Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Duck and Cover, bel(l)ow the line


Bogdan Ghiu

25.10.2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sau umanitatea ca arta de a deveni, tehnic, animal (acesta ar fi subtitlul, dar nu mai vreau să încarc titlul).

Voi lăsa, şi azi (noutate absolut neaşteptată, în primul rînd pentru mine însumi, în propriul meu tip - ultratextual - de discurs, deşi dintotdeauna, în textele mele, n-am urmărit decît să arăt, în niciun caz să "povestesc": scrisul meu este "pictural", spaţial, tabular, dat fiind că derivat din practica instantaneismului poetic, nu narativ, istorizant), mai mult imaginile să "vorbească" (deşi imaginile nu vorbesc, ci fac cu totul altceva: interzic, curmă vorba, ne fac să vorbim), şi cel mult le voi "ajuta", pentru a le "clarifica" tocmai în rolul lor de imagini, sporindu-le, prin text, vizibilitatea, evocativitatea, iradianţa: lucrarea.

În primul rînd, pentru că tot i-a revenit (printr-o dispariţie pe care o exersase, de fapt, sub diverse întruchipări, toată viaţa) la modă numele, două lucrări ale lui Paul McCarthy, Michael Jackson and Bubbles (1997-1999) şi Michael Jackson Fucked Up (2002), aflate în colecţia Friedrich Christian Flick de la Hamburger Bahnhof din Berlin. Ciudată alternanţă aur-cărbune, cenuşă. Mi-ar plăcea ca aceste lucrări, ca aceste imagini să provoace comentarii, căci, cum se spune, se pretează, în grotescul lor kitsch absolut "michaeljacksonian", caracteristic pentru epoca noastră, la aşa ceva.



(Paul McCarthy, Michael Jackson and Bubbles (Gold), 1997-1999, Friedrich Christian Flick Collection, Hamburger Bahnhof, Berlin)



(Paul McCarthy, Michael Jackson Fucked Up (Big Head), 2002, Friedrich Christian Flick Collection, Hamburger Bahnhof, Berlin)
În al doilea rînd, cîteva imagini din celebra Potsdamer Platz, cu fragmente din Zidul Berlinului devenite curiozităţi turistice, şi cum a fost dărîmat, acum 20 de ani, vechiul Zid orizontal, modernist-material, pentru ca în locul şi pe locul lui, la propriu, să se înalţe Zidurile cu adevărat verticale, "spirituale", ale capitalismului triumfător. De ce Potsdamer Platz este un loc "fasonat" în stil american, deloc german şi chiar deloc european, ca semn al victoriei "înălţătoare" la ceruri, care dărîmă Ziduri pentru a le erija pe verticală? Sînt "zgîrie-norii", mega-construcţiile altceva decît nişte ziduri verticalizate, potenţate, "spiritualizate"?

N-a fost Căderea Zidului, culminînd cu Revoluţia Română, o experienţă "So Real" tocmai pentru că a fost televizată, mediatic trăită? Se poate trăi propriu-zis, adică spontan-expresiv-conştient, plastic-cunoscător, şi altfel decît mediat, medial, in-direct? Altfel decît e-mediat, trans-mis, endo- şi exo-tehnic, se pot constitui reprezentarea, experienţa, memoria, imaginea, istoria, conceptul etc.? De ce continuăm să ne tot amăgim cu false întrebări, cu întrebări tîmpite la care răspunsurile nu pot fi decît pe măsură, despre "manipulare" şi alte prostii metafizic-conspiraţioniste, pe care tocmai media, pentru a-şi proteja propriul adevăr (acela de profitoare ale unor structuri generatoare de efecte automate), le propagă?











(Berlin, Potsdamer Platz, octombrie 2009)
Subiectul propriu-zis al intervenţiei mele de azi este, însă, o lucrare care a reuşit să treacă, pentru mine, proba abundenţei, a concurenţei memoriale: mi-a rămas nu atît în amintire, cît în minte, continuu să lucrez cu ea, continuă să lucreze în mine, să mă inspire, deşi Berlinul este în permanenţă invadat de artă contemporană. Lucrarea asta, deocamdată - şi este deja foarte mult -, a rămas, ca subiect adică, nu ca simplu obiect.

Lucrarea se intitulează Duck and Cover, îi aparţine tînărului artist germano-român Tim Wolff (din München) şi poate fi văzută, pînă la 14 noiembrie 2009, în galeria arttransponder, în cadrul expoziţiei Beneath the Remains - Translations of Estrangement and the Politics of Survival. Este foarte simplă, în doi timpi, ca motoarele "comunist"-populare de Trabant. Ce face, ce a făcut artistul în această lucrare? Citez din carnet.

Repetare la infinit a unui moment aparent anodin, a unei scurte secvenţe, a unui cadru extras, sustras din fluxul video-media-istoric. Repetarea la infinit a unui moment, a unui gest, a unei configuraţii, a unui scenariu, a unui structuri universale, astfel universalizate. Lucrează altfel pe imagine. Altfel de lucru pe imagine. Nu mitul deja romantic, metafizic, regresiv al fotografiei, al imaginii fixe împotriva fluxului video, a imaginii în mişcare, ci prelevare şi montare a scurtului film de adevăr din fluxul video-media-istoric în care este înghiţit, care îl şterge, care îl îneacă, îl dizolvă.

Care este această secvenţă memorabilă, absolut universală? 22 decembrie 1989, Piaţa Palatului din Bucureşti, se trage din Palat (Muzeu), mulţimile se adăpostesc în spatele tancului. "Duck and cover", titlu ironic, căutaţi pe YouTube şi pe Wikipedia.

Dublă operaţie, deci, a artistului: film concentrat, video memorabil extras din fluxul media, repetîndu-se la infinit, în buclă, pe monitor. Şi, în spate, extragere-formalizare-universalizare în plus, înaintare pe scara reprezentării, dar spre abstractul concret.

Lucrarea aceasta în doi timpi, desenul acesta, modul acesta extractiv-esenţializant de operare l-ar fi înnebunit de plăcere pe Gilles Deleuze. Căci ce "reprezintă", ce dezvăluie desenul: în situaţii de pericol, de urgenţă, se produce o combinaţie esenţială, tactică, om (mulţile) - maşină (de război: tanc), din care răzultă un animal! Ne facem animale, cu ajutorul maşinilor, ca să scăpăm! OM ? MAŞINĂ ? ANIMAL. VIDEO - DESEN. Asta e revelaţia. Acestea sînt operaţiile. O astfel de revelaţie "oarbă", dar iluminantă (orbul clarvăzător), produce, prin operaţiile ei simple, arta.

Artă murală, de peşteră, cu oameni mascîndu-se, dintotdeauna, aparent totemic (dar ce mai este, din acest punct de vedere, totemul?), în animale. Oameni care îşi inventează tehnica pentru a se putea face animale.

Configuraţie, devenire (kafkiană) deloc întîmplătoare, ci necesară şi universală, care, nu întîmplător, în video (ca scurtă istorie esenţializată împotriva fluxului media-istoric care se şterge singur), se repetă la infinit, în buclă, după care este fixată şi supraesenţializată mural, în peştera eternă a unei preistorii a gesturilor din care nu am ieşit şi nu vom ieşi, din fericire, niciodată, care străpunge, virtual, istoria în momente de cotitură, de panică.

Duck and Cover!

Literal (adică literar): fă-te raţă la pămînt, acoperă-te, preschimbă-te în animal cu ajutorul maşinii, prin intermediul tehnicii, trăieşte sub acoperire, eşti prea în "Deschis", prea om, prea chel, fără blană şi fără gheare, despuiat de mediu, fă-te animal, numai aşa poţi scăpa.

Nu iubim noi oare maşinile, tehnologia, nu ne umplem noi de proteze, cumva, nu pentru a deveni cine ştie ce supraoameni, ci animale, singurele rezistente? Nu este Supraomul Marele Animal, de fapt? Zarathustra al lui Nietzsche nu se înconjoară în permanenţă cu animale?

Victoria este scăparea, pe jos, tîrîş, sub mască. Să nu ne mai amăgim, cînd acesta ne este, de fapt, eroismul, şi în aceasta ne constă, de fapt, tehnica, ingeniozitatea, geniul: cum să devenim, tehnic, animale. Nu putem învinge, nu putem decît să scăpăm cu bine, pe dedesubt, "be(l)low the line": Beneath the Remains!

So, Duck and Cover, Man!










(Tim Wolff, Duck and Cover)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer