Bellaria

Adresăm mulţumirile noastre postului Radio Europa Liberă pentru permisiunea de a reproduce textele difuzate de Edelina Stoian, [email protected] .

La Viena timpul stă în loc într-un cinematograf cu totul ieşit din comun. În sala cinematografului Bellaria, în fiecare zi a anului, timp de două ore, începând de la ora 4 după-amiază fix, prezentul încremeneşte. Când se stinge lumina în sala cu scaune din pluş vişiniu, roase de timp, şi candelabre din alte vremuri, pentru spectatorii cu vârsta medie de 80 de ani începe călătoria în trecut cu filme vechi, din anii 50 şi 60, neatinse de tehnica digitală, filme care îi întorc în anii tinereţii, rămaşi în urmă pentru totdeauna.

Fiecare dintre spectatori îşi are locul său, acelaşi de fiecare dată; pentru cei mai mulţi dintre ei Bellaria este locul în care măcar pentru două ore îşi uită singurătatea, e locul în care îşi revăd vechi prieteni, pe ecran sau pe scaunul de alături, e locul fără de care n-ar mai putea trăi, spune Douglas Wolfsperger, regizorul filmului documentar Bellaria, un portret al bătrâneţii, schiţat cu discreţie şi sensibilitate.

La prima vedere, bizarii spectatori vienezi par a fi un grup de locatari excentrici ai unui azil de bătrâni. Protagoniştii aparent amuzantului spectacol cotidian de la Bellaria sunt, însă, nişte bătrânei inofensivi, îmbrăcaţi cu ce au mai bun pentru marele eveniment zilnic: de la pălărioare roşii cu voaletă neagră şi mănuşi trei-sferturi asortate, până la cândva elegante mantouri de blană, acum roase de molii şi de trecerea anilor, cămăşi din pânză albă cu gulerele înţepenite în balene, pantofi de lac şi bastoane cu mâner din fildeş îngălbenit. Multe din bătrânele doamne poartă peste riduri un strat gros de fard à la vechiul Hollywood.

Şarmul bătrânilor vienezi devine evident atunci când camera de filmat îi însoţeşte pe unii dintre ei în intimitatea locuinţelor. „Trăiesc în trecut, eu nu mai am nici un viitor!“, mărturiseşte una dintre spectatoare, la ea acasă. S-a aşezat pe o canapea verde, îşi odihneşte picioarele pe un scăunel galben. E ordine şi linişte. Pe peretele din spatele canapelei - câteva ceasuri cu cuc sparg tăcerea camerei cu câte un CU-CU! la fiecare sfert de oră - aici timpul nu stă pe loc.

O altă spectatoare devenită protagonistă a documentarului deschide pentru camera de filmat un dulap plin cu conserve, rafturi-rafturi cu conserve. Sunt proviziile ei pentru o lună întreagă, cu grijă aranjate după conţinut: mazăre cu cârnaţi pe raftul de sus, fasole cu carne dedesubt, încă un raft cu supe de cartofi, altul cu ceaiuri şi biscuiţi. Nu se hrăneşte cu altceva, nu cumpără nimic în plus, ca să-i ajungă banii pentru biletele zilnice la Bellaria. Văduvă, pomeneşte de căsătoria ei nefericită pe care a putut-o suporta ani întregi doar pentru că evada din când în când la Bellaria - acum se poate duce, în sfârşit, în fiecare zi.

Acasă la un bătrân de 85 de ani. Soţia, dragostea tinereţii lui, a murit şi l-a lăsat singur. Se consolează cu fotografii vechi ale actorilor de film pe care le-a aşezat frumos pe noptieră, de partea patului unde dormea iubita lui de-o viaţă. În secvenţa următoare asistăm la ora de pedichiură. Protagonista - o bătrână cochetă, îmbrăcată în rochie înflorată de mătase, mulată pe carnea ofilită, nu se jenează să-şi arate bătăturile, unghiile învineţite şi degetele deformate de artrită. Strident fardată, zâmbeşte, chicoteşte, pozează, cochetează cu camera de filmat, îşi joacă rolul preferat, rolul Divei la care a tânjit de atâtea ori în sala întunecată a cinematografului. Acolo unde ea şi ceilalţi spectatori îşi consumă porţia zilnică de fericire şi vise. Unde se bucură şi râd, se întristează şi plâng , trec de la o stare la alta cu uşurinţa copiilor împreună cu bătrânele staruri de cinema, veşnic tinere.

Momentele comice şi şarmul vienez nu lipsesc din filmul documentar al regizorului Douglas Wolfsperger şi nici din viaţa protagoniştilor săi. Unul din spectatorii de la Bellaria, 87 de ani, povesteşte amuzat, bucurându-se ca un copil care a primit o jucărie nouă, că sub piatra de mormânt a mamei lui s-a aciuat de câtva timp un şoricel pe care îl vizitează ca să-i ţină de urît. O doamnă de 91 de ani chicoteşte ca o fetişcană fâstâcită şi mărturiseşte că s-a îndrăgostit de vecinul ei de palier, un tinerel de 82 de ani. Îşi face curaj, se apropie şchiopătând de camera de filmat şi schiţează un sărut timid pentru noua ei iubire, aducându-i aminte: „Nu uita, ne vedem mâine la Bellaria!“