Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Păcală dansează: Ridicaţi braţul şi inspiraţi!


Vlad Mixich, un interviu cu Gigi Căciuleanu

30.10.2009
Hotnews.ro, februarie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gigi Căciuleanu este absolventul Şcolii de Coregrafie din Bucureşti şi al cursurilor de perfecţionare de la Teatrul Bolshoi din Moscova. În anii '70 a fost solistul Operei Naţionale din Bucureşti, părăsind România pentru a se stabili la Paris. Gigi Căciuleanu a dansat în compania Pinei Bausch şi a Mayei Plisetskaya şi a fost membru al companiei fondate de Pierre Cardin. A câştigat numeroase premii internaţionale ca dansator şi coregraf.

Este membru fondator al Centrului Internaţional de Dans UNESCO şi fondator al Teatrului Coregrafic din Nancy. Este membru al Societăţii Artiştilor Francezi, fiind decorat de către statul francez cu ordinul "Chevalier des Arts et des Lettres". În prezent este directorul Baletului Naţional din Chile şi a fost decorat cu "Steaua României" în grad de Cavaler.

Gigi Căciuleanu şi-a lansat la Bucureşti cartea Vînt, volume, vectori, tradusă din franceză, un volum de eseuri şi mărturii ale marelui balerin şi coregraf român.


Vedeta Acasă-TV îşi face grăbit loc cu ajutorul coatelor. Câteva adolescente îl recunosc şi se înroşesc până la urechi. Dar vedeta, fost purtător de cuvânt al unui teatru de balet din provincie, are ochi doar pentru bărbatul care vorbeşte în faţa celor 30 de oameni adunaţi în ceainăria strâmtă. Toţi îl ascultă pe acest bărbat, unul dintre cei mai minunaţi artişti români. Aproape necunoscut în România, dar cavaler în Franţa. Hotnews vi-l prezintă astăzi pe Gigi Căciuleanu, omul care graţiază zece turci cu fiecare dans al său.

Vlad Mixich: Nu sunteţi la fel de cunoscut în România, precum în Franţa sau în Chile...
Gigi Căciuleanu: Peste tot sunt cunoscut doar în anumite cercuri, pentru că nu fac nici hip-hop, nici muzică uşoară, nici politică. Cu toate acestea, atunci când dau interviuri mă simt ca într-o campanie electorala. Însă fac o campanie electorala în sensul frumos al cuvântului, în care am nevoie să mă dezgolesc în faţa omului, pentru că dansul pare pe undeva foarte artificial. După părerea mea, dansul este arta care ar trebui să fie cea mai puţin artificială, şi totuşi este percepută ca ceva foarte artificial. Mai ales "dansul contemporan" de care lumii îi este frică literalmente, cu excepţia unor cercuri de iniţiaţi. Dar eu nu vorbesc acelor cercuri iniţiate, pentru că nu mă consider eu însumi un iniţiat. Aspir la un public larg, şi nu numai eu, ci aspir ca arta aceasta a dansului să devină mai populară, în sensul cel mai frumos al cuvântului.


Corpurile noastre au devenit scaune

V.M.: Ce promisiuni faceţi în această campanie electorală?
G.C.: Asta e diferenţa. Eu nu fac promisiuni, eu în campania electorală îmi pun cercei, mă pun la colţul străzii şi aştept lumea să mă aleagă. Baza mea nu este materială ca a politicienilor, ci este pe alte dimensiuni. Nu pot promite decât să fiu foarte veritabil, pentru că cea mai bună minciună este adevărul. Şi dansul, mişcarea nu mint. Uitaţi-vă pe stradă: dintr-o mişcare îl vezi pe om cum este, îi vezi caracterul. Uitaţi-vă în discoteci cînd oamenii dansează, îi vezi exact, poţi să le faci un portret imediat.

V.M.: Mergeţi în discoteci?
G.C.: În România nu pentru că nu am avut când, dar merg în Franţa sau în America de Sud. Discoteca este o formă de a te exprima în viaţa noastră sedentară. Stăm pe scaun în metrou, stăm pe scaun în faţa computerului, trecem de pe un scaun pe altul. Dacă te uiţi bine, corpurile noastre, ale tuturor, au devenit scaune. În această lume, în care unghiurile drepte ne-au intrat chiar şi în corp, deodată, într-o discotecă, omul e liber şi dansează cum vrea el. Se dezinhibează foarte repede şi dansează realmente pentru plăcerea lui. Mai ales dansurile de azi, criticate de toată lumea. Eu nu le critic, eu găsesc ca sunt cele mai frumoase pentru că omul dansează aşa cum dansez şi eu. Adică se pune şi scoate din el tot ce poate, fizic se defulează, dar e mult mai mult decât o defulare. Este şi o compensaţie filozofică a statului pe scaun de zi cu zi şi de oră cu oră. Discoteca este realmente un acvarium democratic, în sensul larg al cuvântului. Este o oaza de sinceritate şi o oază de senzualitate. Este o ecuaţie: senzualitate + adevăr interior = omul dezinhibat din discotecă.

(ascultaţi răspunsul la această întrebare în format audio aici)

Seducţia şi adevărul

V.M.: Aşteptaţi lumea să vă aleagă. De ce v-ar alege pe dumneavoastră?
G.C.: Eu mă simt plecând în fiecare zi de la zero. Pe cuvânt aşa este. Ştiu că dacă m-aş minţi pe mine însumi, lumea ar simţi foarte repede. Privirea nu este numai un instrument de captare, ci şi un instrument de scoatere de dinăuntru, şi pe mine, dacă aş minţi m-ar da foarte repede de gol privirea. De aceea încerc să seduc arătând adevărul meu propriu. Mie minciuna nu mi-ar reuşi. Prin minciună poate să seducă cineva care are un fizic seducător şi ăsta nu e cazul meu. Seducţia mea este prin inefabilul mişcării.

V.M.: Pe cine încercaţi să seduceţi?
G.C.: Eu am mai multe planuri de seducţie. Unul este cu dansatorul pe care trebuie să-l seduc ca să facă ce vreau eu. Pentru că altfel, nu face, pentru că are el nişte formule pe care le aplică. Eu încerc să-l scot din formule. Trebuie atunci să-l seduc, să-i arăt nu doar pentru a mă imita, dar să-l conving, să-l pasionez. Aceasta este o munca fizică şi psihică teribilă. Apoi, trebuie să-l conving de o aşa natură ca el să convingă la rândul său pe privitor. Căci nu voi fi direct eu acolo. Un poet este el cu el şi cu hârtiuţa lui, apoi cititorul cu acea hârtiuţă. În dans, treci prin foarte multe filtre pornind de la singurătatea dansatorului sau a coregrafului până să ajungi la public. Al treilea plan de seducţie este indirect, al meu cu publicul prin obiectului spectacolului. Cu atât mai grea este seducţia, cu cât nu fac lucruri care se fac de obicei. De când aveam 4 ani, am făcut altfel întotdeauna şi nu-mi pare rău. Dar nu o fac ca să mă dau mare. O fac pentru ca mi se pare frumos să nu imiţi pe nimeni şi nici chiar pe tine însuţi.

V.M.: Vă mai rămân rezerve de seducţie şi pentru viaţa personală?
G.C.: Da... şi acolo este o luptă de seducţie mare. Dacă ar fi după mine, eu aş sta într-un colţ şi nu aş vedea pe nimeni. Sunt foarte timid, dar mi-am învins timiditatea. Aş fi foarte singuratic dacă s-ar putea. Seducţia nu este doar fizică şi psihologică, dar şi filozofică. Vreau să dau cuiva de înţeles că, în momentul în care vede dansul pe care îl fac, nu eu fac filozofie ci el este cel care reflectă, lui îi umblă mintea, nu doar se uită la mine. Şi mai este şi tărâmul poetic, pentru că vreau să-l seduc prin metaforă şi paradox, vreau să-l seduc prin ceva pe care el nu-l înţelege imediat şi, probabil, nu-l va înţelege niciodată în felul meu, dar o va face în felul sau, ceea ce este mult mai interesant.


Dansul este cea mai proletară artă

V.M.: Dar dansul nu dă de mâncare, nu asfaltează şi nu ridică spitale. De ce ar avea oamenii nevoie de dans?
G.C.: Acesta este un subiect special care mă frământă de mic. La un moment dat aderasem la Maiakovski care spunea "eu mă simt cu stiloul meu proletar, nu mă simt burghez". Cred că dansul este artă cea mai proletară care poate să existe, pentru că tragi la cărbuni, corpul trage la cărbuni. Asta îţi ia o mare energie, nu dă de mâncare şi din nou ajungem la acel tip de suprastructură marxistă. Ei bine, la ce servesc totuşi? Mi-am dat răspunsul trecând peste Cordiliera Anzilor. Deodată, mi-am dat seamă că mă umplea de o energie fantastică. E de o frumuseţe care nu e frumoasă, pentru că stâncile acelea sunt abrupte, dacă te uiţi la crăpătura din stancă e oribilă, dar totuşi, niciodată nu văzusem munţi ca aceia. Şi m-a umplut de atâta fericire şi energie. Mai mult decât o şosea asfaltată şi chiar decât un spital construit. Eu cred că aşa ceva te poate însănătoşi mai repede decât un medic. Eu cred că pe acest tărâm ne putem întâlni cu publicul.

V.M.: Pictorul are pensula şi pânza, muzicianul are instrumentul... Ce are dansatorul?
G.C.: Dansul, pe lângă celelalte arte, este şi o meserie şi un artizanat. Meseria noastră este atât de corporală, cu toate straturile corpului, cu tot ce are corpul pe dinăuntru organic, cu tot ce are corpul ca emanaţie... Eu, când dansez, simt toate spaţiile dintre braţe şi corp, ele dansează cu mine, este exact ce face atmosfera cu pământul. Eu îmi duc aceste spaţii cu mine şi aceste spaţii dansează, omul nu le vede, dar ele sunt cele care îmi dau plenitudine. În dans, golurile dintre plinuri au viaţă lor proprie.

Apoi respiraţia, care este o sculptură internă. Eu sculptez corpul, respirând. Respiraţia nu este numai un mijloc de supravieţuire, ci este un element de lucru. Să vă dau un exemplu şi am să vă rog să faceţi mişcarea împreună cu mine: ridicaţi braţul şi inspiraţi. Simţiţi tot braţul. Când lăsaţi braţul în jos expiraţi. Aşa... Acum haideţi invers: expiraţi pe ridicarea braţului, şi inspiraţi pe coborârea lui. Sesizaţi diferenţa? Eu mi-am dat seama de importanţa respiraţiei dansând. În funcţie de cum respiri şi publicul vede mişcările altfel.

(ascultaţi răspunsul la această întrebare în format audio aici)

V.M.: Dar trupul...?
G.C.: Trupul este aceeaşi enigmă ca şi mintea. Doctorii nu ştiu exact unde se situează mintea. Ştim unde se găseşte creierul. Dar mintea nu ştim unde este. Aşa este şi corpul. E o minciună să spui că, corpul este acela pe care îl vezi. Cei mai mari dansatori aveau probleme corporale. Uitaţi-vă la Nijinski. Are el corp de dansator? Nu ar fi fost primit la Lido. Bunica mea l-a văzut. Şi mi-a spus aşa: "Când a apărut Nijinski şi a sărit, eu am închis ochii şi am perceput dansul lui cu ochii închişi." Nu e minunat? De atunci, visul meu este să fac un spectacol în care spectatorii să fie întorşi cu spatele, şi eu să le dansez. Să văd cum ar percepe dansul meu. Bunica mea l-a perceput pe alte planuri şi pe alte dimensiuni. Nu vreau să cădem în misticism, dar planurile acestea există şi eu le simt clar şi fac apel la ele.


Dansez cu ochii închişi

V.M.: Viaţa dumneavoastră a fost marcată de imaginea puternică a mai multor femei...
G.C.: Mama în primul rând. Şi bunica mea, care m-a format şi care era un om nemaipomenit. Vorbea 7-8 limbi, cânta la nu ştiu câte instrumente, ştia medicina, făcuse la ea la ţară o clinică unde îi opera şi îi îngrijea pe ţărani. Era foarte mândră pentru că tatăl ei fusese general ţarist pe vremea războaielor ruso-turceşti. Şi tocmai acest general trebuia să omoare nişte turci. Când bunica mea s-a născut, tatăl ei a aflat şi i-a graţiat pe turci. Asta a fost mândria vieţii bunicii mele. Faptul că a fost la originea graţierii a zece turci. Asta e frumos, pentru că în momentul în care dansez am impresia că graţiez cu fiecare gest 10 turci.

V.M.: Aţi copilărit în Bucureşti?
G.C.: Da, locuiam lângă Grădina Icoanei... dar asta e o chestie care necesită o psihanaliză. Acolo unde am stat e acum plin de moloz. Nu îndrăznesc să mă duc. E foarte complicat. Data trecută când m-am dus a fost acum doi ani. Am băgat nasul acolo şi am văzut că, în camera în care eu stăteam şi în care eu m-am făcut, găoacea mea, era plin de moloz, era un munte de moloz înăuntru.

V.M.: Celelalte două femei importante din viaţa dumneavoastră sunt dansatoare...
G.C.: Maya Plisetkaia a fost foarte importantă, dar nu atât de importantă ca mama sau ca profesoara mea, Miriam Răducanu. Când am dansat alături de Maya, am asimilat-o foarte tare cu Miriam Răducanu. Dar Maya mi-e mai străină. Am făcut la Moscova, la Bolshoi, un spectacol cu ea şi atunci a fost un moment minunat. Eu stăteam cu spatele şi-mi coseam ceva la costum. Bolshoi-ul este ca o uzină, se vorbeşte, unii vin cu scânduri, trântesc, vorbesc, pentru că sunt toţi obişnuiţi cu orchestra care cântă puternic şi acoperă zgomotul. Maya trebuia să danseze Moartea lebedei. Şi stătea în picioare în nişte cizme de salahor şi umbla şi organiza şi ţipa şi aranja. În Moartea lebedei trebuia să o acompanieze celebrul Rostropovich.

Şi a venit Rostropovich. Şi a început: că nu se aşează acolo, că aici îi sună prost, că vrea mai încoace, că acolo nu se aude, nici sus, nici în fosă... După ce s-a fâţâit de colo-colo şi toată lumea vorbea, vocifera, eu îmi coseam costumul, Maya în cizmele ei, i-au găsit şi lui un colţişor unde era bine. Şi a început să repete şi să cânte Rostropovich. În acea clipă, Maya a început brusc să danseze. A închis ochii şi a început să danseze şi, deodată, s-a transformat spaţiul. Eu m-am întors nu pentru că Rostropovich cânta, ci pentru că am auzit o linişte... Ştii cum e liniştea aceea când se iveşte o fantomă? Îngheaţă aerul. Dar a îngheţat cald! M-am întors şi... Nu am văzut în viaţă mea un dans atât de frumos. Am regăsit-o pe Miriam Răducanu în recitalurile ei în care, un singur gest conta mai mult decât 7000 de piruete. Maya a dansat numai din braţe. Uite că şi acum mi se înfioară pielea. Acela era geniul ei, nu faptul că ieşea ceva tehnic. Din meserie dobândeşti tehnicul, dar după aceea vine arta care e ASTA. Arta dansului nu e o artă vizuală, ci o artă a mai multor lucruri. Ei bine, astfel de momente sunt momentele importante, nu femeia, ci astfel de momente. Mi-o aduc aminte pe Miriam Răducanu, care avea un gest prin care mâna i se contopea cu sprânceana, într-un dans care se numea Gândul. Era minunat.

V.M.: Dansaţi cu ochii închişi?
G.C.: Da... Şi aici la Operă tot cu ochii închişi am dansat. Ochii închişi nu înseamnă că nu vezi. Ochii închişi înseamnă că te pui pe două diapazoane în acelaşi timp. Pe diapazonul omului care te priveşte şi pe diapazonul privirii tale înspre interior. Îi mai deschizi din când în când, ca să ştii pe unde eşti... (zâmbeşte). Dar dansurile mele intime le fac cu ochii închişi. Pentru că numai aşa simt realmente şi numai aşa pot să mă pun pe dimensiunea acea îngrozitor de grea a sincerităţii totale. În care zic: "Nu-mi pasă cum arăt". Pentru că dacă sunt adevărat, arăt oricum. Şi dacă nu sunt adevărat, oricât de frumos aş fi tot nu va fi bine. Una dintre definiţiile dansului ar fi echilibrul dintre privirea interioară şi privirea exterioară.

V.M.: Vorbiţi adesea despre libertate. Există aşa ceva?
G.C.: Când am plecat din România se numea, ce am făcut eu, că îţi alegi libertatea. Or mi-am dat seama că libertatea nu există în fond. Mi-am zis că, finalmente, libertatea este ruperea anumitor reguli, ruperea unor baraje dar apoi şi călăuzirea a ceea ce rupi. Aceasta este şi ideea cărţii mele. Despre structură şi nebunie. Structura în spatele nebuniei, nebunia în spatele structurii. În momentul în care eu dansez, îmi compun dansul. Îmi las însă libertatea ca, în momentul adevărului, în momentul în care dispar din viaţa reală şi intru pe portiţa cealaltă, să am libertatea să sparg. Cer asta şi dansatorilor: eu vă dau structura, învăţaţi-o, învăţaţi-o, dar după aia rupeţi-o dacă vă vine în momentul respectiv.

Un moment de libertate este exact improvizaţia jazz-manului de mare nivel... El ştie regulile foarte bine şi gramatica o ştie foarte bine, dar la un moment dat le rupe. Însă nu poţi rupe decât ceva ce ştii foarte bine. Astfel de momente sunt rare. Dumnezeu vorbeşte cu noi foarte rar. Arta pură durează puţin şi în momente foarte privilegiate.


Dansul câinelui din care ies chifle

V.M.: Sunteţi Cavaler al artelor şi literelor. Care sunt morile de vânt cu care vă luptaţi?
G.C.: Moara mea de vânt este arta oficială. Miriam Răducanu îmi spunea "du-te la şcoală, du-te la Moscova". Eu spuneam că din contră, vreau să plec de la şcoală. Ce să fac la Moscova? Pe de altă parte este drept că mi-a prins foarte bine, pentru că am învăţat multe acrobaţii, piruete, salturi, triple. Sunt nişte momente de dificultate fizică extremă, care te pun într-o anumită dispoziţie.

În prezent îmi este foarte teamă ca dansul contemporan să nu devină o artă oficială, un dans clasic bis. De aceea eu nici nu zic că fac dans contemporan. Eu fac dans. Pur şi simplu. Nu vreau să mă bage într-un sertar. Dacă cineva îţi da totuşi o medalie este bine, pentru că înseamnă că poţi să ieşi din rutină netrădându-te pe tine însuţi. Eu întotdeauna am avut o dualitate: am dansat şi la Opera şi apoi în cluburi. Am trecut întotdeauna printr-un triunghi format din dansul de avangardă foarte bună, dansul foarte oficial, cel clasic, şi dansul foarte popular. Le-am îmbinat mereu.

V.M.: Dar un Sancho Panza aveţi?
G.C.: Tot eu sunt. Adică un Păcală. Sunt Păcală, adică un clovn. Păcală nu era un tâmpit, dar nici nu era un savant.

V.M.: Sunteţi genial...
G.C.: Nu! În niciun fel, pentru că asta nu se măsoară. Sunt nişte ferestre deschise sau nu. E adevărat că nu putem fi perfecţi, geniali mai suntem şi cred că genialitatea este un apanaj al absolut oricărui om de pe lume. Totul este să aibă şansa să i se deschidă porii în momentul în care trebuie. Unii nu au şansa asta. Eu am această şansă. Sunt mai mult norocos decât genial.

V.M.: Sunteţi singur...
G.C.: Eu nu mă tem de singurătate. Eu nu mă plictisesc niciodată singur. Am întotdeauna ceva de făcut şi ceva de scris sau de desenat. Fac asta pentru că am nevoie să iasă din mine nişte lucruri.

Unul dintre primele mele dansuri, când aveam trei ani, se chema "câinele din care ies chifle". Prima limbă pe care am înţeles-o eu este limba câinelui meu. Dormeam pe el, era un câine lup mare, Molly, cu care mama mă lăsa pentru că nu aveam baby-sitter. Primele mele percepţii verbale sunt cele ale câinelui. O înţelegeam, îmi vorbea şi mă certa şi, mai apoi, prietenul meu cel mai bun era fiul ei, al lui Molly, care m-a învăţat să înot. Ei bine, eu ieşeam din culisele mele, care erau sub biroul tatei, şi dansam acest dans în faţa unei familii care stătea complet siderată şi pe care îi făceam să râdă. Îmi amintesc perfect senzaţiile acelui dans, nu mi-l amintesc vizual. Era câinele din care ieşeau chiflele literalmente, dar senzaţia era una de bulbuci, pentru că ieşeau chiflele alea ca din baltă, blurp-blurp-blurp, şi erau şi coapte şi bune. Şi câinele era pentru mine idolul, era cum era pisica pentru egipteni. Şi pâinea era pâinea aceea la care pofteam eu.

V.M.: Când sunteţi singur şi vă e greu...?
G.C.: Când îmi e foarte greu şi sunt singur mă duc şi râd sub duş. Şi vă sfătuiesc să faceţi acest lucru. Trebuie răschirate degetele de la picioare, ca şi cum ai fi în noroi, te baţi pe coapse şi te forţezi să râzi: ha ha ha. Aşa, fizic. Şi după aia începi să râzi ca nebunul şi asta te descarcă şi cad mii de solzi de pe tine.

V.M.: Cum a fost pe scena Operei din Bucureşti, la atâţia ani distanţă de ultimul dumneavoastră spectacol acolo?
G.C.: Să spunem lucrurilor pe nume: mi-a ţâţâit fundul. Am fost foarte morcovit. Dar când am intrat pe scenă, am regăsit senzaţia. Am fost eu cu aceşti oameni pentru care dansez şi care îmi pot percepe o dimensiune pe care niciun alt loc din lume nu-l poate percepe: dimensiunea de Păcală. Mie îmi plac şi bancurile şi filozofia.

Citind din jurnalul lui Nijinski, Marcel Iureş a vorbit, chiar înainte să intru eu, despre clovnul lui Dumnezeu. Mie nu-mi ardea defel de aşa ceva. Dar când am intrat pe scenă, deodată m-am simţit clovn. M-am simţit clovnul lui Dumnezeu. Dar nu vorbesc aici despre Dumnezeul popilor, ci al călugărului, al pustnicului. Acel Dumnezeu la care avem acces foarte rar. Stăm o viaţă ca să avem acces două secunde. Aşa este Dumnezeu: ca stafida dintr-un cozonac.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer