Cenaclul de la Muzeu - Şedinţa din 23.09.2009

Tudorel Urian: Începem o nouă stagiune, văd în sală chipuri cunoscute şi mă bucur să le salut, văd şi chipuri noi şi sper ca cei care au venit astăzi pentru prima dată să îndrăgească cenaclul şi să mai vină la şedinţele lui. Voi încerca, atâta vreme cât voi conduce singur, să dau o notă de echilibru, să încerc să găsesc acele formule care să prezinte prima impresie asupra unui text în aşa fel încât să nu fie foarte contondente pentru scriitorii în cauză. Este o mare onoare pentru noi că vin să citească în acest cenaclu, îşi rup din timpul liber şi se expun judecăţii publice. De aceea, voi încerca, în ceea ce mă priveşte, să scot în evidenţă preponderent ceea ce este bun în opera fiecăruia, mai mult decât să caut cu lumânarea mici defecte şi să trag concluzii pe texte, poate nesemnificative în raport cu creaţia întreagă.

rim: Aş propune instituirea unui drept la replică din partea autorului comentat. După ce termină de vorbit lumea şi înainte de verdictul moderatului, să aibă dreptul autorul să spună două vorbe. Ar fi un exerciţiu de exprimare concentrată pentru autor şi putem foarte bine să-i tăiem microfonul după 3,14 minute, de exemplu.

Tudorel Urian: Desigur, n-am nimic împotrivă să încercăm, dar asta ar duce la explicitarea poeziei de către autor. Important este ca autorul să recepteze dinafară poezia lui, ascultă comentariile şi îşi face propria analiză. Daca va fi interesantă formula propusă de dumneavoastră, o vom perpetua. Teama mea este că un autor ar putea să se considere jignit aici, în cenaclu şi apoi discuţia ar putea degenera.

Astăzi avem două autoare de poezie. Ca întotdeauna, vom începe prin a le ruga să se prezinte pentru a vedea care este zona literară pe care o îndrăgesc şi care o frecventează. În acest chip vom avea o primă grilă de lectură asupra a ceea ce va urma.

Prezentare Ioana Sandu

Am debutat literar în revista Astra din Braşov, în 1983, iar editorial, prin concurs, la editura Albatros cu volumul Zori de zi, în 1985. Am colaborat cu toate revistele literare ale vremii, dar a apărut apoi o perioadă mai neplăcută în viaţa mea care m-a făcut să mă ocup mai mult de profesie - eu am absolvit Facultatea de Geologie şi Geografie şi am predat la Şcoala 5 şi la Liceul Sava din Bucureşti.
Am început să-mi ordonez poemele şi scrierile abia după 2004. Primul volum mi-a apărut în 2006 - Leagăn de nisip, Editura Universal Dalsi - apoi în fiecare an câte un volum.
Am o carte apărută aici, la Editura Muzeului Literaturii Române - Punctul de sprijin - cu o prefaţă de Constanţa Buzea. Volumul următor este Cuvântul cel necuprins, Editura Fundaţia Luceafărul, 2008. Versurile pe care le voi citi aici, la cenaclu, sunt din ultimul volum: Cartea din foc, Editura Semne, 2009, pentru că, atunci când m-am programat la cenaclu, încă nu apăruse cartea.
Într-adevăr, citesc multă poezie, citesc şi proză, citesc absolut tot ce apare - din fiecare reţii ceva, înveţi ceva. Citesc acum antologiile marilor poeţi ai noştri şi reeditările prozatorilor. Îmi place mult poezia Constanţei Buzea, îmi place mult poezia lui Nichita Stănescu, a Ilenei Mălăncioiu, poezia indiană, poezia arabă, poezia engleză. Deci, citesc, citesc mult. Şi îmi place mult să scriu poezie şi numai poezie. Poezia mă reprezintă. Le dedic tuturor din sală această ultimă poezie: Rugăciune; pentru că fiecare dintre noi simte nevoia să facă o mică rugăciune. (aplauze)

Comentariile din sală pentru poeziile Ioanei Sandu

Tudorel Urian: Mulţumim pentru rugăciune şi pentru gândul bun. Uite, prima reacţie critică sunt aplauzele din sală.

Ion Zubaşcu: Prezenţa doamnei Ioana Sandu în cenaclu pune o problemă. Poezia domniei sale este de foarte bună calitate, dar luând în ansamblu destinul său creator, mi-e greu s-o încadrez undeva, într-un palier al istoriei literare. Prin anul naşterii ar fi şaizecistă, chiar şi opţiunile mărturisite înclină spre tipul de poezie al Constanţei Buzea cu care are afinităţi, inclusiv din ceea ce a citit acum. Prin debutul literar, 1985, deja este optzecistă - debutul editorial o încadrează la optzecişti. Sigur că acesta nu este un impediment şi este exemplul notoriu al lui Gheorghe Izbăşescu din Oneşti care a fost asimilat. Doamna ar fi optzecistă, dar nu s-a ţinut ca Izbăşescu de curentul optzecist care ar fi încadrat-o pe acest palier al istoriei literare, ci a făcut o lungă pauză, stilul său a făcut o paranteză. Icebergul poeziei sale, după ce a stat adâncit la fund un timp, reiese editorial după 2000 când deja scena literară este dominată de generaţia lui Daniel D. Marin, douămiiştii.

Vă atrag atenţia ca s-a citit din Cartea din foc, la fel ca şi volumul publicat. Fac această precizare că nu este cartea "de foc". Cartea "de foc" ar fi presupus poeme eruptive, vâlvătăi, izbucniri marmatice. O carte "din foc" presupune ideea de vestigii, ceea ce s-a mai salvat dintr-un incendiu. Toate poemele, dacă le citim cu atenţie, au această amprentă. Poate să fie şi un incendiu biografic, dar poate să fie şi un incendiu interior, un incendiu de o natură livrescă, inferioară. Dacă aţi observat cum a citit doamna poemele, sunt cuvinte trăite. Doamna acoperă cu viaţa, cu trupul, cu suferinţa, cu fiecare celulă vie a destinului ei. Între cuvintele ei şi trup nu există fisură. Deci doamna nu trişează. E o poezie cinstită.

În ansamblu aş spune că este o lecţie de ardere. Nu este o sintagmă a mea, chiar este luată dintr-un poem - Fulgerul alb, dacă nu mă înşel. Tot ce a citit este o lecţie de ardere şi ce se mai poate salva din această ardere. Pot să exemplific această idee cu versuri excepţionale din poeme - din Praf şi pulbere, de exemplu, din Fundalul întunecat: "trecătorii zic/ ce miros coclit are mila", "Omul" în ziua pârjolului. În fiecare poem găseşti versuri excepţionale - ca În ziua pârjolului, de exemplu: "cel hrănit din plânsul altuia/ se împiedică/ se calcă pe sine." Sau "mai chem şi îngerul să facă mireasmă/ din veninul căderii..." (Strigare cu părul acoperit), "verbul înghiţit/ când s-a terminat socoteala recunoştinţei" (Neputinţa), "este gândirea cea de pe urmă/ săvârşită cu pietre în gură" (Fulgerul Alb).

Fiecare poem are versuri în care cuvântul este folosit cu mare siguranţă şi simplitate, ceea ce înseamnă o cultură îndelung asimilată şi o mare siguranţă de sine în ceea ce spune şi scrie. Deci acest rafinament al expresiei şi precizia cuvântului dublată de o trăire asumată de cultură mă face să apreciez poemele Ioanei Sandu.

Acum aş vrea să vă vorbesc puţin de partea cealaltă, unde sunt dificultăţi în ceea ce priveşte receptarea acestei poezii, pentru că ăsta e şi rostul unui cenaclu, ca o poezie să fie discutată şi pe faţă şi pe revers. Să luăm poemul de început: Început de mileniu. Să citim finalul excepţional al poemului: "face bine arderea lemnului de eucalipt/ din descântecul cu firul străvechi,/ trecem egal cei îndoiţi/ pe sub puterile mari." E foarte frumos finalul, aceste ultime două versuri. Mă duce imediat cu gândul la Rilke. Care este problema, însă, cu acest poem - şi cam cu toate poemele, din punctul meu de vedere? Textul doamnei nu are amprenta începutului de mileniu trei, nu este îmbibat de această lume dintre două mari paradigme, dintre două milenii care se despart. Poate fi începutul oricărui mileniu. În clipa de faţă - şi revin la problema pe care o pune poezia domniei sale care este greu încadrabilă - toţi poeţii care s-au impus şi care au reprezentabilitate au o amprentă şi au un discurs distinct, şi-au personalizat discursul. Deci au o amprentă strict personală, aşa cum este amprenta digitală. Poemele Ioanei Sandu sunt valoroase însă nu au această amprentă personală care să o facă net distinctă, vizibilă de la mare depărtare, de discursurile altor poeţi care au dobândit notorietate.

Emblematic pentru poezia pe care o scrie ar fi poemul Cuminţenie: "Cuminţenia caută raţiunea/ când bunul-simţ intră în criză de timp,/ se-apleacă-n osteneala fără de capăt/ îi miroase pe cei cu voia strălucirii// rămâne pe ciuperca de stâncă// mult are de lucru/ până face ordine cu de-amănuntul/ în interiorul fragil." Frumos, foarte frumos. Este doar această problemă pe care o resimt eu cu un ochi critic. La ora actuală, dacă îţi pui problema istoricităţii discursului tău, poţi plăti prin nedistincţie prin discurs pentru că tocmai aceasta este istoricitatea: o competiţie. Or, în competiţie când intri, alergi pe pista ta, numai a ta şi trebuie să te distingi prin ceva. Deci este o poezie valoroasă, însă îi lipsesc aceste elemente distinctive care, fie să m-ajute s-o încadrez între congenerii de-o vârstă, şaizecişti, fie printre optzecişti.

Tudorel Urian: Totuşi, axa este mult mai relaxată, mai laxă, scriitorii nu sunt încadraţi ca în tabloul lui Mendeleev. Poate să îţi placă foarte mult un poet care a trăit acum 200 de ani şi a trăit foarte actual şi a scris pe sufletul tău.

Ion Zubaşcu: Deci nu e problema că e poezie de acum 500 de ani. Dar şi cei care au trăit acum 500 de ani, din perspectiva timpului care a trecut, se vede că au venit pe un teritoriu nou, cu o amprentă personală.
Totuşi, din absenţa amprentei de care am vorbit ar fi o soluţie. Soluţia ar fi poezia religioasă. Am detectat un filon religios în poezia domniei sale, un filon psalmic de bună calitate: "Unde eşti, Doamnele meu!". În poezia religioasă nu se mai pune problema istoricităţii, ci al formelor specifice unei generaţii sau a unui palier al istoriei literare. Aici trebuie chiar să treci printr-un incendiu mistic, devastator care să-ţi ardă nu numai penele, ci aerul din fiecare pană.

Ioan Turensky: Şi mai ziceaţi că nu ar fi din mileniul trei. Vă contraziceţi!

rim: Simt un abur de aşteptare, se aşteaptă să-l contrazic pe d-l Zubaşcu. O iau exact de la coadă la cap. Multă vreme am urmărit ciclul de poeme cu senzaţia de religiozitate. Ceea ce mie mi se pare definitoriu şi care îmi sare în ochi în această poezie pe care doamna a citit-o şi care dă sentimentul autentic de poezie este un cartezianism, o îndoială perpetuă, ceva în maniera biblică a preciziei şi a detaliului, dar mult mai soft şi scris mult mai adânc. Şi aici revin la partea de personalitate a autoarei. Spuneaţi că n-are o amprentă. Ai zice chiar că, dimpotrivă, este în acord cu atmosfera, cu poetica noului mileniu care străluceşte prin histrionism - marca personală fiind tocmai abandonarea ostentativă a histrionismului, refuzul. Şi o spune explicit în poezie, chiar în Cuminţenia. Pentru mine trimiterea la universul douămiist este evidentă. Mai mult decât atât: este substanţă poetică, dar substanţa asta poetică este modul de existenţă al unui efort de gândire chinuitor. Poeta gândeşte în permanenţă scrâşnind cumva şi uneori i se cristalizează gândul, pentru că versul acesta: "Cuminţenia caută raţiunea" are cristalizarea unei apoftegme de Blaga. Chiar nu i-aş spune dimensiune religioasă, i-aş spune dimensiune spirituală, pentru că poeta se află în poezie - sau cel puţin în ciclul pe care l-a citit - într-un dialog permanent de contestare-acceptare a unei entităţi spirituale nedefinite. Şi când spune acolo Doamne, nu se referă la Dumnezeul convenţional, ci este un vocativ impersonal şi aş zice, mai degrabă, că această entitate spirituală cu care poeta se află în dialog, în permanent joc de acceptare şi contestare, o apropie de o formă de panteism, tocmai de a regăsi vizibilitatea naturii însăşi. Eu aşa o citesc. "Nu se poate dormi/ se apropie gândul strâmb" - este aceeaşi permanentă preocupare pentru limpezimea carteziană, pentru păstrarea cartezianismului de spirit. Este un final de poem care este cartezian prin însăşi esenţa lui. Iar prin jocul acceptare-contestare se apropie de Arghezi.

Ultima mea observaţie este total diferită de a antevorbitorului meu în legătură cu titlul: Cartea din foc. Domnul Zubaşcu o interpretează ca fiind ceea ce s-a salvat dintr-un foc, care poate să fie o combustie de orice fel. Eu citesc titlul, care este şi titlu de poem care are un rol esenţial în construcţia personală a poetei ca un gest polemic. Este o replică polemică extrem de energică la celebra replică a lui Wolland din romanul lui Bulgakov: "rukopisi ne goriat / manuscrisele nu ard". Cartea din foc a poetei este cartea pe care o arunci în foc şi nu poate să ardă, pentru ca este prea consistentă, textura ei este ignifugă.

Ioan Turensky: Eu cred că autoarea a vrut să spună "cartea din focul ei lăuntric". Este vorba de focul care arde în sufletul ei, în fiinţa ei. Altfel, uneori versul este cam fad, nu prea spune mare lucru sau chiar nimic. Este un vers prea liniştit, din punctul meu de vedere. Doamna nu poate scrie ca un războinic, după cum văd eu.

Daniel D. Marin: Eu aş spune că focul care arde în fiinţa poetei nu e aşa de mistuitor. Abia se simte. Aici eu sunt de acord cu domnul Zubaşcu. Nu pot să-mi dau seama din ce timp vine poeta. Iar tehnic aş avea şi mai multe de reproşat textelor. Doamna Sandu simte nevoia să introducă o repetiţie, ceva. Pentru că altfel poezia pierde foarte mult din mesaj. Eu nu prea găsesc mesajul acela. Ar putea să se îndrepte spre religiozitate, cum zicea domnul Zubaşcu. Dar în cazul acesta ar trebui să fie un mesaj mult mai puternic. Eu nu am văzut aşa ceva în aceste texte. Pe mine nu m-a convins.

Lucia Răceanu: Vă vorbesc fără veleităţi de scriitor. Sunt pur şi simplu un cititor de poezie. Ca cititor nu ştiu dacă pe mine mă interesează să încadrez această poezie undeva. Mă interesează dacă mă atinge sufleteşte. Mă interesează dacă mă emoţionează. Şi dacă, în momentul în care mă apuc să citesc un volum de poezie, mă gândesc în continuare să n-o mai las din mână, pur şi simplu. Şi pentru asta, în acest caz, îi mulţumesc Ioanei Sandu pentru ceea ce a scris, pentru că nu pot să să las din mână Cartea din foc.

Rozalia Grozea: Fiecare poet scrie pentru el însuşi, nu pentru ceilalţi. Mărturisesc că îmi place să citesc, în special poezie, sunt avidă să descopăr cât mai mulţi poeţi, dar, fiind foarte mulţi, este foarte greu să fii familiarizat cu toţi. Din punctul meu de vedere, al unei cititoare de poezie, mi se pare că poeţii tineri actuali sunt preocupaţi mai mult de formă decât de fond. Şi te întrebi, citindu-i, ce au vrut să spună. În schimb, doamna Ioana Sandu are în poezia sa expresii trăite, se vede că sunt scoase din suflet.

Valentina Hacerian: Mie mi se pare întregul volum o apoteoză în rugăciune, întregul volum este de factură religioasă, până la sublimul poem Rugăciune. Dar, dacă aş citi versurile într-o sală de clasă, elevii nu le-ar recepta atât de bine. Vă mulţumesc foarte mult pentru clipa pe care mi-aţi oferit-o.

****

Prezentare Diana Dea

Eu încă n-am publicat. Scriu de când mă ştiu. Am dat câteva poezii regretatului profesor de literaturi clasice, domnul Gheorghe Ceauşescu care a spus că le va publica în România Literară, dar nu s-au mai publicat. Ca poeţi care mă inspiră: Eminescu, Shakespeare, Nichita Stănescu. Citesc poezie egipteană, latină. Sunt interesată şi de alte arte, pe care le practic: fotografia, baletul, pictura.

În prezent, am cursuri practice de limba engleză la facultatea mea, dar şi un curs de creaţie literară - poezie, în care îi iniţiez pe studenţi în metrică, prozodie şi istoria poeziei universale, alături de practica poeziei, un fel de atelier de creaţie. Sper că poeziile mele vor spune mai multe despre mine decât pot să spun eu acum.

Comentariile din sală pentru poeziile Dianei Dea

Rozalia Grozea: Prima impresie este a unui foarte frumos univers imaginat, cu o lume interioară ireală care se îmbină atât de armonios cu viaţa reală încât, la un moment dat, nu mai ştii ce este real şi ce este vis. În momentul în care citea, mi-o puteam imagina cu uşurinţă în diverse ipostaze, când veselă, când melancolică. Se simt toate aceste trăiri. Dragostea, bineînţeles, este foarte prezentă. Este vârsta iubirii şi exprimă sugestiv asta. Chiar dacă n-am vedea-o aici şi n-am auzi-o, am citi versurile şi am ştii că este vorba despre o persoană tânără, care-şi trăieşte tinereţea foarte frumos.

Ioan Turensky: Eu aş spune că scrie foarte matur, se reflectă şi vârsta autoarei, dar este o vârstă matură în gândire, în abordarea subiectelor poetice. Este fantastic! Eu sunt încă uluit - nici nu pot să vorbesc! Sunt impresionat de ceea ce am auzit. Poate că este ceea ce îmi place mie, înţeleg foarte bine ce vrea să spună, chiar dacă scrie sub acoperire. Felicitări, sincere felicitări!

rim: Pentru cititorul subiectiv din mine, constat o evoluţie a mijloacelor de expresie, o creştere a abilităţii de a-şi folosi instrumentalul. Dacă vreţi o comparaţie: autoarea este la început un chirurg asistent şi la sfârşit nu mai e nevoie de asistent, este doar chirurg. Categoric, muniţia poetică nu-i lipseşte. Dacă e ceva să lipsească, din punctul meu de vedere, lipseşte o poantă finală, un efect dramatic. Şi în mod special pe mine m-a fermecat poezia Efect de transparenţă pentru că acolo se joacă cu perspectivele geometrice şi dovedeşte o gândire spaţială surprinzătoare pentru un umanist. Mai puţin am găsit justificarea jocurilor de titluri în limbi străine. Asta mi se pare o formă, s-o spun pe-a dreaptă, de teribilism.

Daniel D. Marin: Cu două excepţii - Efect de transparenţă, care mie îmi place foarte mult şi Revelaţie, dar nu în totalitate, aici sunt două fragmente care îmi plac: Sângele trist alunecă... şi Inima devine/ inutilă... -, cu aceste două excepţii, restul poeziei mie îmi pare preţioasă. Este ca şi cum poeta ar încerca un act de seducţie, dar nu un act artistic. Cred că domnul Zubaşcu ar fi avut iar dificultatea să o încadreze, pentru poeta a debutat după 2000. Sunt nişte reverii adolescentine, fără legătură cu o poetică anume. La Diana Dea presimt aşa, un fel de trăire înspre mistic, dar nu are vizibilitate clară în poezie. Sunt mici senzaţii.

Comentariul Moderatorului

Tudorel Urian: Vreau să spun două lucruri înainte de a concluziona. Mie această discuţie pe generaţii şi pe stratificări nu mi se pare esenţială. Mi se pare mult mai potrivit să te bucuri de text, nu neapărat să găseşti căsuţa potrivită de a-l încadra la nivel de secole şi de decenii şi de ani de apariţie. Până la urmă, singurul lucru care contează este cel spus de domnul Munteanu care poate fi luat în considerare celor care pot vedea o evoluţie în interiorul poeziei respectivului autor. Nici într-un caz nu poate fi un avantaj dacă este în generaţia 2000 sau în generaţia anilor '60.
În ceea ce priveşte poezia doamnei Sandu - dacă tot am vorbit despre clasificări - consonează mult mai bine cu generaţia '60, cu acel tip de poezie ca un bibelou, fragilă. Este descoperirea esteticului într-o lume care tocmai ieşise dintr-o imbecilizare proletcultistă masivă. Şi cred că această poezie se vrea ocrotită, altoită cu foarte multă grijă, întotdeauna. Deci trebuie să fii atent cum o interpretezi, cum o vezi. Cred că, pentru mine, este o mare descoperire această poezie, îmi place foarte mult şi există o luminozitate interioară care se transmite dincolo de versurile propriu-zise. La audiţia rapidă a lor, am reţinut foarte multe idei şi foarte multe imagini, dar totul se coagulează într-un sentiment de poezie adevărată şi asta este ceea ce trebuie reţinut.

La cealaltă poetă, Diana Dea, am simţit, de asemenea, o economie de mijloace poetice - fapt destul de rar în ziua de astăzi la poeţii tineri care sunt mult mai laxi în a-şi expune ideile, temerile şi obsesiile şi modul lor de a privi lumea înconjurătoare - ceea ce sugerează, într-adevăr o disciplină geometrică. Cum zicea domnul Munteanu: a decupa versurile şi a merge spre esenţial. Acum, esenţialul ăsta poate să fie mai plin de substanţă decât a fost receptat în aceste versuri, dar cred că are stofă de poetă adevărată şi că, în viitor, volumele ei vor intra în atenţia publicului.

La fel, mi se pare şi mie deplasată ideea cu titlurile în olandeză. Nu văd ce relevanţă ar avea pentru un cititor român care nu prea cunoaşte literatura olandeză încât să citească un titlu în olandeză. Dacă am ştii că ar cita pe Erasmus, ar deschide o altă perspectivă de idei, o altă lume. Doar titlul în limba olandeză, fără o deschidere în cultura olandeză, este complet irelevant. Mă gândeam, prin aceste trimiteri foarte culturale la Egipt, la Olanda, cred că din generaţia nouă care ar putea să semene oarecum, ar putea fi doar Anda Rotaru, care cu Frida are acelaşi tip de a transpune în propria biografie elementul cultural dinafară.

În concluzie, a fost o seară foarte reuşită: am avut două poete extraordinar de interesante şi discuţiile care au fost în sală stau mărturie. Vă aşteptăm pe toţi, cu mare drag, la următoarele şedinţe, în a doua şi a patra miercuri ale fiecărei luni!

Fragmente din lecturi:

Ioana Sandu:

început de mileniu

Se aprinde candela
când povestesc trecerea unei răspântii, promisiunile scârţâie şi migrează în obiceiul împătimit
anonimii străzii trec gălăgioşi,
împrăştie cenuşa hârtiei cu înţelesul anapoda,
fisurat la început de mileniu
foşnirea zăpezii
nu mai încape pe linia zidului
se chirceşte şi curge pe degete,
caută nepământescul până se dizolvă
şi piere
cei veseli de ieri
se întristează astăzi,
îşi pun verigheta pe trunchiul ascuns,
nu vor fi când se fluieră străfundul mişcător
cu margini nisipoase
face bine arderea lemnului de eucalipt din descântecul cu firul străvechi, trecem egal cei îndoiţi pe sub puterile mari.

Cuminţenia

Cuminţenia caută raţiunea când bunul-simţ intră în criză de timp, se-apleacă-n osteneala fără de capăt îi miroase pe cei cu voia strălucirii
rămâne pe ciuperca de stâncă
mult are de lucru
până face ordine cu de-amănuntul
în interiorul fragil.

Cartea din foc

Roteşti minunea
cu grija că se vor micşora puterile
şi nicio făptură nu se va arăta
când vei ieşi din negură
cu altă înfăţişare
mergi mai departe,
dala se înfierbântă când eşti înfometată, te bucuri când semnele bune te îndulcesc la seninul ce doarme pe tine
târziu se face,
cu altă vorbire eul are multe dorinţe,
aşteaptă să-l urneşti
spre ţărmul verde tot anul,
strălucirea văzduhului alege magia
pentru cartea din foc,
o scapă din flăcările
în care s-a deschis singură -
nu a explodat în apogeul luminii.


Diana Dea:

Revelaţie?

Ochiul s-a deschis
către o altă entitate, ochiul a rămas într-un alt ev, ochiul va părea gol precum cel al unei măşti.
Sângele trist alunecă
pe marginea unei
întrebări,
ezitand între
a mai rămâne sau
a pleca.
Niciodată
e mai absurd
decât de obicei,
şi totuşi
din nou
e aproape neverosimil.
Gândul smulge tot mai haotic posibile imagini ale identităţii promise, nevrând să se lase ucis.
Inima devine
inutilă,
inima şi-a uitat
începutul,
inima va rămâne doar
un ce amintitor al unei vrăji antice.


Efect de transparenţă
Privirea
îmi cade ca o
pasăre
prins într-un vârtej de aer
în punctul de fugă
al ierbii de lângă
liniile paralele de fier
tăiate perpendicular
de liniuţe
de piatră
ca gâtul chitării
se preling
înspre punctul de fugă
reflectările
ferestrelor
ca o peliculă
transparentă
suprapus unui film
suprarealist deja
privirea e nouă.