de tării şi împărtăşit cu alţi beţivi genialoizi, înscriindu-l într-o nouă generaţie consumatoare (a "puştilor urbani") şi într-o nouă fază existenţială.

În timp ce amintirea băuturii şi a fumatului, gustul lor pierdut, proiectează în urmă binomul autor-personaj şi ajung să densifice experienţele anterioare, administrarea însufleţită a drogurilor e o tehnică şi o tactică eliberatoare. Presupunem că fiecare dintre rezidenţii utilizatori de la Schloss Solitude se eliberează, astfel, de câte ceva sau cineva; dar Dan, după cum se vede în romanul pe care-l traversează poticnit, mai mult ca toţi. Lăsând moralitatea deoparte, ca un aspect cu totul exterior cazuisticii ilustrate, ceea ce îl controlează şi îl destabilizează totodată pe tânărul român dedat la globalizare este creierul său. Dacă inima, biata, are raţiunile şi dulcile ei confuzii, învălmăşind sentimente trecute şi prezente, complicata maşinărie mentală este un sistem la prima vedere transparent, dar care apoi se arată tot mai impenetrabil.

Pe această linie, traiectoria lui Dan şi arta literară (cu şi fără ghilimele) a lui Sociu se intersectează. Ca poet şi - acum - ca prozator, acesta din urmă e un cerebral obsesional, un autor capabil să ia distanţă faţă de propriile pulsiuni, pentru a le pune la microscop şi a le dilata. Lucrurile îngrozitoare, elementele terifiante, pasajele scabroase se datorează mai puţin unei viziuni deformatoare, monstruoase, şi mai mult ideii pure (!) şi simple a tânărului scriitor că, puse pe masă şi disecate sub ochii cititorului, vor fi neîndoielnic mai interesante decât naivităţile şi sentimentalismele.

Nici o legătură, aşadar, între cei doi aspiranţi masculini şi poetici la şefia noii generaţii, care ajung să se pălmuiască în Nevoi speciale (probabil şi în realitate) la un Târg bucureştean de Carte. În poezia lui Marius Ianuş, suflul e dat de un suflet care suferă pentru toţi şi pentru toate, pentru lumea întreagă. În textele lui Dan Sociu, dimpotrivă, materia propriei vieţi şi matricea tuturor sentimentelor intră într-o schemă a minţii. Să parcurgem un fragment mai întins în care "încap" (şi se devoalează) toate paginile din Nevoi speciale: "O rupsese până la urmă de tot cu Mihaela şi o lăsase singură cu Ioana, fiica lor. Într-o seară, la un an după, Cătălina i se agăţase de picioare pe scările blocului, la ora unu noaptea şi îi striga tare, strident că îl iubeşte, iar el nu simţea decât jenă şi milă şi plăcere vanitoasă. Dar pe atunci bea mult şi în ultima vreme încerca să-şi revizuiască tot trecutul din perspectiva asta, îşi privea cu neîncredere şi cu un uşor dispreţ gesturile de atunci. Nu ştia dacă să mai ia în serios ceea ce scrisese până atunci, ceea ce citise, modelele de comportament care i se formaseră sub alcool şi din care unele încă funcţionau. Viviana îi spusese că e un tip de gândire perversă să dai vina pe alcool pentru ceea ce ai fost. Dar ea credea că beţia fusese doar o anexă a personalităţii lui, nu înţelegea că beţia fusese chiar el, de neseparat. Şi atunci, cine mai era el acum. Viviana se temea probabil că într-o zi el o să ajungă la concluzia că se îndrăgostise de ea pentru că era beat, că trăise lângă ea pentru că bea şi avea nevoie de un fel de mit sentimental, ca să nu se simtă un nimeni. Viviana nu ştia că el ajunsese, de mult, cu tristeţe, la acea concluzie, dar nu era sigur dacă să îi acorde vreun credit, aşa cum nu mai ştia ce să creadă din tot ce îi trecea prin minte. Pentru că erau doar gânduri, pentru că aşa face mintea, ce să facă altceva, rulează întruna gânduri. Iar hotărârea o luase de mult şi nimic nu o mai putea schimba. Trebuia să decidă aşa ceva, indiferent pe cine şi ce pierdea, era singura şansă ca să înceapă să se simtă mai real. Şi acum aştepta să înceapă odată." (pp. 70-72).

Relativ subţire, cu portretizări sumare, deşi executate conştiincios, cu puţine secvenţe care dinamizează "acţiunea", romanul se citeşte totuşi cu interes maxim, datorită acestei capacităţi ultra-reflexive. Contează nu faptele şi datele, ci interpretarea lor; nu atât realitatea proximă, cât fantasmarea abundentă care o ajustează într-un sens ce apoi este din nou gândit şi poate corectat. În ce are mai bun, prozastic, Dan Sociu e un cărtărescian, integrând viaţa în text şi textul în gândirea care îi dă volum şi formă. Spre deosebire însă de opulenţa imaginativă şi reconstitutivă a modelului, ajungând la autogenerare, aici spaţiul epic e comprimat şi decupat în unităţi strict-caracterizante. Nevoi speciale, dar economie severă de material ficţional. Accentul se mută de pe produsul concret şi consistent al minţii, de pe materia secretată de ea, pe schemele intelective, asociative şi deviante, de fixare sau disipare, fantasmatice ori fantasmagorice. Un termen predilect este, de altfel, "reinventare". Câteva experienţe fundamentale (alcoolul, drogul, sexul, scrisul) şi puţină viaţă consumată cu ele, ceva de trăit, dar nu foarte mult şi nici prea intens: e suficient ca un creier ingenios şi pervers să proceseze şi să reconfigureze totul.

Poate că acesta e şi motivul pentru care Nevoi speciale este net superior precedentului Urbancolia. În locul unei naraţiuni penibile, apare acum un ghem de opţiuni şi posibilităţi narative, atrăgând atenţia asupra motorului şi rezervorului lor mental.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer