02.11.2009
Bucureştiul cultural, octombrie 2009


Dan Lungu, Cum să uiţi o femeie,
roman
Editura Polirom, Iaşi, 2009, 392 p.
Dan Lungu este tipul de autor care, cu fiecare carte, încearcă să se reinventeze. Până acum i-a reuşit. După debutul prozastic cu Cheta la flegmă (povestiri remarcabil decupate în materialul social, în coordonate naturaliste, pre-"mizerabiliste"), a schimbat formula o dată cu romanul Raiul găinilor (pe muchea subţire dintre anecdotic şi fantasmatic), a revenit apoi la genul scurt cu Băieţi de gaşcă (de un realism tot minuţios, dar mai luminos şi mai aerisit) şi a câştigat definitiv publicul prin best-seller-ul Sunt o babă comunistă! (scris după o reţetă sociografică aducătoare de succes). Trec peste volumaşul de poezie al începutului editorial absolut, ca şi peste piesele de teatru şi cercetările sociologice fructificate în cărţi de profil, pentru a vedea în ce constă noul pariu în proză al acestui autor polivalent, "multilateral dezvoltat".

Cum să uiţi o femeie pare să fi fost scris nu atât pentru gustul mai romanţios al publicului larg (căruia i se oferă totuşi un titlu pe măsură), cât pentru pretenţiile înalte ale severilor critici şi cronicari literari. Unii dintre aceştia au considerat Sunt o babă comunistă! drept un compromis de factură comercială ce subliniază apăsat succesul crescând al unui scriitor, literar, diminuat. După principiul vaselor comunicante, pe măsură ce un autor român are impact pe o suprafaţă mai mare, cercul restrâns al criticilor autohtoni tinde să-l rejecteze; şi invers, când este maxim apreciat de câţiva rafinaţi cunoscători, se vede complet ignorat de masa cititorilor obişnuiţi...

Pariul lui Dan Lungu este, acum, să împace aceste două sfere, cu plăceri mai simple şi exigenţe mai complexe. O poveste de dragoste (consumată), istoria de neînţeles, şi totuşi atât de obişnuită, a unui bărbat părăsit de o femeie este feliată, partajată, procesată şi organizată într-un adevărat ansamblu compoziţional. Căutând story-ul, cititorul mediu şi fanii ne-critici ai romancierului vor fi derutaţi; poate şi dezamăgiţi. Istoria lui Andi cu Marga nu e prezentată linear, cu accente emoţionale şi acute melodramatice. Nu apar scene picante, iar portretizările mai suculente lipsesc. În pofida unor fragmente mai sordide, inclusiv realismul pe care-l căutăm inconştient în orice ficţiune romanescă este subţiat şi "fluctuant", oscilând după cardiograma îndrăgostitului părăsit.

Dacă autorul nostru şi-ar fi propus să dea exclusiv romanul unui sentiment, după dispariţia minunăţiei feminine care l-a provocat, interioritatea psihologică şi morală ar fi reprezentat terenul de observaţie şi condensare epică. Dan Lungu complică suplimentar desenul cărţii, schema ei de articulare, lucrând pe două planuri şi cu două identităţi ale aceluiaşi protagonist masculin. Astfel, capitolele cu număr impar, scrise la persoana I singular, îl "rulează" dinlăuntru pe un Andi care tocmai a fost părăsit de Marga şi încearcă să înţeleagă de ce. În schimb, capitolele cu număr par, redactate la persoana a III-a, îl arată pe acelaşi Andi văzut de un narator atent, şi pus în ipostaze sociale inedite, alături de nişte pocăiţi.

Cum să uiţi o femeie nu este însă un roman paranormal, cum ar putea crede cititorul după ce a descoperit (în a doua treime a cărţii) că personajul fără nume din capitolele cu numere "cu soţ" este unul şi acelaşi cu personajul cu nume din capitolele cu numere "fără soţ". Dacă, iniţial, figura 1 = Andi şi figura 2 = X, iar apoi, se observă că X = Andi, rămâne să ne explicăm raportul dintre 1 şi 2. Lucrurile se precizează progresiv şi se clarifică întru totul în finalul acestei cărţi complicate, dar nu foarte. Şi cititorul de plăcere, şi criticul datoriei literare răsuflă uşuraţi. 2 vine, în bună ordine temporală şi cauzală, după 1. Povestea lui Andi subit părăsit de Marga şi încercând să înţeleagă motivul rupturii se întretaie coerent cu povestea aceluiaşi Andi părăsit de o bucată de vreme de aceeaşi Margă, şi care încearcă s-o uite.

Abilitatea în aplicarea acestei strategii, ce sparge şi diferenţiază stilistic-emoţional naraţia, nu exclude componenta de dificultate: pentru autorul însuşi. E drept că, după algoritmul său, pot fi paginate tot felul de evocări şi confesiuni colaterale. Povestea lui Set, pastorul fraţilor şi binefăcătorul lui Andi 2, ocupă două capitole. Amintirile din copilărie ale Margăi, accesibile prin rememorările lui Andi 1, se întind şi ele într-un mod convenabil pentru romancier. Planurile fiind jucate în două dimensiuni temporale, ele pot fi subdivizate şi mai departe, încorporând diferite fragmente de realitate, de realităţi individuale asociate în fluxul memoriei.

Greutatea, pentru Dan Lungu, a fost aceea de a devoala fiecare dintre cele două "sectoare" mari ale romanului într-un mod gradat şi controlat, fără a livra un moment, un punct de cotitură înainte ca acestea să fi fost deja parcurse! Altfel spus, lucrând în sectorul 2 al capitalei sale ficţionale, el a învăluit la început lucrurile şi faptele, pentru ca lectorul să nu facă prea devreme identificarea personajului cu Andi. Şi, pe de altă parte, lucrând în 1, a trebuit să procedeze cu mare atenţie, pentru a nu face vreo referire la secvenţe survenite abia ulterior, în 2. "Le combinam până ameţeam", povesteşte Marga, într-o amintire din copilăria proprie trecută în rememorarea lui Andi, despre ritualul îmbrăcării rochiţelor, pantofiorilor şi ciorăpeilor. Aşa zicând, şi Dan Lungu combină, extrage şi reintroduce elementele din puzzle până zăpăceşte cititorul; numai că el, autorul prestidigitator, îşi păstrează luciditatea proiectivă şi atenţia la detalii. Tehnic şi "tactic", Cum să uiţi o femeie e un roman ireproşabil.

Să vedem însă cum se inserează şi se reinserează materia epică în schema bine gândită şi în algoritmul funcţional. Deşi centrul de greutate ar fi fost normal să cadă pe evoluţia lui Andi (depăşind ruptura şi devenind un altul), pagini la fel de bine realizate sunt cele cu comunitatea pocăiţilor pe care şi eroul, şi cititorul o descoperă cu surpriză. Nu e vorba de o miză mai "înaltă", a problematicii religioase. Dragostea ta pentru femeia care te-a părăsit este mai intensă decât seninătăţile dobândite ale membrilor paşnicei biserici. Dar faptele şi gesturile acestora, replicile unor foşti păcătoşi care au căpătat, în timp, candoarea unor copii mari, punctele şi liniile lor de incidenţă cu societatea, cu realitatea în sensul ei contondent, creează o microlume mai consistentă, literar, decât cea a tribulaţiilor amoroase. Romanul unui sentiment "privat", iniţiat în 1, începe să apară ca destul de şters prin comparaţie cu romanul, tot mai reliefat artistic, al credinţei împărtăşite în 2.

Are mai puţină relevanţă dacă autorul a fost de la început conştient de acest proces sau cartea l-a obligat cumva, din interiorul scrierii ei, să îl marcheze. Cert este că ambele planuri câştigă semnificativ şi expresiv din paralelismul în care se înscriu. Iniţial, "fraţii" ne par completamente duşi, mai ales dacă ne gândim la necazurile sentimentale ale tinerei generaţii virile. Ulterior, dimpotrivă, suferinţele din dragoste ale lui Andi şi ale oricui altcuiva par o biată treaptă pe drumul spre adevărata Iubire. Momentul revelaţiei a fost bine cântărit de romancier, dovadă că e surprins şi focalizat în cel mai puternic capitol al cărţii. Câteva fragmente edificatoare: "Pielea îi atârna umedă şi rece, ca o haină de ploaie. Inima se liniştise şi cămaşa era udă. Creierul îşi învârtea pistoanele alert. Imagini şi voci se învolburau. Frânturi. Aşchii. Coincidenţe. Întâmplări stranii. Magmă pestriţă. Logici zvârcolindu-se ca şerpii. Un fulger luuuuung, contorsionat. Spaimă. Dacă Dumnezeu există, acesta nu era decât începutul. Dacă oamenii aceia nu erau nebuni, acesta nu era decât începutul. Inima i se chirci, speriată. El Îi va da un deget şi Dumnezeu va lua toată mâna. El va face un pas şi Dumnezeu o mie. (...) Nuuuuuuuuuuu! Nu, nu, nu! NU! NUUU! Ei bine, da! Da, viaţa lui era viaţa lui. Da, voia să fumeze. Da, îi plăcea să bea! Ei, şi!? El ce se băga? Care era Treaba lui? De ce-Şi vâra nasul acum? Îl întrebase dacă vrea să se nască? Nu! Atunci de ce avea pretenţii? De ce-L încolţise? De ce-I băga sula-n coaste? Unde mai era alegerea lui? De ce-L forţa? Unde-i era libertatea? Nu erau decât minciuni? Poveşti pentru fraieri? Dacă nu, de ce Îl vâna? De ce-I punea pistolul la tâmplă? Să-L lase în pace! Să plece! Să caute pe altcineva! Da, el voia să păcătuiască! Să înjure! Să i-o tragă Margăi! Să-l prindă sfârşitul lumii pe WC. Da, ştia ce-l aşteaptă. Da, voia să meargă în iad, ei şi!? Pentru o veşnicie, ei şi!? Era viaţa lui, să-l lase în pace! Dacă voia oameni fără păcat, trebuia să Şi-i facă! Trebuia să-I întrebe dacă vor să se nască! Să-I lase să aleagă. Atunci, când conta, nu acum! Corpul îi înţepenise. Inima era o bilă de piatră. Lovea masa cu pumnii. Şi cu fruntea. Scâncea. Mârâia. Lăsa saliva să-i curgă. Din nou, frica. Un năvod aruncat în carne. Peşti congelaţi. Ştia. Ştia că ştie." (pp. 344-346).

Andi 1 devenit Andi 2, simpaticul şi superficialul jurnalist părăsit impardonabil de o "bunăciune" ca Marga, pare în aceste pagini dinspre final posedat de Diavol. Un indiciu al derutei lui este şi plasarea aiuritoare a majusculelor pronominale. Ele ar trebui să-L evidenţieze, în text şi în viaţă, pe Dumnezeu, dar aici se revarsă haotic şi peste bieţii oameni...

Nu ştiu cum a rezolvat autorul problema pur personală şi netransferabilă ficţional a credinţei. Ca mai vechi cititor şi critic al lui, pot spune însă cu certitudine: abia cu acest al treilea roman, subtil şi substanţial, riscant, dar nu şarjat, situat la alt nivel decât precedentele, Dumnezeu i-a pus lui Dan Lungu mâna-n cap.

0 comentarii

Publicitate

Sus