Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Unicul meu regret e că se apropie vremea când nu voi mai putea preda


Radu Voinescu, un interviu cu Lidia Vianu

23.10.2009
Diagonale, iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu Voinescu: Stimată Lidia Vianu, întotdeauna, când mă gândesc la dumneavoastră, am în minte imaginea unei contradicţii aproape deconcertante, un veritabil paradox: sunteţi de o discreţie remarcabilă ca manifestare în planul a ceea ce numim viaţă literară, dar foarte prezentă şi extrem de eficientă, în acelaşi timp. Sper că nu e prea sofisticat ce spun. Un număr impresionant de cărţi - volume de versuri, de critică, un roman, antologii, traduceri din literatura engleză şi americană, dar şi din română în engleză, manuale -, publicistică, activitate susţinută la catedră şi încă altele despre care, sper, vom discuta mai departe. Şi, peste toate acestea, apariţii extrem de consistente pe Internet, nu numai pe propria dumneavoastră pagină, dar şi în diverse alte site-uri, de exemplu pe LiterNet. Ce vă determină să lucraţi atât de mult într-o lume cum este cea de azi, când sunt preferate succesele facile, acţiunile aducătoare de glorie sau de profit imediat, eclatant, însă fără să pretindă prea multă energie şi imaginaţie investite?
Lidia Vianu: De la 18 ani, când am intrat la facultatea de engleză, din prima zi de curs, mi-am dorit să ajung asistentă. M-a atras faptul că la catedră nu predai, ci înveţi tot timpul. Vreau să spun că niciodată n-am văzut în studenţii mei oameni care ştiu mai puţin ca mine, ci parteneri de studiu. Tocmai de aceea am investit în ei. Până în 1990, n-am avut cine ştie ce libertate de mişcare. Abia când am început Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan m-am bucurat de studenţi cu adevărat. E suficient să-i asculţi atent şi îţi sugerează ei singuri ce le-ar place - chiar dacă nu ştiu nici ei prea bine. Trebuie să-i urmăreşti. Comunicarea cu studentul e absolut fascinantă.

Adevărat, nimic din ce fac nu aduce profit imediat. Băneşte vorbind, nici mai târziu. Cred că mi-au trebuit cinci-şase ani să aflu încotro mă îndrept. La început gesturile erau mici şi se adunau încet: videoconferinţe şi interviuri cu autorii britanici, traduceri pe unde se putea... Prin 2006, brusc, ceva s-a legat. Am înfiinţat masteratul, au venit întâi 15, apoi 60 şi apoi 200 de studenţi, şi mi-am dat seama că am o răspundere faţă de ei. Faptul că cineva are încredere în tine, are nevoie de munca ta, e cea mai mare sursă de energie. Şi bucurie, ca să spun drept.

R.V.: Este clar pentru oricine vă urmăreşte, vă citeşte că interesul dumneavoastră major, domeniul de aplicaţie îl constituie literatura engleză şi americană din ultimele decenii. Aceasta implică şi un efort considerabil pentru a fi la zi cu apariţiile editoriale, cu ideile vehiculate în cărţi, studii, reviste, simpozioane etc., cu debutul şi cu evoluţia unor autori. Cum rezolvaţi necesitatea de a fi up-to-date - ca să zic aşa - în condiţiile în care nu doar că nu trăiţi în spaţiul cultural respectiv, dar şi volumul de informaţie este uriaş? Îmi veţi spune: mijloacele moderne de comunicare şi aşa mai departe, dar nu cred că e explicaţie îndeajuns de lămuritoare.
L.V.: Am trăit ani negri, până în 1990. Predam literatura contemporană şi nu aveam acces la nici o carte scrisă după 1940. M-am concentrat pe Modernism în perioada aceea - dar nici acolo nu exista material critic... Am început să simt că progresez abia după 1990, când am ieşit, am cumpărat cărţi, am piratat cu disperare de pe internet (şi acum dau studenţilor mei din anul 2 cărţile gata piratate - că nu am copyright pentru răspândirea lor - dar cine le mai citeşte azi dacă nu le are aduse pe tavă?).

Am înghiţit cantităţi uriaşe de proză contemporană britanică în cei doi ani de Fulbright pe care am avut norocul să-i capăt, la New York University şi University of California-Berkeley. Citeam 20 de ore pe zi. Am neglijat critica, dar am citit romancierii şi poeţii, mi-am făcut o ierarhie a mea... Pe scurt, am ars multe etape, am redescoperit America - dar acum mă simt confortabil instalată în ceea ce ştiu despre materia pe care o predau. Cu amendamentul că niciodată nu ştii destul şi nu poţi citi tot ce ar fi trebuit dacă...

R.V.: E oarecum surprinzător termenul pe care îl folosiţi, "desperado literature", atunci când abordaţi operele unor scriitori contemporani, de la Alan Brownjohn - din care aţi tradus şi despre care aţi scris şi o carte, Alan Brownjohn and the Desperado Age -, la Ruth Fainlight şi Peter Akroyd. Motivaţi, undeva, alegerea lui ca având sursa în imprecizia termenului de postmodernism, care "poate să însemne orice şi, până la urmă, nimic" - în ce mă priveşte, eu cred că problema acestui postmodernism este aceea că el e, întâi de toate, un concept şi nu un termen, o noţiune, de aici diversitatea de accepţiuni şi ipostazieri, dar asta e altă poveste -, pe de-o parte, iar pe de alta socotiţi că e o disperare a unor scriitori contemporani de a folosi tot ce s-a inventat în materie de procedee, de trucuri literare, pentru a atrage atenţia asupra lor, pentru a produce, cu orice preţ, un şoc.
L.V.: Bătrânul Eliot spunea că termenii pe care îi născocim ajung să ne bântuie când nu-i mai vrem. Mă exaspera numărul de tomuri despre 'post' şi 'isme' şi mai cu seamă mă oboseşte nevoia unor critici (elita lor, adică teoreticienii literari) de a despica firul în patru (uitând cu totul de textul literar în cauză) şi graba multora de a repeta papagaliceşte un limbaj de lemn care nu duce nicăieri. Mă necăjea că studenţilor mei li se cerea teorie când ei nu pricepeau textul, romanul ori poemul. Abordarea critică implică informare, desigur, dar numai ca o primă etapă. Dacă studentul nu mestecă informaţia pentru a hrăni opinia lui proprie, păi atunci degeaba mai citeşte.

De aici a plecat ideea de Literatură Desperado: am vrut să mestec teoria literară (în speranţa că mă va ajuta la critica / înţelegerea / predarea textului (în special predarea - că asta sunt, un biet profesor de literatură) şi mi-a rămas în gât. Norocul meu, că altfel mă otrăveam. După 39 de ani de carieră universitară, rămân la părerea cu care am pornit ca studentă: citeşte întâi cartea şi abia după aceea aruncă un ochi la critică. Cei care fac o pasiune din textul critic pierd bucuria esenţială a literaturii. Aşa că Desperado e o vorbă care, acum, că am o teorie a mea (bună, proastă, dar coerentă în defectele ei), nu-mi mai spune nimic. Am lăsat în urmă postmodernismul, şi odată cu teoriile despre el, m-am eliberat de teroarea limbajului de lemn.

R.V.: Vă referiţi adesea la amestecul genurilor în literatura contemporană. Natural că nu vă întreb dacă găsiţi bun sau rău acest melanj practicat de foarte mulţi prozatori mai ales. Dar aş vrea să ştiu unde credeţi că va duce? Care vor fi consecinţele pentru literatura de peste douăzeci de ani? Îl vedeţi ca pe o platformă de pe care se vor relansa genurile sau se pa care vor apărea altele, noi?
L.V.: Amestecul acesta e marea descoperire a Modernismului (Joyce, Eliot, Woolf). Ei au distrus buna rânduială a convenţiei literare de tip basm. Ideea era: să nu mai povestim la rând şi să nu mai conteze viitorul. Până la ei, literatura miza pe claritatea limbajului şi pe acel 'şi? şi? mai departe?' al lectorului curios ce va scrie autorul pe ultima pagină. Joyce şi Woolf pun sfârşitul pe prima pagină. Basmul cu 'au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi' a fost dinamitat. Cine mai citeşte azi basme, o face cu sentimentul că se amuză cu o bucurie ieftină, artificială, altceva decât viaţa. Modernismul a erupt după 19 veacuri de convenţie narativă, declarând că viaţa nu deloc aşa cum o vedeau Cervantes, Dickens, Galsworthy (putem adăuga azi scriitorii contemporani de tipul Danielle Steele).

Amestecul de convenţii vine dintr-o mare derută. Dacă romanul, poemul, drama, eseul nu mai funcţionează în forma de până în 1922, atunci trebuie să născocim altceva ca să descriem realul 'aşa cum e'. În lipsa lor de imaginaţie (că i-a istovit curajul de a sfida, de a distruge convenţia narativă de la Biblie încoace), tot ce fac ei este să amestece procedeele cunoscute, cu un accent evident pe lirism - adică pe neputinţa de a nara. Drept care, hibridizarea aceasta, care face din roman un hârdău comun (cu teatrul poezia, eseul, istoria, psihanaliza, etc), se dovedeşte azi, în 2009, păguboasă. Noi, cei de acum, plătim preţul revoltei Moderniste. Spiritul iubitor de suspans al lectorului se întoarce de la autor. Romanii vorbeau de pâine şi circ. Noi îi zicem 'filme siropoase' sau romane gen Danielle Steele.

Ca profesor de literatură, citesc şi predau cu încântare complicaţiile şi giumbuşlucurile naraţiunii contemporane. Dar eu sunt o minoritate (cu tot cu studenţii mei). Cei mulţi şi năpăstuiţi - adică cititorii care vor să viseze pe pagină la ce nu pot avea - au să-şi spună cuvântul. Mă tem că Modernismul şi toate post-ipostazele lui aproape au murit, dar povestea, basmul cu cronologia lui simplă cu finalul lui confortabil - pe scurt, convenţia clarităţii şi a simplităţii (artificială, dar ce importanţă are că basmul nu e adevărat? ba chiar e bine că nu este) nu ne poate părăsi. Povestea e o monedă, un depozit de viaţă de care oamenii nu se pot lipsi...

R.V.: În afară de acest caracter "desperado" - am adjectivizat intens - al literaturii engleze de azi, ce credeţi că îi mai este propriu? Ce tendinţe? Sunt detectabile caracteristici generale, este individualitatea autorilor cea care primează în dauna vreunei structurări în sensul unui curent, al unei "mărci"?
L.V.: Unica trăsătură care sugrumă literatura britanică serioasă în acest moment este jocul cu distopia - şi de aici o să i se tragă multe ponoase. Analiza trăsăturilor specifice autorilor britanici contemporani îşi are hazul ei atunci când o foloseşti cu scopul de a-i ajuta pe studenţi să-şi ascută inteligenţa jucându-se cu textul. Clasificările sunt o unealtă - dar una strict didactică.

Nu mă amăgesc câtuşi de puţin cu ideea că sistemul meu de definire a fenomenului literar britanic contemporan are o bază reală. E un artificiu, un răsfăţ didactic, o bucurie intelectuală de universitar. Cel care citeşte doar pentru plăcerea lecturii nu dă doi bani pe sistemul meu de identificare a operei literare contemporane - oricât de seducător ar fi el. Slavă Domnului că există încă studenţii. Dacă m-ar întreba cineva de ce regret că nu mai sunt tânără, aş zice că unicul meu regret este că se apropie vremea când nu voi mai putea preda...

R.V.: Dar în privinţa literaturii americane?
L.V.: Am plecat de la un subiect serios cum era 'structura operei contemporane' şi am ajuns la povestea mea. Dacă la britanici pot formula opinii spectaculoase, mă pot juca cu multe idei, pentru autorii americani eu nu sunt decât un simplu lector. Îi citesc, dar nu i-am mai analizat de mult. Şi îmi dau seama, citindu-i, că sunt un lector sucit: una predic şi alta fac. Predau complicaţiile tehnice ale unui Peter Ackroyd, dar când citesc un american caut povestea, viaţa pe care o cumpăr citind. Poate tocmai de aceea mă feresc să emit teorii privind autorii americani. Ei sunt refugiul meu de cititor modest, atunci când mă satur şi eu să-mi iau teoriile în serios.

R.V.: Ce părere aveţi despre literatura de limbă engleză care se face în alte spaţii, în fostele colonii, de pildă, sau cea care se scrie de către autorii care vin în metropolă sau, oricum, se instalează relativ aproape de aceasta?
L.V.: Corciturile sunt mult mai reuşite decât etnicii puri, aşa se zice. Poeta britanică de origine persană Mimi Khalvati (pe care am tradus-o în româneşte) este o încântare, ca să nu mai zic de foarte cunoscuţii Kazuo Ishiguro, Salman Rushdie, Timothy Mo, poetul britanic de origine maghiară George Szirtes, toţi absolut minunaţi. Au sare şi piper. Te duc în călătorii pe alte meleaguri la modul cel mai terestru cu putinţă. Îţi arată lumea altfel. E drept că cei despre care tocmai vorbeam s-au stabilit în Anglia. Nu ştiu cum arată un roman scris în limba engleză pentru un public indian ori african. Nu ştiu mare lucru nici măcar despre Australia şi Canada. N-am citit nici a mia parte din câte aş fi vrut să citesc... Viaţa e scurtă, pe când literatura nu se încheie niciodată.

R.V.: I-aţi dedicat lui Eliot un studiu întreg, T.S. Eliot - An Author for All Seasons. Deşi preocuparea dumneavoastră majoră merge către literatura contemporană. Ce vă atrage atât de mult la Eliot? Pe dumneavoastră anume, vreau să spun, pentru că el exercită oricum o fascinaţie intensă la nivelul criticilor literari. Nu ştiu de ce, parcă mai puţin la poeţii din ziua de azi; nu mi se pare că văd influenţe din Eliot prea numeroase.
L.V.: Mi-am scris teza de doctorat pe T.S. Eliot şi Paul Valéry. Din clipa când am început (ca studentă, în anul V) cursul de literatură britanică modernistă, am ştiut că asta voi vrea să fac. Am fost un universitar precoce. La douăzeci şi unu de ani visam să rămân asistentă pentru Secolul 20 - aşa îi zicea disciplinei în 1969. Am avut noroc că profesorul care a acceptat să mă ia la doctorat mi-a sugerat acest subiect (între noi fie spus, absolut infernal). M-a pus pe direcţie fără să ştie. Există un mic ghiont al destinului în lucrurile cele mai mărunte. Am citit pe rupte. Am înghiţit operele complete ale celor doi. Cum s-ar zice, am învăţat Modernismul de la sursă, de la cei mai buni maeştri. Tot ce am gândit după aceea se leagă de ei. Pe Valéry, nepredându-l, l-am mai uitat. Dar contemporaneitatea lui Eliot o văd tot timpul.

Uneori aş vrea să am o pâlnie să le torn direct în minte studenţilor mei ce ştiu, fără să mai fie nevoie de prelegeri. Să le arăt cât de frumos poate Eliot să-ţi modeleze mintea atunci când încă nu ai un sistem al tău, fără să te umilească cu ce multe ştie. Da, cred că de la Eliot am învăţat că, dacă ai învăţăcei, trebuie să le laşi mintea liberă, chiar şi atunci când le impui ce au de învăţat. Şi Eliot şi Valéry au în fibra lor acest paradox: nevoia de a comunica incomunicabilul. Sentimentul că şi tăcerea în faţa unui text literar e o formă de critică. Şi nu cea mai rea, dacă mă gândesc la logoreea critică, la fascismul teoreticienilor din ultimele câteva decenii...

R.V.: Aţi realizat interviuri cu Pascale Petit, R.V. Bailey, Nick Drake, Maura Dooley, Sean O'Brien, Michael Donaghy, Julia Copus şi cu alţii. Se poate spune, după ce le citeşti, că literatura engleză nu are secrete pentru dumneavoastră. Abordaţi în fiecare dintre aceste convorbiri fenomenul literar insular din interior. Până la urmă, cu studiile, cu toate aceste contribuţii, cu faptul că v-aţi publicat marea majoritatea cărţilor în engleză, cred că aţi putea trece cât se poate de firesc drept unul dintre criticii acestei literaturi. Care e, de fapt, poziţia dumneavoastră reală în spaţiul literar britanic? Cum este percepută? Cum o vedeţi dumneavoastră? Ce impact a avut acest concept pe care l-aţi introdus, desperado literature?
L.V.: Numele Desperado a sâcâit pe mulţi autori britanici. M-am bucurat de fiecare dată când un autor cunoscut a acceptat să-mi acorde un interviu. O bucurie măruntă, în fond. Nu sunt de-a lor, nu sunt deloc (dar absolut deloc) un ochi ce vede din interior. Scriu despre ei, dar nu ştiu dacă scriu şi bine. Poate văd anapoda. Nu am o confirmare că ar avea nevoie de mine. Au ei destui critici excelenţi. Eu nu fac decât să scriu despre literatura engleză pentru studentul român. Sunt un anglist ca foarte mulţi alţii. M-am obişnuit cu ideea că britanicii nu dau doi bani pe angliştii europeni. Dar dacă aş auzi vreodată că studenţii mei nu dau doi bani pe puţinul pe care îl deprind de la mine - acesta e un gând cu care nu m-aş putea obişnui.

R.V.: Sunteţi directoare a Centrului pentru Traducerea şi Interpretarea Textului Contemporan, directoare a revistei virtuale de traducere şi E-Learning Translation Café şi coordonaţi, de asemenea, grupul cu acelaşi nume, directoare a colecţiei Literatura contemporană în traducere, la Univers Enciclopedic, ca şi a colecţiei Text în context, la Editura Universităţii din Bucureşti. Cum toate aceste poziţii şi aceste preocupări sunt legate între ele, vreau să vă întreb ce urmăriţi, care este politica dumneavoastră - între ghilimele, "politica" - în materie de traducere, de orientare a interesului cititorilor, studenţilor?
L.V.: Înţeleg că, aşa cum se vede azi din afară ce fac eu, s-ar părea că am o 'politică' în ce priveşte traducerea literaturii contemporane britanice (dar şi a poeziei româneşti). La început de tot, am vrut foarte tare să scriu romane. Am şi produs două. Unul a apărut şi nici n-am mai avut curiozitatea să-l răsfoiesc de atunci, fiindcă e prost. Al doilea e pasabil, dar e scris în engleză, şi nepublicat. Vreau să zic cu asta că nu ne iese întotdeauna ce ne propunem ca 'politică'. Mie una, chiar nu-mi iese.

Am început cu simpla dorinţă de a avea un program de master. Dacă m-ar întreba cineva de ce, habar n-am. Cred că nu-mi mai plăcea cursul de Secolul 20 la care am visat ani buni până să-l capăt. Se-ntâmpla ceva cu copiii prin anii 2000. Nu mai voiau să citească şi eu nu detectam încotro duce valul. M-a ajuta Dumnezeu şi am pornit MTTLC (masteratul pentru traducerea textului literar contemporan). M-am trezit cu studenţi de toate vârstele. Unii dintre ei nu studiaseră nici un pic de literatură fiindcă erau chimişti, medici, fizicieni... Şi totuşi trebuiau să traducă text literar. Cu ei, pentru ei, am învăţat să explic simplu. Să renunţ la artificii şi sisteme teoretice.

Marile adevăruri în critică (peste tot, în fond) sunt cele limpezi şi simple. Masteranzilor mei le datorez şi noua mea metodă de predare a secolului 21 britanic (a trecut vremea, s-a schimbat veacul). Masteranzii aceştia, cu bogăţia lor de început de drum, cu curăţenia celui care aşteaptă o mână de ajutor să facă primii paşi în carieră, m-au învăţat acum, la sfârşit de drum, care îmi e menirea şi politica. Din 2006 nu caut decât proiecte de traducere care să-i implice, să le deschidă un drum. Revista online, mai nou avem şi o editură online care se porneşte, volumele, sunt toate colaborări cu ei, pentru ei. Abia acum aplic ceea ce visam la nouăsprezece ani: masteranzii aceştia (cei care îşi iau studiul în serios şi se entuziasmează de orice proiect) sunt buni parteneri de studiu, de traducere. Sunt energizanţi. În fond, politica mea (traduceri şi tot restul) sunt ei.

R.V.: Vă ocupaţi de îndrumarea tinerilor înscrişi la studiile de masterat în cadrul Centrului pentru Traducerea şi Interpretarea Textului Contemporan de la Universitatea din Bucureşti. Ce se poate vedea, ştim, în principiu: revista online Translation Café, publicarea unor pagini de poezie semnate de învăţăceii dumneavoastră în revista Timpul şi, desigur, în Diagonale, o emisiune pe Radio România Cultural. Ce e mai puţin vizibil şi aş vrea să ne dezvăluiţi dumneavoastră ar fi cum aţi conceput această muncă de atragere către actul traducerii a celor aflaţi încă la vârsta tuturor posibilităţilor?
L.V.: Nu ştiu dacă e meritul meu. Aşa cum ziceam, studenţii de anul 2, unde ţin cursul de literatură britanică modernistă şi contemporană, deveniseră inerţi. Mulţi au slujbe, sunt alergaţi, nu mai au chef de lectură. Nu prea ştiam pe unde s-o iau. Masteranzii mi-au arătat că există o cale. Dacă studentul nu merge la cărţi, pot fi aduse cărţile în spaţiul lui interior. Traducerea ar trebui să înceapă acolo unde sfârşeşte lectura, dar dacă aşa nu s-a putut, am făcut din traducere un alt fel de lectură. Dat fiind că traducerea e o abordare practică - adică promite învăţăcelului că, odată studiul încheiat, va putea şi el să-şi câştige o pâine de pe urma lui - nu ştiu ce am făcut eu bine, dar cert este că mi-a ieşit. Predarea literaturii prin traducere funcţionează. Chiar predarea tehnicilor de narare, a ideilor extrem de abstracte.

Aşa am început să caut locuri unde masteranzii ar putea să publice ce traduc, să aibă certitudinea că nu învaţă o limbă moartă (cum am învăţat eu engleza în facultate, sub comunism). Aşa am ajuns la minunatul Dan Verona de la Radio România Cultural, care a făcut zeci de emisiuni cu traducerile lor. Aşa am ajuns la Liviu Antonesei, la Radu Voinescu... Lista nu e lungă. Am scris în zeci şi zeci de locuri (reviste literare, teatre, edituri, agenţii de publicitate, firme de subtitrare... dar unde n-am încercat?). Poate cineva va vedea aceste rânduri şi va mai deschide o poartă pentru ei.

Mi-e foarte clar că traducerile lor nu sunt perfecte. Lucrăm acum la traducerea antologiei PEN Clubului român, alcătuită de poetul Constantin Abăluţă. Am confruntat şi eu traducerile masteranzilor (toţi s-au oferit voluntar, nu am silit pe nimeni). Am găsit stângăcii, am găsit şi gafe lingvistice. Dar tare m-am bucurat - fiindcă ei chiar au tradus cu sufletul. Au tradus cu bucurie. Şi ce anume au tradus? Nici legalizări de acte, nici prospecte de medicamente (pe care se iau bani frumoşi). Au tradus poezie - cel mai gratuit text din câte există. Sigur, nu toţi cei 200 de masteranzi au făcut-o. Dar dacă zece dintre ei au descoperit în ei înşişi un sâmbure creator şi l-au putut îmbina cu nevoia pedestră şi neiertătoare de a-şi câştiga existenţa, păi n-am trăit degeaba.

R.V.: Sunt evidente şi o serie de succese în privinţa promovării literaturii române în Marea Britanie. Chiar acest număr al revistei Diagonale care găzduieşte interviul la care aţi avut amabilitatea să răspundeţi publică şi o relatare legată de finalizarea unei astfel de iniţiative. Cititorii noştri ar fi, de bună seamă, curioşi să afle mai mult...
L.V.: După mulţi ani în care am tot tradus din Marin Sorescu, s-a întâmplat că volumul Puntea - pe care l-am tradus în engleză împreună cu americanul Adam Sorkin - să ia un premiu la Londra. Nu ştiu de ce n-am ştiut să mă bucur de acest premiu. Poate fiindcă Adam e un traducător atât de bun şi nu ştiu cât din succes îmi aparţine mie şi cât lui. E un mic orgoliu aici. Dacă, mâine, o editură britanică mi-ar publica romanul scris de mine în engleză - atunci da, aş fi în al şaptelea cer. Dar romanul zace de vreo patru ani deja, iar eu am renunţat să mai încerc. Nu se pătrunde uşor pe piaţa culturală a altei ţări decât a ta. Dar ce mă mir? Nici în ţara mea nu reuşesc să public un volum de critică în română. Uite, de aceea o să fac cu masteranzii mei o editură să-i meargă vestea. Pentru ca ei să nu aibă frustrările mele. Editura pentru Literatura Contemporană (în curând la http://eplc.unibuc.ro) e cadoul meu pentru aceşti masteranzi care mi-au dat mai mult decât cred că le-am dat eu lor.

R.V.: Cum reuşiţi să fiţi atât de eficientă în a-i sprijini pe alţii? Aţi observat, probabil, cât de rar este altruismul în breasla noastră, a scriitorilor. Cât despre acela din viaţa universitară, sunt mai puţin iniţiat, dar în loc de orice altă referire prefer să trimit la romanul lui Angus Wilson, Atitudini anglo-saxone.
L.V.: Nu fac nimic ieşit din comun. Cunosc viaţa universitară pe faţă şi pe dos, nu e un loc comod, dar asta e meseria mea şi nimic din ea nu-mi displace. Sunt oameni şi oameni. Unii au nevoie să dea, alţii să ia. E absolut firesc. Eu cred că-l moştenesc pe tatăl meu, care era medic generalist. Nu suporta să vadă că un pacient suferă şi el nu-l poate ajuta. E drept, la mine nu e nimic dramatic. Eu doar percep apeluri ale studenţilor pe care alţii aleg să le ignore. Cred că studentul nu trebuie cu nici un chip umilit. Şi mai cred că şi studentul cel mai scârbit de ceea ce îi predai poate fi îmblânzit. Dacă nu reuşeşti să comunici cu el, dacă primeşte de la tine o notă mică, vina e în primul rând a ta: n-ai găsit calea. Ajutorul meu pentru masteranzi e un mod de a-mi găsi calea către ei.

R.V.: Cât e de interesantă literatura română pentru publicul englez? Dar pentru cel american? Sunt diferenţe între receptarea prozei şi a poeziei? E nevoie ca mai întâi ea să atragă atenţia unor critici literari, unor universitari, editorilor?...
L.V.: Cu poezia terminăm repede. Poeţii sunt mari iubitori de popularitate (poate unde nu o au). Ajunge să scrii despre ei ori să-i traduci, şi te-au acceptat. Mă simt bine între poeţii britanici. Ne ştim de la distanţă (adică din emailuri). Pe câţiva i-am cunoscut personal: Ruth Fainlight, Alan Brownjohn, Fiona Sampson, William Oxley. Restul de peste o sută sunt amabili, afectuoşi şi recunoscători că sunt citiţi.

Prozatorii, însă, sunt inabordabili. N-am să enumăr pe cine am intervievat şi câţi m-au ignorat, că n-are rost să-mi număr înfrângerile. L-am văzut pe Peter Ackroyd la el acasă. Asta nu a schimbat nimic. Casetofonul meu s-a defectat şi tot prin email i-am luat interviul...

Dacă imaginea britanicilor tradusă, oglindită în ochii cititorului român (de orice naţie, de fapt) îi interesează pe poeţi şi le e indiferentă romancierilor, literatura altei ţări pătrunde greu pe rafturi în casele britanicilor. Şi aici, poeţii sunt mai generoşi. Când am luat premiul pentru traducerea ultimului volum de poezii scris de Sorescu, Ruth Fainlight m-a sunat la miezul nopţii să-mi dea vestea - şi deja citise volumul.

Să nu ne amăgim: ultimul lucru pe care-l va face Europa va fi să ne întindă covorul roşu. Va fi o luptă lungă şi nedreaptă. Dar, la un moment dat, un român foarte talentat va sfâşia cortina de indiferenţă, şi eu sper că masteranzii mei vor fi aceia care-l vor traduce în englezeşte. De aceea şi pornim editura online. Poate chiar unul dintre masteranzi va fi autorul norocos.

R.V.: Care ar fi handicapurile literaturii române în jocul acesta al competiţiei pentru un loc în programul unei edituri londoneze sau new-yorkeze?
L.V.: Handicapul când vine vorba de publicare e veşnic acelaşi: cum şi în cine se investeşte? Dacă o să avem un bestseller adevărat (şi calitate şi accesibilitate - cam cum e Kazuo Ishiguro acum), sunt absolut sigură că muntele se va deschide. Până atunci, pot numai să spun că publicarea e o industrie ca oricare alta, cu interese financiare, cu favoritisme, cu reguli ce ne exclud. Criticul român - care trăieşte la Bucureşti - nu prea publică la Londra. Poetul român mai găseşte un poet britanic care să-l publice în 50-100 de exemplare. De roman nu cred că s-ar atinge cineva. Şi cine ar putea acuza editorul englez că ne consideră o literatură perdantă?

Când mi-am terminat romanul scris în engleză, Ruth Fainligh l-a dat unei persoane de vază (legat oarecum de Man Booker Prize) să-l citească. Asta după ce încercasem să abordez pe cont propriu un număr de agenţi literari şi nu izbutisem. Răspunsul n-a venit, fiindcă literatul în chestiune pur şi simplu a rătăcit manuscrisul trimis de două ori la rând. Dacă am avea mai mulţi agenţi literari, lucrurile ar sta altfel. Dar poate e mai bine că romanul acela n-a apărut. Cum se zice, fiecare carte cu soarta ei...

R.V.: Ce credeţi că ar trebui să facă, în ce fel ar trebui să se pregătească, să se "antreneze" cineva care ar dori să devină traducător de literatură engleză şi americană? Avem noi un mediu competitiv, stimulativ? Ce a rămas din tradiţia unor străluciţi anglişti şi traducători precum Leon Leviţchi, de exemplu, sau Dan Duţescu?
L.V.: Avem o şcoală anglistică excepţională, şi nu numai în Bucureşti. Cu nimic mai prejos de Leviţchi, Duţescu şi Bantaş. A murit arta de a face dicţionare, e drept, dar s-au născut, pe net, dicţionarele vii. Poate până acum câţiva ani aş fi ezitat să spun că traducerea e cel mai important mod al angliştilor de a preda şi al studenţilor de a învăţă. Acum însă, când teoria şi-a dat obştescul sfârşit, şi putem în fine să discutăm tehnica romanescă pe înţelesul tuturor, recurgem din ce în ce mai des la traducere. Ne place un romancier, îl traducem, să-l poată toţi citi. E primul impuls al anglistului. Avem traducători de înaltă ţinută, rafinaţi, cultivaţi, creatori. Fiindcă eu sunt ferm convinsă că şi traducătorii pot avea geniu. Avem şi traducători proşti. Care calcă peste text cu ciubotele. Şi ei sunt importanţi. Trebuiesc arătaţi cu degetul, ca să ştie începătorul ce să nu facă. Pe scurt, cam asta face masteratul meu. Explică tinerilor aspiranţi că şi traducerea e o vocaţie.

R.V.: Cândva, acum mai bine de douăzeci de ani, aţi scris un studiu pentru un volum din opera poetică a lui Valéry. Am crezut atunci că destinul dumneavoastră - dacă nu vi se pare prea preţios - este sau va fi legat de literatura franceză. Vă mai interesează poetul Tinerei parce şi al Cimitirului marin? Se poate spune că aţi trecut de la "metoda lui Leonardo" - glumesc puţin - la spiritul britanic?
L.V.: Valéry m-a pus întotdeauna în dificultate, fiindcă eu am învăţat franceza acasă de pe la şapte ani, dar niciodată la şcoală ori facultate. Venea de două ori pe săptămână doamna Reynaud - o franţuzoaică adusă aici dintr-o mănăstire de un ziarist român, care a părăsit-o la Codlea, fără un ban şi cu franceza ca unica ei meserie - şi mă înghesuia cu conjugări, si conditionel, şi altele. Ştia bine gramatică şi citea cu mine din Racine ore întregi, cu voce tare, cu un r graseiat pe care-l mai am încă în urechi. Se uita cu lăcomie prin volumele Larousse, pe care bunicul meu le legase fascicul cu fascicul în şase imensităţi, abia le puteam duce în braţe. Dar când a fost nevoie de aplombul specialistului în literatura franceză, m-am simţit amator. De aceea, când vorbesc de Valéry, stau respectuos cu un pas în spate. E seducător şi l-am citit din scoarţă în scoarţă pentru teza mea de doctorat (chiar şi Jurnalele) - dar ştiu eu dacă am înţeles ce trebuia?

Cu spiritul britanic sunt mai acasă - deşi poate că ei îşi spun, atunci când citesc ce scriu eu despre ei, că de fapt nu pricep cum trebuie, dar nu-i de mirare, sunt orientală, o intrusă în cultura lor...

R.V.: De câte ori vorbim la telefon, vă găsesc ascultând concerte minunate pe Radio România Cultural sau pe Radio România Muzical. Îmi dau seama că acordaţi (sic!) muzicii un loc important în viaţa dumneavoastră. Dar ce rol? Pot să dezvălui că apelul mobilului dumneavoastră este o şansonetă a lui Yves Montand?
L.V.: Da, aşa e. Yves Montand seamănă tare bine cu un profesor al meu din primii ani de facultate (care mi-a şi dat una din cele trei, singurele, note de 9 din cei cinci ani de facultate - ce m-am mai necăjit). O fiinţă incandescentă, care m-a cucerit. Englezii au o expresie unică pentru asta (I had a crush on him), dar nu mă pricep s-o traduc. El a plecat din ţară, şi eu am încă şansoneta lui Yves Montand. Afinităţi elective. Un drum pe cred nu am luat-o şi care e şi acum un mister. Cum zicea Valéry, ne naştem atât de mulţi şi murim unul singur...

Cât despre muzica adevărată, da, o am nonstop în fundal. Radio Muzical e o mare iubire. Mai nou, există online Pro FM Classic, care transmite concerte non stop şi fără comentarii. De cum mă scol îl pun, şi până seara, când închid computerul, ascult absolut tot. E probabil o blasfemie să lucrezi pe fundal de Bach (Bach îmi place mai mult decât orice), dar nu sunt un fin cunoscător. Mie doar îmi place muzica. Aşa că o ascult când lucrez.

R.V.: Cu o viaţă atât de plină, cu atât de multe realizări, ce v-aţi dori să joace, totuşi, un rol mai important în existenţa dumneavoastră?
L.V.: Mă pui în mare încurcătură. Până acum zece ani aş fi zis că tot ce vreau este să scriu măcar un roman bun la viaţa mea. Dorinţa de a nara o am de la trei-patru ani, când am citit primele poveşti. Dar Dumnezeu m-a făcut lirică, poate de aceea am iubit atât Modernismul şi am ajuns profesor de literatură Modernistă britanică.

Fiecare pas, cât de mic, fiecare clipă din viaţa noastră, duce la ceva. Pentru mine lucrurile s-au legat în acest masterat, care îmbină talentul meu real de traducător (acolo chiar ştiu că am har), cu bucuria profesorului care are învăţăcei ataşanţi şi ataşaţi. Dacă în toamnă reţeaua de European Masters in Translation (unde am aplicat şi eu să includ MTTLC) ne va accepta ca masterat european, va fi o mare bucurie.

La şaizeci de ani, îţi cam dai seama că nu rolurile importante contează în viaţa ţa (cum ar fi rolul meu de romancier ratat), ci minutele importante. Minutele de apropiere de cei cu care comunici cel mai bine: în cazul meu, pe primul loc e fiica mea, Cristina, iar pe al doilea loc cred că sunt masteranzii care mă tolerează în preajma lor.

R.V.: Vă mulţumesc!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer