Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Rue de la Bûcherie


Ioana Bâldea Constantinescu

20.10.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Shakespeare & Co."
"...de la Paris."
"Exact. Ai fost?"
"Nu."
"Păcat. Ţi-ar plăcea."

...şi două feluri de tăcere. Una melancolică, puţin nostalgică, poate. Şi a mea, cu jumătate de zâmbet pictat nefiresc, în limba universală a complezenţei, pe un chip ai cărui ochi spun că da, realitatea este că şi eu cred că mi-ar plăcea...

... E o poveste americană, Shakespeare &Co. Povestea lui George.

George Whitman s-a trezit, în 1951, la Paris, dezorientat după război, ca atâţia alţi americani. Vroia să rămână în Europa. Vroia s-o ia de la capăt. Vroia să-şi bea ceaiul în linişte, dimineaţa, la taclale cu prietenii, printre vrafuri de cărţi. Vroia un pic de viaţă boemă şi un pic de poveste, după episodul cu praf de puşcă şi tranşee în care nu ştia foarte bine ce rol jucase. George vroia o librărie.

Pe Rue de la Bûcherie, la numărul de 37. Acolo e. Şi nu e doar o librărie. E un fel de hotel al celebrităţilor literare. E un loc cu multe cărţi, stivuite în cotloane prăfuite, dintre care, la etaj, răsar ba un colţ de birou, ba un pat tolănit parcă într-o firidă boltită, ba o pereche de ochelari rătăciţi pe o noptieră, între o poză cu Joyce, un post-it cu lista de cumpărături pentru micul dejun şi scrisoarea de acceptare ca rezident la Shakespeare & Co. Pentru că, dacă eşti tânăr scriitor, poţi să vii să locuieşti aici, în librărie. Să citeşti. Să scrii. Să-ţi bei ceaiul cum o făcea, acum câteva zeci de ani, George, la taclale cu... alţi tineri care scriu. Excentric? Este. Şi nu foarte comod. O rezidenţă în hotelul-librărie e, însă, probabil mai valoroasă ca o bursă deloc meschină la o universitate prestigioasă. Aici, printre cărţi, inspirând acelaşi aer prăfos, au dormit, chiar şi numai câte-o noapte, Alan Ginsberg, şi Anaïs Nin, şi Henry Miller, şi probabil alţii, mulţi alţii, pe care nu-i ştiu eu. Unii dintre ei s-au trezit, dimineaţa, în aburii ceaiului pus la infuzat de George însuşi, care adora conversaţia matinală despre vreo carte nouă şi rară, comandată cine ştie pe unde, sau despre ultimele inovaţii şi revelaţii în materie de scriitură contemporană lui... "Într-o zi, o să avem şi cartea ta, la Shakespeare & Co.". Şi ziua aceea venea, semn că nasul lui George funcţiona mai ceva ca un ceas elveţian.

Anul trecut, pe la Shakespeare & Co. au fost în... pelerinaj Amélie Nothomb, şi Paul Auster, şi Jeanette Winterson, şi Marjane Satrapi. A căror ultimă problemă e că nu ar avea unde să doarmă. Acum, însă, librăria are sponsori, un festival, invitaţi care conferenţiază pe teme de literatură, bursieri care luptă pe viaţă şi pe moarte pentru o lună de rezidenţă, alură de vis nepractic devenit reper parizian tipic pentru Boul' Mich.

Şi toate astea, pentru că George a vrut o librărie...

Săptămâna trecută, am avut parte de o mulţime de cadouri. Unul mai frumos şi mai neaşteptat ca altul. Am primit o gărgăriţă, pe stradă. O castană specială (sunt foarte rare - trebuie să fie proaspăt ieşite din carapace şi fără denivelări). Şi o zi la Paris. O zi întreagă. O zi în care n-a plouat, iar Parisul a fost cel al lui Musette şi al lui Jaune Tom - champagne, champignons, Champs Elysées... cu ciocolată caldă şi Cartierul Latin, în cazul meu.

Nu am ţinut în mod deosebit să o văd. Când ai o singură zi la Paris, bine e să nu-ţi faci foarte multe planuri. Şi a fost bine aşa. S-a ivit de după un colţ de stradă. Neaşteptată. Uitasem că e şi ea prin zonă.
"Asta nu-i Shakespeare & Co.?"

Nu am făcut fotografii înăuntru. Şi n-am scris pe niciun post-it colorat că am fost şi eu aici, cum făcea cuplul de japonezi care ne-a însoţit la etaj, acolo unde chiar erau paturi, şi un birou, şi poza cu Joyce. N-am văzut nicio celebritate literară, deşi m-am străduit să disting trăsăturile unui autor sau ale altuia în fiecare nas care plonja în câte-o carte deschisă... Am descoperit treptele care scârţâie, aerul îmbâcsit de praf şi literatură, cărţi multe, cărţi vechi şi mai puţin vechi, accente de toate felurile, scrisori înrămate, invitaţii la apropiata conferinţă a lui Umberto Eco, de la Luvru, post-its, poze cu şi fără blitz, amestecul acela de boemă intelectuală cu nasul un pic pe sus şi buzunarele peticite doar în teorie... În ultima încăpere, însă, cea cu biroul mare şi neorânduială de poveste în fiece ungher prin care au trecut, probabil, Lawrence Ferlinghetti şi... Lawrence Durrell, am văzut însă un bărbat care-şi bea, în aparentă linişte, ceaiul, cu un volum de Sylvia Plath, nestingherit de vizitatorii pierduţi în exclamaţii şi zâmbete de cunoscători. Poate era rezident. Poate era un turist ca şi mine. Poate o celebritate. Poate scria. Poate era un simplu cititor. Dar mi-a amintit de George. De cana lui de ceai. De faptul ca George... a vrut o librărie.

Am o singură fotografie, afară. În faţă la Shakespeare & Co., de unde nu mi-am luat nicio carte. În fapt, nici nu m-am uitat la vreun preţ. Cred că partea comercială a locului a fost definitiv estompată de neaşteptata complicitate a Parisului, care mi-a dăruit un colţişor al lui unde-mi doream să ajung, dar pe care nu-l aveam în plan. Am rămas cu senzaţia, probabil nerealistă şi, oricum, total nepractică, deşi liniştitoare ca infuzia de verbină, că darurile importante sunt cele care nu costă bani...

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer