Marian Drăgulescu a revenit [cîştigînd două medalii de aur, la sol şi la sărituri, la Campionatul Mondial de Gimnastică de la Londra, nota LiterNet], dar nu după deriva din viaţa personală. Nu acolo a pierdut direcţia. Punctul de ruptură l-a constituit ratarea de la Olimpiada de la Beijing, cînd a hotărît "Sînt blestemat!". Noaptea, colegii din lot l-au auzit plîngînd în hohote, iar ceea ce a ieşit din camera lui a doua zi dimineaţa nu mai semăna decît la faţă cu multiplul campion olimpic şi mondial.
Mai avusese o ratare şi la Olimpiada de la Atena, aproape trasă la indigo. Dar ar fi prea simplu să fie vorba de un blestem. Ceea ce-l chinuie pe Drăgulescu nu vine din afară sau din alte sfere. Se află în el. Mai mult, explicaţia hazardului personal şi a perfecţiunii profesionale sînt una şi aceeaşi.
Marii sportivi deţin un fel de furie, o energie teribilă care le subîntinde fiecare mişcare. Îi ajută să zboare peste aparate, să aibă o putere inumană de concentrare, să reziste antrenamentului dur şi îndelungat. Dar, în momentul în care părăsesc sala de concurs, furia nu-şi mai găseşte locul. Se agită şi ia în coarne tot ce atinge, începînd cu purtătorul ei.
Sar ţăndări din toate părţile. Fisura la coloană, boala fetiţei, ratarea de la Beijing, apoi derapajul urît în viaţa de familie, scandalul telenovelist. Poveri care ar face una cu pămîntul un om obişnuit. Marocanul a vrut să se retragă de două ori, de două ori a revenit. A căzut de atîtea ori şi s-a ridicat, la fel de inexplicabil, nici el nu ştie cum, de fiecare dată, strălucind de furie.
Există o prejudecată că marii campioni ar trebui să fie nişte cetăţeni model, plini de virtuţi mobilizatoare. Uneori se verifică. Dar, cînd e vorba de sportivi într-adevăr mari, excepţionali în domeniul lor, să nu vă aşteptaţi să meargă pe calea de mijloc, cîntînd din liră.