Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Portrete

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ioşca Naghiu sau arta de a (ne)muri


Gelu Vlaşin

11.11.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
...câteodată stau şi mă întreb dacă nu cumva moartea este o piramidă răsturnată în spatele căreia s-au ascuns toţi îngerii întunericului. Câteodată lumina mă înspăimântă mai mult decât neagra noapte cu orbecăiala ei sinistră şi uneori fantasmagorică. Câteodată nici nu mai ştiu cum arătau bunicii mei plecaţi în lumea celor drepţi. Azi-noapte, l-am visat pe unul dintre oamenii pe care i-am respectat întotdeauna pentru echilibrul si bunătatea de care au dat dovadă în diverse împrejurări, poetul şi dramaturgul Iosif Naghiu.

Stătea la biroul mereu plin de cărţi şi ciorne de hârtie mototolită, învăluit într-un imens nor de fum alburiu. Ochelarii atârnau cuminţi pe nas. Avea privirea aţintită undeva într-un gol numai de el perceput, cu bărbia căzută şi cu mâinile împreunate ca-ntr-o ultimă rugăciune. Un grup de orbi într-o sală de cinema îl privea cu suspiciune şi neîncredere ca şi când maestrul aventurier Martin Alonso Pinzon s-ar fi aflat de cealaltă parte a încăperii, înfruntându-l cu mândrie perfidă pe bietul Columb. Dintr-un raft de cărţi mai mulţi scriitori, prăbuşiţi printre coperţile groase şi prăfuite, au început să vocifereze: nu poţi înainta în cultură dacă nu ai în urmă o grădină cu statui.

Mi-am adus aminte brusc de cuvintele lui Iosif Naghiu rostite cu câţiva ani în urmă la un pahar de vorbă în redacţia revistei Viaţa Românească. Mi-ar fi plăcut să-l invit la o plimbare prin Cişmigiu sau la o partidă de baschet în Ghencea. Dar nu vroiam să-l deranjez tocmai acum când îşi găsise liniştea în biroul de la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti. În curtea cu castani din N. Golescu 15 s-au adunat câţiva dintre prietenii din copilărie, printre care Andrei Blaier, Romulus Vulpescu şi George Astaloş hotărâţi să-l ademenească până în Fundeni la un v-aţi ascunselea. Picăturile jucăuşe de ploaie loveau fără milă fereastra îngheţată în aşteptare.

O lumină palidă cobora peste acoperişurile caselor învecinate transformându-le pentru câteva clipe în bastioane necunoscute. Parcă ar fi fost o teribilă Teamă de păsări plutind peste chipurile răvăşite ale pietonilor grăbiţi sau o imensă Glugă pe ochi. Parcă nici înserarea nu mai vroia să vină şi nici vuietul nu se mai auzea dinspre Piaţa Romană. A treia caravelă venea purtată de vânturile neştiute ale Teatrului Odeon în timp ce mulţimea curioasă începea să dea semne de nerăbdare. Mult aşteptatul spectacol avea să înceapă peste câteva clipe. Strada devenise neîncăpătoare pentru spectatorii care se înghesuiau în aşteptarea gongului. Câţiva puştani de la Institutul de teatru s-au căţărat în copacii din apropierea clădirii.

Iosif Naghiu îşi îndreaptă paşii spre fereastra larg deschisă. Un salt acrobatic în gol şi spectacolul începe: Mi-aţi scormonit toate ungherele vieţii şi morţii, nu v-aţi temut să scormoniţi până şi în tainiţele cele mai ascunse ale trecutului meu, unde şi mie mi-a fost ruşine să mai privesc. N-am zis nimic. Dar până şi absurdul acesta are o limită, deşi, dacă mi-aduc bine aminte, chiar eu am teoretizat ideea că lumea contemporană ţine parcă neapărat să demonstreze, o dată mai mult, că pretutindeni aparenţele pot să înşele, că nu tot ceea ce apare ca adevărat reprezintă într-adevăr adevărul.

Apoi îşi întinse braţele spre cer şi îşi luă zborul lăsându-şi spectacolul neterminat. Un final neprevăzut din care personajul principal şi-a luat zborul spre un ţinut îndepărtat în speranţa că a reuşit să lase ceva cu adevărat important în urma lui.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer