Bartleby arhitectul (Inconstrucţie, peisaje haptic-pragmatice, arhitectură restrînsă)

De la deconstrucţie la inconstrucţie

Într-o pagină atinsă, mitologic aproape, de geniu, sau de revelaţia spontană, de "atacul" neaşteptat, oracular, al cine ştie cărei ştiinţe secrete, dintr-o cărţulie (conferinţă) intitulată Derrida, un egiptean, Peter Sloterdijk scrie:

"«Egiptean» este predicatul comun tuturor construcţiilor care pot fi deconstruite - cu excepţia celei mai egiptene dintre toate structurile, piramida. Piramida traversează neclintită timpurile pentru că de la bun început a fost construită conform aspectului pe care l-ar căpăta după ce s-ar prăbuşi" (Derrida, un Égyptien, trad. Olivier Mannoni, Maren Sell Éditeurs, 2006, p. 36).

Construcţia cea mai rezistentă, arhetipul indestructibilităţii este, aşadar, construcţia care include (preîntîmpină, simulează, dezarmează) deconstrucţia, ruina, dezastrul: a construi în formă de ruină, de inform. A de-construi, adică a construi indeconstructibil. Construcţia mimează tactic ruina, iar a construi în felul acesta înseamnă a deconstrui, a construi deconstructiv, invulnerabil, preventiv: a preîntîmpina.

În zazen (buddhismul zen), se spune "tehnic", corpul ia forma activă, afirmativă, agresivă chiar, de luptă, deloc "nirvanică" (în sensul fals ideologic-european de "stingere"), de piramidă. Corpul-piramidă, care împinge proptindu-se cu pieptul, genunchii şi fruntea, trimite la piramida ca o construcţie-meditaţie, ca o construcţie în rugăciune: la atac în sînul construcţiei, coloană vie a templului cosmic, construcţie-stîlp între, împotriva, inter-mediind continuum-ul, indistinctul cosmic, pămînt-cer, orice construcţie este construcţie de pămînt, ca element intermediar, insular.

Deconstrucţia a fost manifestarea istorică, inevitabil temporală, în succesiune (posterioară, ulterioară), a unei nevoi de simultaneitate, deci de pre-întîmpinare. Deconstrucţia a acţionat inevitabil după, iar a înţelege deconstrucţia după deconstrucţie înseamnă a o practica, etic, ca ne-construcţie, ca in-construcţie.

Am putea numi deconstrucţia, ceea ce trebuie să devină azi, după deconstrucţie, deconstrucţia, o etică piramidală. Noi - adică, în numele nostru, arhitectura, filosofia -, au reţinut şi au privilegiat din piramidal latura superficial masiv monumentală. Latura de ruină, de deconstrucţie în construcţia însăşi, a rămas ignorată, secretă, ocultată de falsele mistere ale unei tradiţii public, afectat "esoterice". Secretul construcţiei a fost formulat istoric, adică în temporalitate, în succesiune, impropriu arhitectural deci, non-arhitectural, inevitabil după, ca deconstrucţie. Propriu arhitectural vorbind, adică post-succesiv, post-temporal, spaţial, deconstrucţia, temporal formulată, devine ne-construcţie sau, mai exact, in-construcţie: in-creaţie, creaţie "spiritualizată" dat fiind că practicată ca increaţie, derivînd din increatul pus, astfel, la lucru.

Filosofia, artă temporal-discursivă, a perceput-formulat acest secret, acest principiu general tactic, adică pragmatic, în succesiune. Deconstrucţia opera inevitabil, discursivă, logocentrică fiind, după, ca o fiică mai responsabilă, supravieţuitoare a holocaustului destrucţiei heideggeriene. Deconstrucţia intervenea după. Deconstrucţia "distrugea" deja-construitul.

Arhitectural, azi, după deconstrucţie, noi nu mai avem, etic, de "distrus" pasiv, resentimentar, negativ, non-afirmativ, adică în ulterioritate, ci de preîntîmpinat, formulînd un nou pragmatism. Simptom deloc întîmplător, dar nu îndeajuns, încă, înţeles în epocalitatea lui, al Bienalei de la Veneţia din 2008, arhitectura simte nevoia să se de-realizeze, să se elibereze de ea însăşi, de propriul ei construit, să se auto-"distrugă" precarizîndu-se pozitiv şi precarizînd, astfel, de-negativizînd noţiunea centrală, azi, de precaritate, printr-o apropiere de artă: construcţii în efigie, dar efigii la scara 1/1, viaţa în machetă la scară 1/1, in-construcţia ca preîntîmpinare "egiptean"-deconstructivă a definitivului, ca includere şi alianţă tactică, adică pragmatică, cu ruina, cu distrugerea.


Înainte şi după arhitectura-imagine

Arhitectura a făcut, deja, totul. S-a pliat, s-a adaptat, s-a autodistrus, s-a reinventat, crezînd, şiret-faustic, că de ea depinde totul, că le poate decide pe toate. Atît de mult s-a zbătut, încît azi arhitectura nu mai contează. La fel ca şi în cazul imaginii, în momentul cînd aceasta a devenit omniprezentă, cînd accesul la imaginea de sine s-a democratizat şi a devenit universală, imaginea vizuală, vizualul nu mai contează, noţiunea, tactic, cea mai potrivită fiind aceea de trans-vizual: nu ce se vede în / ca imagine, ci ce se vede prin imagine, prin ceea ce se arată ca imagine, prin individul-cîmp, prin umanitatea-"peisaj" (cognitiv).

Destinul imaginii este şi destinul arhitecturii. Arhitectura, ca interval, ca intervenţie hominizantă a construitului, nu mai contează. Arhitectura a devenit un mijloc, un intermediar, un mediator aproape indiferent. Puterea nu mai are nevoie nici de imagine, nici de arhitectură: dacă acestea ar mai fi fost importante, nu ar fi fost (retro)cedate istoric. Nu mai contează cum se construieşte, ci dacă, unde, cît, cînd se construieşte, cine construieşte. Frumos sau urît, se construieşte prea mult. Am intrat, inclusiv prin aşa-numita revoluţie a materialelor, care îmbrăţişează tot mai mult nano-destinul semiconductorilor, în epoca post-construcţiei. Arhitectura ca imagine nu mai contează decît, cel mult, ca acoperire estetizantă, de luat ochii, ca meta-decor. Înăuntrul ei, în sinele şi în sine ei, arhitectura este finită.

Construitul trebuie de-generalizat. Totul e construit. Modernizarea mai trece prin construcţie?


De la hiperspaţiu la re-mediu. Reteritorializarea tactilă. Micro-politica spaţiului

Într-o carte deja clasică, Postmodernism, or The Cultural Logic of Late Capitalism (Verso, 1991, netradusă, bineînţeles, în limba română), Fredric Jameson vorbea tocmai despre ceea ce am putea, acum, după el, să numim fie dispariţia peisajului, fie, dimpotrivă, generalizarea peisajului: totuna.

"Hiperspaţiul postmodern", scrie Jameson, "a ajuns să depăşească capacităţile corpului uman individual de a se auto-situa, de a-şi organiza, prin percepţie, mediul înconjurător imediat, şi de a-şi determina cognitiv poziţia într-o lume exterioară susceptibilă de a fi cartografiată"; s-a ajuns la o totală şi fatală "disjuncţie între corpul uman şi mediul construit"; iar sentimentul de înfrîngere continuă este acela al "incapacităţii minţilor noastre, cel puţin pentru moment, de a desena o hartă a imensei reţele mondiale, multinaţionale şi descentrate de comunicare în care ne aflăm prinşi ca subiecţi individuali" (s. m.).

Nu ne putem survola, dacă am putut s-o facem vreodată altfel decît oniric, în vis, acolo de unde ne vine întotdeauna arhitectura (patent onirică în însuşi clasicismul ei, vezi De Chirico, suprarealiştii). Jameson dă glas variantei contemporane a spaimei atavice de a fi îngropat de viu: sîntem îngropaţi de viu în hiper-omni-construit. Transparenţele sînt, de fapt, oglinzi asimetrizante. Cei transparenţi, noi, presupuşii subiecţi, sîntem de fapt. În meta-metafore (arhetipuri literare) vorbind, sîntem în plin romantism gotic resuscitat, vampirizat, redeshumat, spectral, de postmodernism: teama de a fi îngropat de viu este Poe, iar transparenţa de sine, transvizibilitatea e Peter Schlemiel, "omul care şi-am vîndut umbra", plus H.G. Wells, "omul invizibil", actualizat, omul transvizibil, omul (sie însuşi) ireperabil, noncartografiabil. Arhitectura, oricum, nu mai face imago mundi, totul e construit, totul e "mediu urban", "aglomerare urbană".

Totul e, vorba lui Roberto Saviano, "beton armat". Dar să nu anticipăm.

Sîntem înghiţiţi, înecaţi în "peisaj", în "construit": cînd totul a devenit peisaj, am pierdut tocmai peisajul, adică imaginea, distanţa moral-cognitivă, posibilitatea percepţiei (oricum, în sine, atît de problematică, avînd nevoie de atîtea proteze, conform analizelor lui Gilbert Simondon). Suferim de pierderea distanţei.

Şi poate că singura salvare ar fi o Metamorfoză, exact acea cu acest titlul, a lui Kafka: să devenim animale, şi să fim, mimetic, viclean, prefăcîndu-ne morţi, ceea ce şi facem, în an-epoca actuală, zi de zi, ca stil de viaţă şi ca atitudine existenţială: ne "camuflăm", prin transparenţă, unii în alţii, ne facem transparenţi unii la alţii, ca să trecem, să scăpăm neobservaţi. Mai mult ca oricînd, Metamorfoza lui Kafka ar trebui citită ca triumf al vicleniei animale a omului, ca plan de evadare pe jos, prin diminuare şi depreciere de sine.

Numai ca "animale", prin "animalul" din noi putem "tacticiza peisajul": refăcîndu-l, hodologic, ca mediu, ca suport de urme ale umanului. Reteritorializare. Dar aceasta era tocmai una dintre concluziile (de lucru) ale acestui text.

"Scufundaţi", înecaţi în ceea ce Jameson numeşte "hiperspaţiu", adică în "golul umplut în mod absolut", ceea ce ar trebui să traducem prin spaţiu hiperconstruit sau spaţiu hiperspaţializat, fenomen hiper-fenomenalizat, epuizat prin saturare, sîntem lipsiţi de "cea mai măruntă distanţă care altădată făcea posibilă perceperea unei perspective sau a unui volum", şi este normal să avem nostalgia peisajului în cel mai clasic mod cu putinţă: tactic, azi, este tocmai să refacem "peisageitatea", "peisagismul" spaţiului, adică in-construcţia lui; să-l putem "construi" de fiecare dată perceptiv, cu picioarele, prin străbatere, lăsînd urme pe care să le putem folosi, hodologic, ca repere. A tacticiza spaţiul, altfel spus, a-l re-"peisagifica" înseamnă a-l construi cu picioarele, a-l in-construi. A-l reface ca mediu "animal".

Ideea de peisaj presupune percepţie vizuală, plasare în afară, sustragere, distanţă, capacitate şi posibilitate de percepţie, de ceea ce Jameson numeşte, pentru a-i deplînge pierderea, o "estetică" a "cartografierii cognitive" (cognitive mapping).

Or, ce-ar putea însemna "peisajul tactic" decît refacerea vizualităţii perceptive, "cognitive", a "hiperspaţiului", sau a spaţiului hiper-construit, printr-o abordare haptică, tactilă, a peisajului, "de jos în sus", prin traversare senzorial-hodologică. Tactic: a reface tactil vizualitatea. Din spaţiu, a reface mediul, teritoriul "animale".

Altfel spus: a reteritorializa spaţiul prin traversare, prin "netezirea" lui. Vrem, nu vrem, ne place, nu ne place, aporia face, azi, drumul (literal, a-poros, "fără drum", "fără ieşire"). Nu mai avem pe unde trece, căci, esenţial, se trece prin noi, noi sîntem peisajul, un peisaj cu adevărat cognitiv, de date (ceea ce am numit transvizibilitate).

Tocmai de aceea, mai presus de orice, avem, azi, datoria de a produce semne, aşa cum şoferii se avertizează unii pe alţii, pe drum, de prezenţa controalelor poliţieneşti sau de producerea unor accidente. Imposibilităţii, blocării accesului la mult prea clasic-"peisagistica" "cartografiere cognitivă" a lui Jameson nu-i poate locul astăzi decît cartografierea inter-creativă mobilă, din mers. (Alt paradox: tocmai cei opuşi mie, cei care vin din direcţia opusă mă pot vedea, îmi pot percepe semnele, pot beneficia de avertizările mele.) Spaţiul, ca atare, condiţionarea spaţială trebuie să devină indiferentă.

Prin ceea ce am numit "cartografiere inter-creativă" (de care dă seamă, în primul rînd, arta contemporană), se pune problema re-creării spaţiului public ca tip de relaţie, ca interval de întîlnire / confruntare oriunde, oricînd, indiferent de spaţiu, de condiţionările spaţiului hiper- şi omni-construit. "Spaţiul public", relaţia publică, articularea publică trebuie să poată fi posibilă oriunde, indiferent de condiţionările spaţiale, de amenajări, de rezervaţii publice.

Nu peisajul în sine e tactic, ci abordarea spaţiului, atitudinea se tacticizează. Tactica înseamnă, azi, micro-politică. Iar tacticizarea înseamnă luptă împotrivă strategicului. Căci spaţiul este, astăzi, hiper- şi omni-construit tocmai în mod strategic, ca urmare a unei strategii. Pe care n-o poate "ciurui" (spaţiu ciuruit) decît abordarea tactică, re-vizualizarea cognitivă tactilă, haptică.

Tacticizare: micro, mobil, precar, permanent reconfigurabil, non-definitiv, mobilitate-mobilizare, sub-definire, in-definire, in-construcţie. In-arhitectură. Peisaje precare. Pozitivarea precarităţii, adică practicarea, nu suportarea, îndurarea ei.

ATENŢIE!
În acest punct trebuie reamplasat şi recitit articolul din data de 4 octombrie 2009.


Să nu mai (tot)construim! "Peisajul" pragmatic

Aşa cum politica nu are neapărat nevoie, nu trece, nu depinde, ca instrument, de stat, nici arhitectura nu are nevoie, nu înseamnă obligatoriu construcţie.

Nu mai contează cum (frumos / urît etc.), ci dacă (cînd, unde, pentru cine, ce) se construieşte.

Asemenea "Idiotului" arhetipal al lui Melville, Bartleby, arhitecţii ar trebui să înceapă, poate, şi ei să-şi spună: "Aş prefera să nu" construiesc. Să NU mai construiască în orice condiţii, indiferent de condiţii, pentru simplul motiv că (non-)peisajul construit este la rîndul lui condiţionant, ne condiţionează.

"Peisajele tactice" sunt ceea ce rezultă pozitiv din non-acţiunea arhitectonică, din in-construcţia in-arhitecturii. Printr-o răsturnare epocală, am intrat în epoca pozitivării şi a activizării tuturor "teologiilor negative" relevate, abisal, în cascadă, de deconstrucţie.

Suprema înţelepciune şi măiestrie arhitecturală este non-acţiunea, sau acţiunea responsabilă, condiţionată, a arhitecturii. Inconstrucţia înseamnă construcţie, înseamnă a produce prin a lăsa să fie, iar această non-acţiune produce la fel de mult, şi la fel de pozitiv, ca şi acţiunea propriu-zisă.

Să nu mai construim! Arhitectura, ca micro-interval construit, una cu lumea însăşi, nu mai contează. Totul e deja construit, şi deja supra-afectează, apasă. Construim în. In-construim. Arhitectură restrînsă, adică meta-formă, regăsirea formei, arhitectura limitată, arhitectura ca autolimitare morală, politică, pragul, zidul dincolo de care poate începe jocul arhitecturii. Re-arhitecturalizare a arhitecturii din afara ei, de acolo de unde contează: arhitectura contează prin transcendenţele ei, prin transcendenţele pe care le creează, arhitectura e creatoare de transcedenţe. Dar arhitectura e depăşită, manifestă, în continuare, dar adaptat epocii, o transcendenţă care nu este ea însăşi.

Şi tocmai de aceea trebuie să se restrîngă: peisajul tactic este tocmai ceea ce rămîne, ceea ce arhitectura trebuie să aleagă să lase pe dinafară, efect pozitiv al non-intervenţiei ei luminate, ca interval public de interacţiune semiopragmatică a oamenilor, ca dez-afectare, ca non-afectare reteritorializantă a spaţiului în care oamenii să mai poată se se avertizeze cognitiv unii pe alţii, construindu-şi precar, adaptat, din mers, acţiunile.

Tactic, peisajul este ceea ce scapă strategiei, "planului", care de mult ţine de o altfel de arhitectură, de o supra-non-arhitectură (aceea a puterii, şi ea, deja, cu totul alta, altfel), şi ceea ce trebuie să "scape", dar nu prin neglijenţă sau prin uitare, ci ca gest pozitiv conştient, moral produs, al arhitecturii înseşi, prin non-acţiune, printr-o politică de in-acţiune sau de restrîngere, de limitare, de autoîngrădire a arhitecturii înseşi, dacă vrea să redevină suverană măcar peste ceea ce face, peste propria lume, altfel spus, peste Lumea însăşi, ca atare.

Arhitectura a rămas ultima artă netrecută prin morală (este preluată, etic, deja de artă) şi ultima putere nereformată, pur decorativă. Arhitectura a rămas ultima artă de putere. Strategic, pentru a se recuceri pe sine, ar fi ca ea să redea peisajele tacticilor omului, să lase să se refacă omul-peisaj, peisajul omului. Să se abţină - pozitiv, luminos, afirmativ - să mai (supra-)construiască.

În afara arhitecturii, dincolo de ea, de, orice-ar face, zidurile ei (verticale sau orizontale), peisajul.

(Nu de asta simte ea nevoia să vorbească, să se justifice? Există ceva mai vorbăreţ, astăzi, decît arhitectura? Politica, poate. Nu întîmplător!)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.